Twitter Gplus RSS

Gulagul şi Holocaustul în conştiinţa românească – perspectiva unui editor de carte


Doina Jela

Curtea Veche Editing House, Bucarest, Romania

doinajela@gmail.com

 

Gulagul şi Holocaustul în conştiinţa românească – perspectiva unui editor de carte /

The Gulag and the Holocaust in Romanian imaginary – the perspective of a book editor

 

 

Abstract: In his 1998 book, Le Malheur du Siecle, Alain Besançon argues that Nazism is to be found in European imaginary as « hypermnesia », whereas communism seems to be dealing with a reversed process, that of amnesia. A brief examination of the editorial activity, the institutions, public debates and the artistic phenomenon (movies, books, theatric acts) proves that this holds true for Western Europe. For that part of Europe that used to be in the Soviet Block, the same brief examination proves to be the other way round. The explanations can be several and complex, but just a few of them would be: contemporary Europe, as public space, legitimates itself in various forms on the two different sides of the Iron Curtain.  The public discourse curdling opinion in the former Soviet space is built around the « myth » of anticommunist victory, while in Western Europe discourse is built around the « myth » of antinazi victory 50 years ago. In particular, if most of the population can identify with the status of victim / hero when remembering communism, when remembering Nazism they must usually admit responsibility or even guilt.

Keywords: Amnesia and communism; hypermnesia and nazism; East – legitimation through anticommunism; West – legitimation through antinazism; responsibility; guilt; victimization.

 

 

În Nenorocirea secolului (Humanitas, 1999) Alain Besançon face constatarea că în memoria colectivă a popoarelor europene cele două totalitarisme ale secolului XX ocupă spaţii disproporţionat inegale, cunoscutul sovietolog francez vorbind astfel despre „amnezia comunismului” în contrast net cu „hipermnezia nazismului”. O simplă şi rapidă verificare cu ajutorul celui mai popular motor de căutare pe internet, confirmă această stare de fapt: în ziua când am redactat comunicarea de faţă, 10 mai 2007, Google mi-a inventariat de zece ori mai multe  intrări despre Holocaust decât despre Gulag. Nu voi insista aici asupra explicaţiilor pe care Besançon le dă fenomenului, întrucât pe de o parte ele sunt cunoscute sau accesibile, iar pe de alta, nu  acest fenomen face obiectul intervenţiei mele.

Voi constata, dimpotrivă, că în România, situaţia infirmă atât demonstraţia de altfel greu de combătut a lui Besançon, cât şi rezultatele căutării Google, şi ele, incontestabile.

Scurtul excurs care urmează vizează peisajul editorial românesc, iar el nu va fi  mai aproximativ decât sunt datele furnizate de editurile însele, fără ca acest fapt să constituie cred un contraargument la ideea enunţată mai sus, sau la analiza pe care o voi încerca în intervenţia mea. Aceasta din urmă se va  sprijini în plus pe observaţiile rezultate din propria mea experienţă de un deceniu în domeniul editării de carte pe tema totalitarismelor secolului XX, interval de timp în care mi s-au propus de către autori şi traducători, şi mi s-au cerut de către difuzori, zeci de titluri pe tema Gulagului şi un număr semnificativ  mai mic pe tema Holocaustului.

