Twitter Gplus RSS

Sighet, preambul al Holocaustului, punct central al Gulagului


Robert Fürtos

The Sighet Memorial of the Victims of Communism and of the Anti-Communist Resistance

robert_furtos@yahoo.com

 

Sighet, preambul al Holocaustului, punct central al Gulagului /

Sighet, preamble to the Holocaust, central point of the Gulag

 

 

Abstract: Sighet, town situated in the northern extremity of Romania, has fully experienced the horrors of the two totalitarianisms of the 20th century: Nazism and Communism. In the spring of 1944, in Sighet, town with a numerous Jewish community and being under the Hungarian administration since 1940, two ghettos were set up, in which were gathered around 12,000 Jews from the town and from the neighborhood. After a few weeks, the ghettos from Sighet were emptied and the Jews were deported in the Nazi extermination camps. At the beginning of the 50’s, a part of the former inter-war Romanian political elite were imprisoned in the Sighet penitentiary, who were seen by the communist authorities more as potential adversaries, rather than opponents in the true sense of the term. They were joined by catholic bishops and priests, arrested for refusing the conversion to orthodoxy. The goal of this study is to present, with the help of the archives and of the proper bibliography, certain aspects of the general context in which the events above mentioned took place, the means of organization and functioning of these structures, as well as the institutions and the persons involved.

Keywords: Romania; Jews; ghetto; deportation; prison; extermination; guards.

 

 

La sfârşitul anilor `30, la Sighet, reşedinţa judeţului Maramureş, exista o puternică şi foarte numeroasă comunitate evreiască[1], de orientare ortodoxă, având o structură educaţională, culturală şi religioasă foarte riguros organizată.[2]

În urma celui de al doilea arbitraj de la Viena, din 30 august 1940, Ungaria a primit nordul Transilvaniei cu o suprafaţă de 43.591 km2 şi o populaţie de aproximativ 2,5 milioane de locuitori. Iniţial, evreii din zonele cedate Ungariei, printre care şi cei din Sighet, au sperat, pe fondul măsurilor antisemite instituite de guvernele româneşti la sfârşitul anilor `30, că se vor întoarce la ,,perioada de aur” a existenţei lor, de dinainte de 1918. Însă iluziile lor au fost rapid spulberate, întrucât după finalizarea operaţiunilor de anexare, la 13 septembrie 1940, a fost pusă în aplicare legislaţia şi politica antievreiască ce funcţiona deja în restul Ungariei.[3]

Imediat după ocuparea Ungariei, la 19 martie 1944, Adolf Eichmann, responsabil cu aplicarea ,,Soluţiei Finale” din Ungaria, a trecut la implementarea sa rapidă, având sprijinul total al guvernului maghiar, care pus la dispoziţia naziştilor principalele instituţii ale statului: jandarmeria, poliţia şi administraţia.

Documentul iniţial privind adunarea, ghetoizarea şi deportarea evreilor a fost adoptat, în secret, la 7 aprilie 1944, sub semnătura subsecretarului de stat la ministerul de Interne, Baki Laszló.[4] În aceeaşi zi, acesta a menţionat în cadrul unei şedinţe desfăşurate la sediul ministerului că deportarea evreilor din sectorul VIII al jandarmeriei[5], cuprinzând teritoriile din Ucraina Subcarpatică şi Ungaria de Nord-Est, este iminentă, centrul operaţiunilor fiind stabilit la Munkács.[6] Ulterior, prin mai multe directive secrete au fost stabilite detaliile specifice acestor operaţiuni, între care un rol important a revenit întocmirii listelor cuprinzând familiile evreieşti din teritoriu.[7]

La 12 aprilie 1944, în cadrul unei conferinţe desfăşurate la Munkács, s-au discutat detaliile referitoare la ghetoizarea evreilor din Ucraina Subcarpatică şi Ungaria de Nord-Est, cu participarea unor persoane aflate la conducerea jandarmeriei, poliţiei şi administraţiei judeţene sau locale.[8] După revenirea acasă, aceştia au hotărât în comun, atât locaţia, cât şi diverse amănunte referitoare la înfiinţarea şi organizarea ghetourilor.

Operaţiunea de ghetoizare din Ucraina Subcarpatică şi Ungaria de Nord-Est a fost declanşată, fără nici o bază legală, la 16 aprilie 1944, în timp ce decretul guvernamental privind înfiinţarea ghetourilor a fost elaborat abia la 26 aprilie şi a intrat în vigoare două zile mai târziu. Decretul era camuflat sub titlul ,,Cu privire la reglementarea unor chestiuni referitoare la apartamentele şi locuinţele evreieşti”[9] şi a fost adoptat într-un moment în care operaţiunea de ghetoizare în Ucraina Subcarpatică şi Nord-Estul Ungariei a fost deja finalizată.

Acţiunea de strângere a evreilor din Ucraina Subcarpatică a început duminică, 16 aprilie 1944, în prima zi a Paştelui Evreiesc.[10] În zori, evreii au fost treziţi de jandarmi[11], au primit cinci minute să-şi strângă bunurile gospodăreşti şi mâncarea, după care au fost duşi în sinagogile din localitate, unde li s-au confiscat bijuteriile, banii şi alte bunuri de valoare. Deşi locuinţele lor au fost ştampilate, în curând au început furturile şi jafurile caselor evreieşti părăsite.