Voi începe prin a  examina din acest punct de vedere producţia editurilor celor mai importante şi care s-au remarcat prin interesul faţă de istoria recentă, înfiinţând colecţii de memorialistică, ştiinţe socio-umane, politologie, analiză a totalitarismului. Acestea sunt cum se ştie: Polirom, Humanitas, Corint, Vremea, Fundaţia Academia Civică, Albatros, Curtea Veche, Dacia, Marineasa, Hassefer. Inventarul cărţilor publicate nu va fi nici pe departe complet luând în calcul doar aceste edituri, întrucât există numeroase altele, importante, care au publicat doar sporadic texte fundamentale în unul dintre cele două domenii (Varlaam Şalamov, a fost publicat de Minerva,  Boris Pasternak, cu Doctor Jivago, de Elit Comentator, Cevengur al lui Platonov, a apărut la Cartea Românească, Arhipelagul Gulag, la Univers etc.), Dicţionarul victimelor comunismului, în mai multe volume, de Cicerone Ioniţoiu, apare la Maşina de scris, după ce apăruse într-o primă ediţie în regie proprie. El va fi cu atât mai incomplet, cu cât e imposibil să ţinem evidenţa unor edituri mici, dispărute, sau reprofilate după câteva cărţi, sub sigla cărora s-a tipărit totuşi o cantitate considerabilă de depoziţii, cele mai multe, repet, despre Gulag. Inventarul aproape complet până la un moment dat al acestora a fost de altfel realizat în două lucrări ample, prima, proiectată în mai multe volume, a lui Mihai Rădulescu, Istoria literaturii române de detenţie (Ramida,1998) şi cea de-a doua, o analiză a acestei categorii de texte, Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească, Polirom 2005. Consultând bibliografia celor două lucrări, vom inventaria la toate aceste  edituri mai bine de 350 de titluri care întregesc bibliografia Gulagului.

Este mai greu să inventariem literatura despre Holocaust, nimeni neproducând până acum o sinteză a ei în spaţiul editorial românesc.Voi face totuşi o trecere în revistă pe cât posibil sugestivă.

La editura Polirom, cu colecţiile Document, Memorii, jurnale, convorbiri şi Historia, la un număr de aproximativ 20 de cărţi consacrate Gulagului, avem  12 despre Holocaust. Coordonate de oameni echilibraţi, atenţi la discursul european actual (Mihai Răzvan Ungureanu, Andrei Pippidi), colecţiile respective tind să ilustreze acest echilibru, astfel că tema Holocaustului nu este „formal” servită, ci reprezentată de  nume cunoscute ca  Jean Ancel (Pogromul de la Iaşi),  Carol Iancu (Soah în România), Michael Shafir etc., la fel cum numele  mărturisitorilor  sau analiştilor comunismului sunt notorii Vasile Paraschiv, Paul Goma, Marius Oprea, Stejerel Olaru, Denis Deletant, Nadejda Mandelstam. Pentru tratarea în paralel a celor două totalitarisme, îi avem pe Herta Müller,William Totok,  Serge Moscovici.

Echilibrul este vizibil şi în conţinutul uneia şi aceleiaşi cărţi: Amintirile în dialog, ale lui Ion Vianu şi Matei Călinescu,  din nou cărţile Hertei Müller, ale lui Norman Manea, şi studiile despre nazism şi comunism puse în paralel. În fine, o remarcabilă realizare în acest sens, cel mai popular memorialist al Holocaustului, în Occident, l-am numit pe Primo Levi, este tradus, e drept doar cu două cărţi, tot la editura Polirom de Doinea Condrea Derer. ( Cunoscutul autor se joacă de altfel şi la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu, în regia lui Mănuţiu, ceea ce atestă o intrare a lui în conştiinţa publică de la noi, nu doar în mediile specializate). În fine, Raportul comisiei Wiesel a apărut la Polirom.

La Humanitas, pe departe cea mai activă editură în privinţa literaturii de depoziţie privind comunismul,  prin colecţii apărute unele încă de la înfiinţare (1990), Totalitarism şi literatura Estului, Document, Procesul comunismului, Istorie, Memorii, Jurnale, avem la aproximativ 56 de autori istorici, analişti şi mărturisitori ai Gulagului (în jur de 140 de titluri),  doar aproximativ 11 referitori la nazism, antisemitism şi Holocaust.

Printre cei ai totalitarismului comunist şi implicit sau explicit ai Gulagului, ca produs intrinsec al acestuia, se numără „grei” ca  Arendt,  Besançon,  Bukovski,  Conquest, Furet, Soljeniţîn, Milosz, Pipes, Revel, Koestler, Leggett, Courtois (cu capitala Carte neagră a comunismului în 1998), stă să apară monumentala lucrare a lui Anne Applebaum, Gulag, iar dintre români, Ierunca, Lovinescu, Ioanid,  Goma, Adriana Georgescu, Elisabeta Rizea,  Lucian Boia, Pavel Câmpeanu, Cesereanu,  Victor Frunză, Lavinia Betea, din nou Marius Oprea.  De cealaltă parte, avem de asemenea titluri şi nume care contează Arendt, Besançon,  Kertes, Sebastian, Oişteanu, Veiga, Volovici,  Florin Ţurcanu, Lavastine.

La Editura Vremea, una dintre cele mai explicit dedicate memoriei comunismului românesc, printr-una dintre cele mai longevive şi consecvente colecţii, FID (Fapte, Idei, Documente), uneori acuzată de dezechilibru în acest sens, din cele 87 de cărţi publicate în respectiva colecţie, 58 sunt despre Gulag, în mod direct, şi doar două despre Holocaust. Acestora li se adaugă în afara colecţiilor cele trei cărţi de autobiografie ficţionalizată, ale lui Hedi Fried, Întoarcere la viaţă, Pendulul vieţii, Drumul la şi de la Auschwitz. Stau să apară în traducere la Vremea două cărţi  deosebit de consistente recent apărute şi în original: Insula canibalilor, de Nicolas Werth, referitoare la Gulag şi  O noapte atât de lungă, Apogeul regimurilor totalitare în Europa, 1935-1953, coordonată de Stéphane Courtois, şi incluzând un număr de contribuţii impresionant prin notorietatea numelor angajate într-un demers comparativ.

La Editura Fundaţiei Academia Civică, editură aflată sub egida Memorialului victimelor comunismului de la Sighet, asumând explicit deşi nu exclusivist memoria victimelor comunismului, apar aproape doar cărţi consacrate acestora. Şi Memorialul de la Sighet a stârnit nemulţumiri privind conţinutul nu suficient diferenţiat şi nuanţat al materialului memorialistic.

O editură importantă ca Paralela 45 nu are colecţii sau serii consacrate nici unuia nici celuilalt dintre cele două fenomene. Deşi autori ca Irena Talaban, Kapucinski, Nedelcovici, se preocupă de înţelegerea prin comparaţie a celor două fenomene. Balanţa înclină şi aici spre hipermnezia comunismului, dacă amintim că aici  a apărut şi  foarte mediatizata lucrare colectivă În căutarea comunismului pierdut.

O carte pe cât de importantă, pe atât de controversată, abordând în paralel şi comparaţie ambele totalitarisme, e vorba de Ernst Nolte, Războiul civil european, a apărut la grupul editorial Corint, în 2005, unde a apărut şi Gulag al lui Jean Jacques Marie.

La Editura Curtea  Veche, a cărei producţie o cunosc mai îndeaproape, în prezent desfăşurându-mi activitatea acolo, lucrurile stau comparativ mai echilibrat ca în celelalte edituri: la 30 de cărţi dedicate explicit Gulagului, avem 12 cărţi dedicate Holocaustului. Două dintre ele a lui  Slavoj Zizec şi Ţvetan Todorov, Aţi spus cumva totalitarism şi Memoria răului, ispita binelui, sunt  comparativiste şi scrise de pe poziţii democratice. Un autor de mare notorietate şi creditabil, Vladimir Tismăneanu, socotit unul din marii  analişti ai comunismului european în acest moment, îşi publică lucrările la Curtea Veche ( printre alte edituri).