Deşi, din punct de vedere geografic, Maramureşul aparţinea Ardealului de Nord, în timpul acţiunilor de ghetoizare a evreilor, zona a fost inclusă în cadrul Ucrainei Subcarpatice.[12] În dimineaţa zilei de 15 aprilie 1944, la Sighet, subprefectul Illiny László a convocat o întrunire cu înalţii oficiali ai judeţului pentru a discuta detaliile procesului de ghetoizare, inclusiv stabilirea amplasamentelor pentru viitoarele ghetouri. În după-amiaza aceleaşi zile, comandantul poliţiei, Toth Lajos, a convocat o întrevedere cu şefi locali ai jandarmeriei şi poliţiei, stabilindu-se componenţa celor 20 de comisii responsabile cu adunarea evreilor. Din fiecare comisie făceau parte un reprezentant al jandarmeriei, al poliţiei şi al administraţiei civile.[13]

Ghetourile din Sighet a fost amplasate în două zone periferice ale oraşului, locuite de evrei mai săraci. Primul ghetou a cuprins zona dintre străzile Timár, Kigyó şi Ipar[14], iar al doilea a fost organizat la marginea vestică a oraşului. În cele două ghetouri au fost adunaţi circa 12.000 de evrei, din care aproximativ 10.000 proveneau din oraş, restul fiind aduşi din satele apropiate.[15]

Ghetoul era deosebit de aglomerat, în fiecare cameră, inclusiv în pivniţă şi poduri, locuiau între 15-25 de persone. Geamurile caselor de la marginea ghetourilor erau vopsite în alb pentru a împiedica comunicarea cu populaţia neevreriască, iar pentru o mai bună izolare, ghetoul a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată. Comandantul ghetoului a fost numit Toth Lajos, adjunctul său fiind Konyuk József, comandantul unităţii locale de pompieri. Administrarea ghetoului a fost coordonată de primarul Gyulafalvi Rednik Sándor şi de consilierul său pe probleme evreieşti, Hullman Ferenc. Acesta a respins toate propunerile venite din partea Consiliului Evreiesc[16], care puteau asigura o anumită îmbunătăţire vieţii din ghetou.

Asigurarea hranei evreilor din ghetou, inclusiv a celor transferaţi din localităţile apropiate, revenea Consiliilor Evreieşti. După terminarea rezervelor de alimente aduse de evreii de la sate, principala masă a devenit o supă subţire de cartofi. La scurt timp după adunarea in ghetouri, evreii au început să se organizeze: au fost înfiinţate diverse organizaţii de ajutorare care supravegheau împărţirea mâncării; un birou de organizare a muncii, prin care se realiza împărţirea oamenilor in vederea muncilor obligatorii, pentru a fi protejaţi cei bolnavi sau suferinzi; un birou de igienă şi sănătate, unde erau mobilizate cadrele medicale din ghetou pentru supravegherea medicală. Condiţiile de trai erau extrem de dure, datorită înghesuielii din case şi a precarităţii mijloacelor igenico-sanitare. Nelipsită era aşa-numita ,,monetărie”, locul unde evreii erau torturaţi pentru a declara unde şi-au ascuns averile.[17]

La 27 aprilie1944, conducerea Consiliul Central Evreiesc din Ungaria a trimis o scrisoare ministrului de Interne, Jaross Andor în care era descrisă ,,situaţia extrem de gravă” a evreilor din Nord-Estul Ungariei. În cadrul acestui document există şi câteva menţiuni privind situaţia evreilor din Sighet: ,,Evreii din comitatul Maramureş au fost înghesuiţi la Sighet şi în câteva comune mai mari. La Sighet, majoritatea intelectualităţii evreieşti, aproximativ 140 de persoane au fost duşi într-o mică sinagogă, unde sunt ţinuţi de câteva zile fără apă şi mâncare”.[18] La 3 mai 1944, Consiliul Evreiesc a trimis o nouă scrisoare, de această dată lui Adolf Eichmann, în care erau descrise condiţiile îngrozitoare existente în ghetourile din Ucraina Subcarpatică şi Nord-Estul Ungariei, cu referire şi la Sighet: ,,Din Sighet am primit o informare potrivit căreia jandarmii umblă din casă în casă şi i-au cu ei tot ce poate fi luat. Ghetoul este în curs de amenajare, iar între 20-30 a lunii, toţi evreii trebuie să se mute în ghetou. Evreii strânşi din satele din jur au fost supuşi la cele mai diverse atrocităţi, s-au purtat violent cu femeile, iar femeile tinere au fost verificate de moaşe pentru a vedea dacă nu şi-au ascuns bijuteriile”.[19]