Am lăsat intenţionat la urmă o editură cu profil specializat şi în a cărei producţie editorială statisticile sunt foarte uşor de făcut, mă refer la Hassefer. Editura comunităţii evreieşti din România, publică practic cele mai multe dintre cărţile consacrate Holocaustului şi nici una Gulagului, ori comparării celor două fenomene, viziunea asumată fiind îndeobşte aceea că orice comparaţie riscă să constituie o banalizare a Holocaustului. (Este o viziune explicată şi asumată şi în cartea citată la început a lui Besançon, al cărei subtitlu conţine şi sintagma „Unicitatea Shoa-lui”, dar  explicit şi concomitent polemic, îndreptăţirea vreunei comparaţii e negată, cred, într-o singură apariţie editorială. Mă refer aici la  cartea lui Michael Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est de la Polirom)

Revenind la editura Hassefer, din cele  aproape 200 de apariţii, aproximativ 50 sunt dedicate memoriei Holocaustului. Astfel, două dintre cărţile fundamentale, Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, şi volumul de documente Evreii din România, Legislaţia antievreiască (1940-1944), au apărut aici. Marile texte dedicate Holocaustului de asemenea aici apar, dacă ar fi să citez doar Philippe Burin, Resentiment şi Apocalips, Agnes Heller,  Fiorul evocării unei lumi ucise,  Alain Finkelkraut, Memoria zadarnică,  antologia lui O. Lustig Ecouri din Holocaust în  literatura universală, cărţile Lyiei Benjamin.

În fine, am să menţionez doar în treacăt editura lui Teşu Solomovici, fiindcă producţia acesteia se ocupă accidental de tema Holocaustului şi a Gulagului, într-o echidistanţă aş zice neprofesionistă şi la limita fraudei, ca mai toată sa activitatea editorială, pozitiv fiind totuşi în activitatea ei că propunând texte ale acestei minorităţi tot mai puţin numeroase la noi, contribuie la cunoaşterea ei şi deci la îmblânzirea asperităţilor şi a unui paradoxal şi nociv „antisemitism fără evrei”, cu totul anacronic azi, dacă a fost vreodată altfel.

Două ultime observaţii rezultate din survolarea spaţiului editorial românesc, Jurnalul Annei Frank editat,  prin anii 60, de Editura Tineretului, şi amplu instrumentat în educaţia antifascistă şi implicit comunistă a tineretului, nu s-a bucurat de atâta vizibilitate după 1990.

Câteva teatre au pus în scenă tragedia micuţei olandeze, apoi punerea la îndoială a autenticităţii documentului poate să fi jucat un rol în marginalizarea sa, ca şi, după unii, sumele cerute de fundaţia Anna Frank pentru republicare. Nici jurnalul lui Viktor Klemperer nu s-a tradus în limba română. Aşa cum nu s-au tradus Hitler şi Stalin al lui Alan Bullok (în limba franceză există din 1991)

Textele negaţioniste şi jignitoare pentru memoria Holocaustului, cum ar fi Miturile fondatoare ale istoriei evreilor (1995 şi 1998) semnată de fostul comunist Roger Garaudy, şi Mein Kampf, a lui Hitler, au apărut în limba română. Nu avem cunoştinţă despre tirajul lor, dar în presa democratică nu au fost deloc discutate, nici una nici cealaltă, cu excepţia, notabilă a lui Cristian Tudor Popescu, şi a unui neinspirat editorial,căruia i s-a dat amploare, a lui N Manolescu, din România literară, despre Garaudy şi negaţionismul său. Trebuie să mai spun că la un târg de carte de acum câţiva ani un grup de editori constituit ad-hoc a protestat pe lângă organizatorii evenimentului în legătură cu prezenţa acestei din urmă producţii la standul unei edituri. La fel, cu excepţia unor publicaţii marginalizate de opinia intelectuală şi istorică, nimeni nu a luat serios în dezbatere o carte negaţionistă ca aceea a lui Radu Teodoru, A fost sau nu Holocaust, apărută la o fantomatică editură Lucman, astfel că nu avem cunoştinţă de impactul ei.

De o atenţie mai specială ar fi putut să beneficieze cartea lui Norman Finkelstein, Industria Holocaustului, apărută în Occident în 2000, amplu comentată în presa occidentală şi tradusă rapid în numeroase limbi, socotită de multe comunităţi evreieşti negaţionistă, dar apărată de asemenea, în Occident, de reputaţi universitari şi savanţi evrei. Autorul însuşi este de altfel evreu şi fiul unei victime salvate de la Auschwitz. Cartea a apărut destul de prompt la editura Antet, dar nu a  avut parte de comentarii şi cu atât mai puţin de vreo dezbatere în presa românească, unde se simte, caracteristic climatului publicistic de la noi, în ultima vreme, un tabu şi mai prudent decât cel occidental. Pentru mult mai puţin decât ideile conţinute în ea, intelectuali din România au fost victime ale unor adevărate procese şi au fost catalogaţi drept antisemiţi în presa străină. Vorbesc desigur în principal despre episodul mediatic de acum câţiva ani în care personajele încriminate au fost directorul Editurii Humanitas, alături de grupul de la România literară.

Ideea că esenţa celor două totalitarisme care au generat Gulagul şi respectiv Holocaustul, nu constă în antagonismul lor şi nici nu pot fi folosite unul pentru eludarea celuilalt, şi implicit necesitatea comparaţiei îşi fac tot mai mult loc şi în instrumetarul analitic de la noi, dacă nu ar fi să apelez decât tot la internet unde sintagma „Hitler şi Stalin”, apare de 105.000 ori. Cea care prin autoritatea ei a dat curaj istoricilor să facă o comparaţie atât de rodnică analitic, e fireşte Hannah Arendt, astfel încât cărţile care compară cele două totalitarisme îşi fac loc, aşa cum am văzut,  şi în peisajul editorial românesc. Cartea neagră a comunismului, a stârnit scandal la apariţie, 1998, dar  câştigul pentru analiză a fost ireversibil. Gulagul şi Holocaustul pot şi trbeuie comparate, fără ca asta să impiezete asupra unicităţii Shoah.  Secolul extremelor lui Eric Hobsbaum, a apărut la Editura Lider 1998,  la fel, cum spuneam, cărţile lui Furet, Nolte şi corespondenţa dintre ei.

Mai departe cu curajul nu s-a mers însă: nu s-a tradus încă nimic din  W.G. Sebalt, marele scriitor de origine germană care vorbeşte despre suferinţa poporului german în timpul hitlerismului şi lunga penitenţă postbelică,  cu a sa tulburătoare Istorie naturală a distrugerii, şi nici dintr-un straniu poet suedez, Stig Dagerman  cu al său jurnal-reportaj  intitulat Toamnă germană.

Oricât de aproximativă, semănând fireşte mai mult a sondaj decât a enumerare şi cu atât mai puţin a statistică,  trecerea în revistă de mai sus nu lasă sper nici o îndoială asupra ideii enunţate anterior: în conştiinţa publică românească şi în memoria colectivă, aşa cum se înfăţişează ea astăzi, la 16 ani de la trecerea în istorie a Gulagului şi la peste 60 de ani de la cea a Holocaustului, primul este mult mai prezent decât cel de-al doilea, situându-ne în afara valabilităţii tezei lui Besançon cât şi a  situaţiei, tehnic incontestabile de pe  Internet. Nu e prima oară când temele de dezbatere din Europa de Vest nu coincid cu temele de dezbatere din Europa de Est, fireşte.  Cum pe noi ne interesează azi doar  această temă şi cum lipsa de interes pentru Holocaust, în contrast cu interesul, şi el relativ de altfel, pentru Gulag,  poate să ne determine să vedem revizionisme şi negaţionisme acolo unde nu este cazul, voi încerca să schiţez câteva explicaţii ale situaţiei, ele fiind probabil mai multe.