Ghetourile de pe teritoriul Ungariei au avut o existenţă scurtă, majoritatea funcţionând doar pentru câteva săptămâni. La începutul lunii mai 1944, László Endre, subsecretar de stat la ministerul de Interne, a redactat un memorandum adresat subordonaţilor săi în care erau trasate liniile directoare ale operaţiunilor privind deportarea evreilor. Detaliile din acest memorandum au fost discutate între 8-9 mai 1944, la Munkács, în cadrul unei consfătuiri la care au participat oficiali de rang înalt din administraţie, poliţie şi jandarmerie. Cu această ocazie au fost elaborate atât procedurile de îmbarcare în trenuri a evreilor din Ucraina Subcarpatică, Nord-Estul Ungariei şi Transilvania de Nord, cât şi planificarea finală a transporturilor din centrele unde existau ghetouri. Potrivit hotărârilor luate, operaţiunea urma să se desfăşoare între 15 mai şi 11 iunie 1944.[20] Potrivit unei versiuni reproduse de istoricul Randolph L. Braham, procesul deportării evreilor din Ungaria a fost pus în mişcare în urma solicitării făcute de comandantul jandarmeriei din Sighet. Acesta a propus, ţinând cont de aglomeraţia din ghetouri şi de lipsa condiţiilor de igienă, fie lichidarea ghetourilor, fie trimiterea ,,surplusului” de evrei în Vestul Ungariei sau în Germania. Prin intermediul unor persoane însărcinate cu verificarea desfăşurării procesului de ghetoizare în Ucraina Subcarpatică, propunerea venită de la Sighet a ajuns la Adolf Eichmann, iar acesta, firesc, a optat pentru varianta deportării.[21]

După o percheziţie amănunţită, întrucât era interzis să aibă asupra lor bani, bijuterii sau alte bunuri de valoare, evreii au fost escortaţi de jandarmi la punctele de îmbarcare, înghesuiţi în vagoanele de marfă, iar uşile legate cu lanţuri şi blocate. Trenurile aveau câte 35-40 vagoane de marfă, capacitatea totală de transport fiind de aproximativ 3.000 de evrei, înghesuiţi câte 70-80 în fiecare vagon, prevăzut cu două găleţi, una pentru apă, iar cealaltă pentru necesităţi. Până la Kosice, trenurile erau însoţite de jandarmi maghiari, iar de aici erau înlocuiţi de soldaţi germani.[22]

Deportările din ghetourile din Sighet[23] au început pe 15 mai 1944, evreii fiind transferaţi la Auschwitz [24] în patru transporturi, ele fiind înregistrate în gara din Kosice după cum urmează: la 16 mai, cu un număr de 3007 deportaţi, la 18 mai, cu 3248, la 20 mai, cu 3104 şi la 22 mai, cu 3490 de persoane, totalizând 12.749 persoane.[25] De altfel, la sfârşitul lunii mai 1944, din întreg Maramureşul au fost deportaţi în lagărele de exterminare naziste aproximativ 38.000 de persoane.[26]

În intervalul 15 mai – 8 iulie 1944, din cei aproximativ 435.000 de evrei deportaţi la Auschwitz din Ungaria, incluzând Ucraina Subcarpatică şi Transilvania de Nord, au fost ucişi în jur de 400.000.[27]

După război, o parte din persoanele, civile sau militare, implicate în acţiunea de ghetoizare şi deportare a evreilor au fost judecaţi[28], în timp ce alţii au reuşit să scape, asumându-şi o nouă identitate şi stabilindu-se în diferite părţi ale lumii.

În primii ani de după război, comunitatea evreiască din Sighet s-a reorganizat, în anul 1947, numărând 2.308 membrii, majoritatea fiind persoane revenite din lagărele naziste.[29]

Instaurarea guvernului Groza, la 6 martie 1945, a permis comuniştilor români, atent supravegheaţi şi sprijiniţi de armata şi consilierii sovietici, să parcurgă toate etapele necesare subordonării instituţiilor statului, iar în cele din urmă a întregii societăţi în ansamblul ei.[30] După lichidarea adversarilor politici reali, comuniştii au declanşat, în cursul anului 1950, ofensiva împotriva fostei elite politice interbelice, văzută mai degrabă ca un potenţial adversar, decât o formă de opoziţie, în adevăratul sens al cuvântului.[31]

La începutul lunii mai 1950, au fost încarceraţi la Sighet[32], peste 80 de foşti demnitari din perioada interbelică, cărora li s-au adăugat, la sfârşitul lunii, lotul episcopilor şi preoţilor greco-catolici, arestaţi pentru refuzul de a trece la religia ortodoxă[33]. Pe parcursul anului 1950, a fost adus la Sighet al doilea lot de foşti demnitari, la începutul lunii iulie, iar, la 26 octombrie, a fost transferat al doilea grup de episcopi şi preoţi greco-catolici. În cursul anilor 1951-1952 au fost transferaţi la Sighet, de la diverse penitenciare din ţară, atât foşti miniştrii din guvernele interbelice, cât şi episcopi sau preoţi catolici condamnaţi în cadrul unor procese cu un evident caracter politic[34].

Majoritatea deţinuţilor au fost arestaţi şi închişi la Sighet în baza unor decizii ale Ministerului de Interne sau ale Securităţii, întrucât odată catalogaţi, pe criterii politice sau ideologice, drept „duşmani ai regimului” sau „duşmani ai poporului”, temeiul juridic al arestării şi detenţiei foştilor demnitari era asigurat.[35] O schimbare în statutul juridic al întemniţaţilor de la Sighet a intervenit în urma aplicării prevederilor Decretului nr. 6 din 14 ianuarie 1950, în baza căruia au fost înfiinţate coloniile de muncă. În baza acestui decret, prin mai multe decizii ale Ministerului de Interne, atât foştii demnitari[36], cât şi ierarhii şi preoţii catolici[37] au fost internaţi administrativ în unitatea de muncă „evidenţă specială Dunărea”, pentru o perioadă cuprinsă între 24 şi 60 luni.

Supravieţuitorii Sighetului povestesc de trei elemente principale care definesc viaţa din închisoare: foamea[38], frigul şi izolarea, toate acestea având, de fapt, acelaşi scop, lichidarea sistematică a deţinuţilor. De altfel, întreg regimul din penitenciar a fost conceput pentru a-i dezumaniza, umili şi batjocori pe deţinuţi. Aceste scopuri erau urmărite atât prin regimul zilnic (muncile la care erau supuşi indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii), cât şi prin regimul alimentar sau cel sanitar. Înfriguraţi, înfometaţi, terorizaţi, nu atât fizic cât psihic, deţinuţii aveau de acceptat şi violenţele de limbaj, trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar deveniţi şefi ai unor foşti miniştri, academicieni sau ofiţeri de rang superior. Supuşi mereu verificărilor neaşteptate ale gardienilor[39], găsiţi vinovaţi de încălcarea unor reguli scrise sau nescrise, deţinuţii erau închişi la „neagra”, o celulă mică, fără ferestre, cu un lanţ în mijloc, care vara era ca un cuptor, iar iarna ca un frigider. Mâncarea era redusă la minim şi nu se permitea nici un contact cu nimeni. Mai multe zile petrecute la „neagra” însemnau îmbolnăvirea sigură a celui pedepsit. Memorialiştii universului concentraţionar au evocat perioadele lungi de izolare, iar pierderea obişnuinţei vorbirii şi gravele dereglări ale sistemului nervos sunt doar două din cele mai des amintite urmări ale izolărilor[40].

Fraza repetată mereu de medicul închisorii din Sighet „Medicamentele sunt inutile, să lăsăm natura să lucreze[41] caracterizează regimul sanitar[42] din penitenciar, unde pe lângă vizita de rutină[43], a doctorului Iosif Lungu[44] deţinuţii primeau doar nişte banale medicamente. Deţinuţii politici de la Sighet au fost lipsiţi, datorită caracterului special al închisorii, bazat pe un regim de izolare totală, de posibilitatea unor tratamente medicale de specialitate.

În perioada 1950-1955, personalul închisorii din Sighet a cunoscut o permanentă schimbare, rare fiind cazurile în care unii din gardieni au rămas în funcţie de la mijlocul anului 1950 până în luna iulie 1955.[45] Schema penitenciarului, cu mici modificări, prevedea următoarele funcţii: director, locţiitor politic, ofiţer informativ, ofiţer de serviciu, medic, sanitar, contabil şi secretarul de grefă, gardienii şi soldaţii în termen, aceştia din urmă asigurând paza exterioară a penitenciarului.

Penitenciarul din Sighet a fost condus încă din perioada interbelică de un administrator-şef, Eusebiu Ilniţchi, înlocuit, începând de la 1 februarie 1949, cu Iosif Sicherman,[46] care a rămas director al Penitenciarului Sighet Principal până în luna mai 1950, când a fost transferat împreună cu întregul personal din subordine la Penitenciarul Sighet Judeţean.[47]

În perioada mai 1950 – iunie 1955, directorul Penitenciarului Sighet Principal a fost Vasile Ciolpan[48]. Din mărturiile celor care au trecut prin închisoarea din Sighet, confirmate prin documentele de arhivă, în perioada 1950-1955, în penitenciar au existat patru ofiţeri de securitate, aceştia fiind fapt cei care controlau totul în închisoare, atât pe deţinuţi, cât şi pe gardieni. În ordine cronologică, în intervalul 1950-1951, primul ofiţer informativ al penitenciarului, locotenentul Petru Manea, poreclit de deţinuţi „Mutul”, avea obiceiul să spună că suferă şi el de aceleaşi boli de care se plângeau deţinuţii. A fost urmat, în cursul anului 1952, de un personaj „mic de statură şi rău”, locotenentul Vasile Bertea, numit de deţinuţi „Tebeceul”, înlocuit, în iunie 1953, de sublocotenentul Gheorghe Tâmp, poreclit „Gorila”.[49] În luna noiembrie 1953, Grupa Operativă din penitenciar a fost preluată de locotenentul major Alexandru Satmari. Misiunea ofiţerilor de securitate era de a ţine sub observaţie activitatea din închisoare, având posibilitatea de a întocmi rapoarte despre toţi angajaţii, inclusiv despre director. În activitatea informativă, aceştia se bazau pe relatările şi notele furnizate atât de angajaţii penitenciarului, cât şi din partea unor deţinuţi.[50]

Transformarea penitenciarului din Sighet într-o închisoare cu un caracter exclusiv politic, la începutul lunii mai 1950, a însemnat şi transferarea unei echipe noi de gardieni, proveniţi din diverse zone ale ţării, angajaţi în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor în intervalul 1949-1950. Ulterior, pentru completarea necesarului de gardieni, în condiţiile creşterii numărului deţinuţilor politici şi a transferării gardienilor din echipa iniţială la alte penitenciare din ţară, au fost angajaţi numeroşi tineri din zonă, provenind din familii sărace din mediu rural, cu o educaţie precară, dar atraşi de un post sigur şi relativ bine plătit.

În foarte puţine cazuri deţinuţii cunoşteau numele al gardienilor, în general aceştia primeau nume convenţionale pentru a putea fi recunoscuţi. Numele convenţionale ale gardienilor erau date după asemănarea lor cu persoane cunoscute de toţi în cadrul unui colectiv, după profesia lor anterioară, sau după anumite caracteristici fizice. În codul propriu al deţinuţilor unii gardieni erau desemnaţi numai cu iniţiale, acestea exprimând modul în care erau ei apreciaţi. Astfel, sunt menţionaţi unii gardieni cu siglele: B1, B2, B3 – B venind de la bestie sau J1, J2, J3 – de la javră. Iată câteva exemple de nume date gardienilor din penitenciarul de la Sighet: „Habsburgul”, „Mongolul”, „Pithecantropus Erectus”, „Nazone”, „Aviatorul”, „Păsărilă”.[51]

Condiţiile inumane din penitenciar, adăugate vârstei înaintate a celor întemniţaţi şi stării lor de sănătate precare, au contribuit substanţial la rata ridicată a mortalităţii celor închişi la Sighet, întrucât în perioada mai 1950-iulie 1955, dintr-un număr de aproximativ 200 de persoane, 53, adică 25%, au decedat.[52] Printre aceştia erau prim-miniştri, academicieni, profesori universitari şi episcopi[53]. Trupurile acestora au fost transportate în timpul nopţii cu o căruţă, iniţial în cimitirul oraşului, iar de la mijlocul anului 1952, la Cimitirul Săracilor, situat la marginea Sighetului şi aruncate în gropi rămase până azi anonime[54]. În intervalul mai 1950-iulie 1955, la penitenciarul din Sighet, cu trei excepţii din anul 1955[55], nu s-au întocmit acte de moarte pentru cei decedaţi[56], această operaţiune realizându-se abia în 1957[57], în urma presiunilor venite din partea familiilor celor dispăruţi.

În anul 1955, pe fondul destinderii pe plan internaţional şi odată cu creşterea interesului României vremii de a fi acceptată în Organizaţia Naţiunilor Unite, autorităţile comuniste au hotărât să întreprindă câteva măsuri de bunăvoinţă. În acest sens trebuie văzută graţierea unui număr important de deţinuţi politici, prin Decretul 421/1955, sau transformarea penitenciarului din Sighet, a cărui faimă a ajuns în Occident, în închisoare de drept comun. Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1199 din 26 iunie 1955, deţinuţii politici din penitenciarul Sighet au fost împărţiţi în trei categorii: o parte puşi în libertate, alţii eliberaţi din penitenciar, dar fixându-li-se domiciliu obligatoriu, iar cei din a treia categorie urmau să fie transferaţi la alte penitenciare[58]. Astfel, la începutul lunii iulie 1955, o mică parte din deţinuţii politici de la Sighet au fost eliberaţi revenind la familiile lor, nu şi la fostele lor locuinţe, confiscate între timp de autorităţile comuniste, însă majoritatea au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan sau transferaţi la alte penitenciare din ţară.

După transferarea deţinuţilor politici, la 5 iulie 1955, cele două închisori din Sighet au fost unificate în clădirea fostei închisori politice[59], unde au fost transferaţi, la mijlocul lunii iulie 1955, aproximativ 200 de deţinuţi de drept comun de la penitenciarul Făgăraş.

Penitenciarul a continuat să funcţioneze sub titulatura de Penitenciarul Sighet Principal până în luna august 1977, când a fost dezafectat. În acest interval, au mai fost încarceraţi doar ocazional deţinuţi politici, pentru perioade foarte scurte, însă nu din rândul elitelor.

Astăzi, există la Sighet, două instituţii cu valoare de simbol, având totodată un rol important în cunoaşterea ororilor petrecute în timpul celor două totalitarisme ale secolului XX: nazismul şi comunismul. Muzeul ,,Elie Wiesel” a fost amenajat în casa natală a cunoscutului scriitor, unde sunt prezentate aspecte privind cultura şi civilizaţia evreilor maramureşeni, iar în spaţiul fostei închisori politice din anii `50, a fost edificat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, unde sunt ilustrate principalele momente din timpul celor aproape 50 de ani de comunism din România şi Europa de Est.

 


Note

[1] Astfel, potrivit recensământului general din anul 1930, organizat de autorităţile româneşti, în Sighet, existau 10.526 evrei însemnând 38,6 % din populaţia oraşului, (27.270), în timp ce la recensământul din 1941, organizat de autorităţile maghiare, au fost consemnaţi 10.144 evrei, reprezentând 39,1 % din totalul populaţiei. Totuşi, există anumite semne de întrebare referitoare la veridicitatea acestor cifre, întrucât atât autorităţile maghiare, cât şi cele româneşti au intervenit şi au modificat procentele privind minorităţile naţionale pentru a-şi susţine interesele naţionale în zonă. (Sabin Manuilă, Recesământul general al populaţiei Românei din 29 decembrie 1930, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, vol. IV, p. XLVIII; Traian Rotariu (coordonator), Recensământul din 1941.Transilvania, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 258).

[2] O excelentă descriere a situaţiei comunităţii evreieşti din Sighet în perioada interbelică, dispunând de o riguroasă bază documentară, la Ioan J. Popescu, O istorie a evreilor din Sighetu Marmaţiei, manuscris.

[3] Ziarele, cluburile şi asociaţiile evreieşti au fost suprimate, iar în urma măsurilor discriminatorii, majoritatea funcţionarilor au fost demişi, în timp ce elevii şi studenţii evrei au fost excluşi din învăţământul de stat (Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 262; în continuare Raport final ….).

[4] Decretul era adresat organelor locale ale puterii de stat şi prevedea măsurile ce trebuiau urmate în cadrul acestei politici: ,,Guvernul maghiar în cel mai scurt timp va purifica ţara de evrei. Purificarea va fi împărţită pe teritorii, iar evreii, fără deosebire de sex şi vârstă vor trebui transportaţi în centre speciale. În oraşe şi în satele mai mari, ulterior, o parte din evrei vor fi mutaţi în clădirile desemnate de autorităţi, respectiv în ghetouri. Excepţie o reprezintă acei evrei care lucrează în uzine necesare pentru producţia de război, în mine sau lucrători la ferme agricole şi a căror schimbare din funcţie ar însemna oprirea producţiei. (…) Adunarea evreilor va fi făcută de poliţia teritorială şi jandarmeria regală. În caz de nevoie, jandarmeria va ajuta poliţia din oraşe. Poliţia de siguanţă germană va fi prezentă în calitate de consultant, iar colaborarea cu aceasta trebuie asigurată. Autorităţile locale vor asigura locurile necesare adunării evreilor în concordanţă cu numărul acestora. În fiecare oraş sau comună mai mare, unde numărul evreilor necesită clădiri separate, autorităţile locale vor lua de acum măsurile necesare, deoarece în ghetou vor rămâne doar evreii consideraţi a fi periculoşi pentru siguranţa naţională, pe când ceilalţi vor rămâne în clădirile desemnate. Trebuie desemnate drept clădiri pentru evrei, unde aceştia trăiesc în număr mai mare. Locatarii fără origine evrească vor fi mutaţi din aceste clădiri, într-o perioadă de 30 de zile, în altele rămase libere de după dislocarea evreilor, în apartamente de valoare şi chirie similară, pentru ca evrei din lagăre să poată fi amplasaţi acolo. În aceeaşi timp cu deportarea evreilor, autorităţile locale vor alcătui comisii, care, împreună cu poliţia sau jandarmeria, vor sigila locuinţele şi magazinele evreilor dislocaţi. Cheile, împreună cu numele şi adresa evreului, vor fi predate comandamentului lagărului într-un plic sigilat. Bunurile deteriorabile, împreună cu animalele ce nu sunt de producţie, vor fi preluate de poliţie şi autorităţile locale. Acestea vor fi puse în folosinţa armatei şi a poporului. Banii şi bunurile valorice (aur, argint, acţiuni) vor fi confiscate de autorităţile amintite mai sus, vor fi clasificate, invetariate şi predate autorităţilor orăşeneşti. (…) Evrei ce nu au fost găsiţi la locuinţele lor vor fi daţi în urmărire generală, iar locuinţele lor vor fi tratate la fel ca celelate locuinţe ale evreilor identificaţi. Evreii refugiaţi de pe teritoriile altor state, fără excepţie, vor fi trataţi în egală măsură cu comuniştii, deci vor fi amplasaţi în centre de adunare. (…)” [Randolph L. Braham, A magyar Holocaust, Budapesta, Editura Gondolat, 1988, volumul I, pp. 419-421].

[5] În vederea realizării ,,Soluţiei Finale”, Ungaria a fost împărţită în şase zone de operaţiuni, începând cu zona I, cuprinzând Ucraina Subcarpatică, arondată centrului VIII de jandarmerie, cu sediul la Kosice, condus de colonelul Tölgyesy Győző (Randolph L. Braham, op.cit., p. 331).

[6] Deoarece adunarea evreilor nu puteau fi camuflată, iar dislocarea lor ar fi cauzat numeroase probleme de natură economică, autorităţile au fost nevoite să-şi justifice acţiunile cu motive de natură militară. În acest sens, la 12 aprilie 1944, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, începând de la 1 aprilie, Ucarina Subcarpatică şi Transilvania de Nord au fost declarate ,,teatru de operaţiuni militare”. Guvernator al teritoriilor din Ucraiana Subcarpatică a fost desemnat Tomcsányi Vilmos, dar la scurt timp, dându-şi probabil seama de natura funcţiei sale a demisionat, fiind înlocuit de generalul Vincze András (Ibidem, p. 423).

[7] Aceste liste, întocmite de reprezentanţii poliţiei şi jandarmeriei, cu ajutorul comunităţilor evreieşti locale, trebuiau să cuprindă pe toţi membrii familiilor evreieşti (nume, prenume, numele mamei, adresa, ocupaţia şi vârsta), iar pretextul invocat era realizarea unei alocări echitabile a proviziilor de hrană pentru evrei (Raport final.., p. 264).

[8] Sighetul a fost reprezentat la această conferinţă de subprefectul Illiny László, primarul Gyulafalvi Rednik Sándor, comandantul poliţiei Toth Lajos şi colonelul Agy Zoltán, comandantul legiunii locale de jandarmerie. (Randolph L. Braham, op.cit., p. 431).

[9] În şedinţa Consiliului de Miniştri din 26 aprilie 1944, ministrul de Interne, Jaross Andor a motivat scopul acestui decret prin faptul că, datorită situaţiei lor economice, evreii din mediul urban deţineau locuinţe mai bune decât populaţia ne-evreiască, iar prin această rearanjare urma să se realizeze ,,o situaţie mai sănătoasă”. Astfel, evreii urmau să fie restrânşi în locuinţe mai mici, iar mai multe familii obligate să locuiască împreună. De asemenea, din motive de securitate naţională, evreii nu mai puteau trăi în comunităţi cu o populaţie sub 10.000 de locuitori, iar primarii marilor oraşe puteau stabili zone, străzi şi clădiri în care evreilor le era permis să locuiască (Raport final …., p. 266).

[10] În Estul Ungariei şi Ucraina Subcarpatică au fost înfiinţate 13 ghetouri de dimensiuni mai mari, între care şi cele două din Sighet (Pentru amănunte privind organizarea şi funcţionarea ghetourilor, precum şi a persoanelor implicate în această operaţiune, a se vedea Randolph L. Braham, op.cit., pp. 428-433).

[11] Jandarmeria a reprezentat cel mai important mijloc de îndeplinire a planului de ghetoizare şi deportare a evreilor din Ungaria, operaţiune desfăşurată în mai puţin de două luni. În această acţiune au fost implicaţi între 3.000 şi 5.000 de jandarmi, iar mărturiile supravieţuitorilor amintesc de un comportament extrem de violent al jandarmilor. De regulă, pentru a exclude posibilitatea unor solidarizări cu populaţia evreiască locală, operaţiunile de ghetoizare şi deportare au fost executate de unităţi de jandarmi aduse din alte zone. Astfel, la Sighet au fost aduşi în acest sens, 50 de jandarmi din Miskolc. (Randolph L. Braham, op.cit., p. 333).

[12] În judeţul Maramureş, cu o populaţie evreiască semnificativă, au fost înfiinţate ghetouri în patru localităţi: Dragomireşti, Sighet, Berbeşti şi Vişeul de Sus.

[13] Randolph L. Braham, op.cit., p. 431.

[14] Este vorba de actualele străzi 9 Mai, Tudor Vladimirescu şi George Coşbuc.

[15] Randolph L. Braham, op.cit., p. 431.

[16] Consiliul Evreiesc din Sighet a avut următoarea componenţă: Danzig Samu, Joszovits Lipót, Keszner Jenő, Krausz Ferenc, Jakabovits Mór şi Vogel Ignátz (Ibidem).

[17] A se vedea în acest sens Raport final…., pp. 269-270.

[18] Randolph L. Braham, op.cit., p. 437.

[19] Ibidem, p. 439.

[20] La 7 iunie 1944, a fost finalizată deportarea evreilor din Ucraina Subcarpatică, Ungaria de Nord-Est şi Transilvania de Nord.

[21] Randolph L. Braham, op.cit., vol. II, pp.14-15,

[22] Pentru textul circularei privind amănuntele tehnice şi organizatorice ale acţiunii de deportare a se vedea Randolph L. Braham, op.cit., vol.II, pp. 15-17.

[23] Iată câteva mărturii ale unor supravieţuitori referitoare la condiţiile din ghetoul de la Sighet şi la momentul deportării: ,,Pe 5 aprilie 1944 ne-au obligat să purtăm steaua galbenă, iar din 20 aprilie ne-au dus în ghetou. A fost o percheziţie, ne-au luat banii, aurul şi bunurile de valoare, iar când am cerut să mai iau câteva haine cu mine nu mi-au permis. Pe mine nu m-au lăsat să iau cu mine nici măcar o saltea sau un scaun. Ghetoul a fost pe strada mea, toate lucrurile mi le-au pus în două camere şi mie mi-au lăsat cea de-a treia cameră, goală. Ne-am alimentat împreună. Ghetoul a fost împrejmuit şi era păzit de poliţie, iar în interior de evreii de pază. Pe 15 mai 1944 au început deportările. Între 70-75 am fost băgaţi într-un vagon, toată lumea a luat apă pentru el, însă în ultima zi au suferit mult copii şi nu ni s-a dat deloc apă. Geamurile au fost acoperite, iar dacă cineva a vrut să aibă aer proaspăt atunci doi dintre noi trebuia să-i facem loc între scândurile de la geam. Am auzit că în alte vagoane au fost cazuri de deces, însă la noi nu. Pe 18 mai 1944, am ajuns la Birkenau”; ,,În aprilie 1944 a avut loc o percheziţie la casa noastră, au luat totul, haine, bijuterii, aur, mobilă, tot ce le-a plăcut şi aşa jefuiţi ne-am dus în ghetou. Am luat puţine alimente. Ghetoul a fost în oraş, într-o cameră mică au stat câte 4-5 persoane. Afară paza era asigurată de jandarmi, înăuntru de către paza evreiască, de evadat nu se prea putea. Decese şi sinucuderi au fost în 3-4 cazuri. Trebuia să muncim, la gară încărcam zilnic cărbune, sau de două ori pe săptămână câte 24-24 de ore. În ghetou nu mai erau jafuri. La 21 mai 1944 ne-au pus în vagoane câte 70 de persoane. Pe drum nu am primit nici apă, nici mâncare. Uşa a fost închisă. Ne-au zis că nu vor duce într-o câmpie lângă Debreţin, iar noi i-am crezut pe cuvânt. Ajungând la Kassa, ne-au cerut bijuteriile şi bani, dar le-am zis că deja ni le-au luat acasă. După ce am ajuns la Auschwitz, situaţia noastră a devenit şi mai proastă.”; ,,Cu opt zile după Paşti au dat ordinul de a organiza ghetoul. Au fost desemnate 13 străzi pentru acest scop, geamurile către stradă trebuiau vopsite şi acoperite. Mulţi s-au îmbolnăvit, în ghetou a funcţionat bucătăria comună. Dar acesta era insuficientă, aşa că toată lumea şi-a suplimentat mâncarea din alimentele aduse de acasă. În timpul percheziţiilor au confiscat bijuteriile şi lucrurile mai valoroase. În ghetou ne-au dus în zori, aveam voie la puţină mâncare şi îmbrăcăminte, iar dacă cineva a încercat să ia mai multe cu el, a fost bătut crunt. Am fost duşi cu căruţa în ghetou, ne-au smuls cerceii din urechi, ne-au scos verighetele de pe degete, iar dacă au văzut că pernele sunt de calitate au scos şi penele dinăuntru. În cele câteva străzi au fost îngrămădiţi 13.000 de evrei. Am fost păziţi de jandarmi, iar ordinea interioară a fost asigurată de gardienii evrei. Toţi am crezut că într-o zi ne vor aduna pe toţi şi ne vor omorî. Am crezut că în acest scop ne vor duce pe o insulă. Au fost multe cazuri de sinucidere, de exemplu dr. Janger cu întreaga familie s-au otrăvit. Am fost deportaţi în patru rânduri, al nostru a fiind cel de-al treilea. Din ghetou până la gară erau 4 km, trebuia mers pe jos, în acest timp jandarmii ne tot grăbeau. Mulţi au cedat din cauza oboselii, tatăl meu a căzut de două ori. 80 de persoane au intrat într-un singur vagon. Călătoria a durat trei zile lungi, iar pe 24 mai 1944, noaptea la ora 3, am ajuns la Auschwitz.” (http://www.degob.hu)

[24] Între 4-6 mai 1944, la Viena, s-a desfăşurat o consfătuire referitoare la planul şi rutele de deportare a evreilor din Ungaria, la care au participat atât reprezentanţii căilor ferate şi jandarmeriei maghiare, cât şi ai poliţiei de securitate germană. În cele din urmă, s-a stabilit ca deportările să înceapă pe 15 mai, cu patru trenuri zilnice, iar ruta să fie comună de la Kosice spre Auschwitz, traversând estul Slovaciei, via Presov, Muszyna, Tarnow şi Cracovia (Raport final …, p. 282).

[25] Ibidem, p. 285.

[26] Mihai Dăncuş, Cât îi Maramureşu`, nu-i oraş ca Sighetu`, Sighetu Marmaţiei, 2006, p. 149.

[27] Pentru o scurtă descriere a modului în care au fost primiţi evreii la sosirea în lagărul de la Auschwitz, a se vedea Randolph L. Braham, op.cit., vol II, pp. 82-83.

[28] Referitor la cazul unor persoane judecate de Tribunalul Poporului din Cluj pentru implicarea în acţiunile anti-evreieşti din Sighet şi din Maramureş, în primăvara anului 1944, a se vedea colecţia din luna mai 1946 a ziarelor ,,Lupta Maramureşului” şi ,,Poporul Maramureşului”.

[29] Randolph L. Braham, op.cit., vol. I, p. 445.

[30] Primul pas a fost făcut în toamna anului 1946, prin falsificarea grosolană a alegerilor din 19 noiembrie, după care a urmat lichidarea principalilor adversari politici prin înscenarea de la Tămădău din luna iulie 1947, în urma căruia cel mai important partid de opoziţie a fost scos în afara legii, iar liderii săi condamnaţi la ani grei de temniţă. La sfârşitul anului 1947, monarhia a fost înlăturată, iar statul român transformat în „republică populară”, unde toate instituţiile tradiţionale (şcoala, biserica, armata, justiţia, academia) au fost reorganizate în cursul anului 1948, după model sovietic. În primăvara anului 1949 a început procesul de colectivizare a agriculturii, care a urmărit trecerea în proprietatea statului a suprafeţelor de pământ deţinute de ţărani, proces îndelungat şi dificil, încheiat abia în 1962 cu pierderea identităţii locuitorilor din satele româneşti.

[31] În primăvara anului 1950, în cadrul Ministerului de Interne s-a redactat un tabel cuprinzând „foştii miniştri începând din anul 1918 până la 6 martie [1945] propuşi pentru arestare”, în care pe lângă numele foştilor miniştri sau subsecretari de stat erau trecute funcţia pe care o îndeplinise persoana respectivă, vârsta, situaţia familială, apartenenţa politică precum presupusele vinovăţii sau atitudini duşmănoase care să permită încadrarea lor în aşa zisele unităţi de muncă. Pe prima pagină a acestui tabel a fost trecută următoarea menţiune nesemnată: „Toate elementele politice – care au avut un rol în viaţa politică a ţării. Să se găsească motive de internare în proces”. Întrucât nu s-au găsit „motive de internare în proces”