Prima cauză a disproporţiei trebuie cred căutată în miturile care  „legitimează democraţia” în fiecare dintre aceste două părţi ale Europei, care nu au devenit una prin simpla cădere a zidului Berlinului. Pentru ţările Europei de Est, din care România face parte, „mitul legitimator al democraţiei” este revoluţia anticomunistă –  începută în 1956 în Ungaria, continuată, în  1968, în Cehoslovacia, în anii ’80, în Polonia şi încheiată în 1989 în întregul spaţiu ex-sovietic. Holocaustul intrat în conştiinţa publică imediat după 23 august 1944, a fost perceput ca element al propagandei comuniste şi respins după 1989, o dată cu acesta. Pentru popoarele Europei de Vest, mitul legitimator al democraţiei este victoria antifascistă, născută pe frontul antihitlerist şi lupta de rezistenţă, consolidată prin procesul de  la Nürnberg şi perpetuată de-a lungul jumătăţii de secol care a urmat, în primul rând de stânga democratică dar şi de aceea, cum s-a văzut după 1989, prosovietică.

Se adaugă acestei disproporţii factorul timp: mitul victoriei antihitleriste este anterior în timp celui al anticomunismului victorios, la fel cum de altfel, Holocaustul este mai departe în timp decât Gulagul, generaţiile martore la el şi nu îndoctrinate cu temele lui dispărând; chiar admiţând că Europa unită îşi va unifica la un moment dat şi miturile justificatoare ale democraţiei sau va găsi pentru ele un modus vivendi, conştiinţa Holocaustului va trebui şi este alimentată de noi informaţii, emancipate de încărcătura lor ideologică, pentru ca această „convergenţă” să se producă, aşa cum Occidentul începe să afle, printre convulsii şi respigeri, de la Arhipelagul Gulag încoace, în ce a constat visul de aur al omenirii realizat în spaţiul est european.

Asimetria aceasta de corijat, datorată împrejurării că stânga antifascistă hrănită din memoria Holocaustului a favorizat după 1945 obnubilarea crimelor petrecute în bastionul antifascismului mondial, a fost de mult analizată şi nu voi insista aici prea mult asupra ei, deşi contribuie hotărâtor la explicarea disproporţiei de tratament a celor două sisteme concentraţionare. Voi spune doar că ideea de bază a demonstraţiei era că din perspectiva evreilor minoritari şi ameninţaţi din Europa, sovieticii se vedeau ca adevăraţii eliberatori, de unde uitarea crimelor comuniste, când nu participarea la ele. Şi invers, din perspectiva românilor, ca a întregului spaţiu al Europei de Est, mai puţin minoritarii menţionaţi, sovieticii reprezentau nu salvarea ci pericolul mortal, ceea ce duce la uitarea pogromurilor de la Iaşi şi din Transnistria. Restul a făcut convertirea răspunderii şi vinei individuale, în răspundere şi vină colectivă. Perspectiva atât de diferită desparte cel puţin pentru o generaţie pe anticomunişti şi pe antifascişti, pe victimele Gulagului de cele ale Holocaustului, adâncind necomunicarea lor.

O altă cauză ţine de această convertire a vinei individuale în vină colectivă instrumentalizată politic. Cum s-a spus în nenumărate rânduri, problema Gulagului şi a Holocaustul este una de istorie, dar întrucât această istorie este recentă, ea este şi una psihologie, de etică, şi chiar una de politică. Problemele subiacente ca responsabilitate şi asumare colectivă, vină, presupuse de ea, devin factori inhibitorii pentru abordarea echilibrată şi în deplină libertate de spirit a celor două teme. Mai grav este însă că responsabilitatea individuală evocată în termeni de vină colectivă şi apoi tradusă în despăgubiri materiale apăsând pe societatea prezentă, antrenează o reacţie de refuz nu numai al acestei vinovăţii colective, cu nota ei de plată cu tot, ci chiar o opacitate şi un dezinteres faţă de suferinţa Celuilalt, ca atare, şi  faţă de cunoaşterea acestei suferinţe. Norman Finkelstein atrage atenţia că exploatarea Holocaustului pentru a învinui populaţii în prezent naşte un tip paradoxal de antisemitism fără evrei.

Probabil că explicaţia cea mai profundă a acestei inegalităţi de tratament ţine însă de resorturile psihologice ale stimei de sine, atât într-o parte cât şi în alta a fostei cortine de fier. 

Astfel este evident că în ţările foste comuniste, toată lumea (mai puţin eşaloanele de sus ale nomenclaturii, iar uneori, s-a văzut, chiar şi acestea!) se poate raporta la Gulag în calitatea, flatantă pentru stima de sine, de victimă, uneori eroică, sau în aceea şi mai flatantă, de opozant, de avocat al victimei şi implicit de procuror al călăului. Toată literatura despre Gulag în această parte a Europei, în special cea depoziţionară, este una în care stima de sine se simte gratificată, mărturisitorul identificându-se ca simbol al Binelui opresat sau rezistent. Despre Holocaust toată lumea din acelaşi spaţiu (mai puţin evreii şi ţiganii), poate vorbi, întrucât  a fost aliat cu Germania nazistă, exclusiv de pe poziţia de  instrument al Răului, sau, în cel mai bun caz, de martor pasiv, laş, înfricoşat al acestuia. De altminteri, simetria cu literatura depoziţionară despre Holocaust este din acest punct de vedere perfectă. În ciuda  dificultăţii intrinseci a unei asemenea coborâri în infern cum este amintirea Holocaustului sau Gulagului, ipostaza de victimă este consolatoare şi mai uşor de admis şi de mărturisit decât cea opusă. Mărturisitori ai răului comis, de pe o poziţie sau alta, sunt extrem de rari.

În fine, o ultimă explicaţie ar putea fi aceea că înşişi evreii, identificându-se la începuturile comunismului, cu noul regim, ca alternativă a persecuţiei din care tocmai scăpaseră, refuză analiza liberă a comunismului ca un al doilea mare rău al secolului, statut binemeritat prin cele 60 de milioane de victime, iar acest refuz, bazat pe ideea de unicitate, generează la rându-i o reacţie de refuz şi un soi de concurs pentru unicitate.

Aceste împrejurări, între altele, fără îndoială, explică după opinia mea, felul disproporţionat în care se oglindesc Gulagul şi Holocaustul în conştiinţa românească şi felul în care se oglindeşte conştiinţa românească în oferta şi cererea de carte pe această temă. Dacă am auzit de multe ori exasperata exclamare „Încă o carte despre crimele comuniste?”, propunerile de cărţi despre Holocaust au primit clar de la distribuitor, răspunsul: „Nu o vând”. 

Cred însă că ultimii 16 ani, trecând prin meandrele refuzurilor, polemicilor, proceselor de intenţie şi proceselor pur şi simplu, în conştiinţa românească se înregistrează un progres în acceptarea şi deschiderea faţă de suferinţa Celuilalt. Dacă nu ar fi să amintesc decât faptul că Pianistul lui Roman Polanski a fost văzut în urmă cu un an, de o sală cu aproape 5000 de oameni la Bucureşti, iar regizorul a declarat la spectacolul de gală că acesta este pentru el o privelişte inedită, iar preşedintele Băsescu a vizitat muzeul Holocaustului de la Washington, mărturisindu-se nu doar formal, copleşit, şi enunţând oficial regretul pentru participarea statului român la ruşinoasa şi tragica persecuţie a evreilor în secolul XX. Sau împrejurarea că mărturisitorii comunismului apar în tiraje mici, uneori autosubvenţionate în vreme ce mai toată producţia de carte de la Hassefer este subvenţionată de departamentul pentru minorităţi al guvernului României. Cum este întotdeauna mult mai uşor să te identifici cu o imagine pozitivă a colectivităţii din care faci parte şi nu cu o imagine a ei negativă,  este întotdeauna nevoie de efort intelectual şi moral, de dezbatere deschisă şi de evocare a faptelor în integralitatea lor, pentru ca lupta împotriva uitării să nu servească unei uitări mai mari, nici într-un sens nici în celălalt.

 

 

 

 

 

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn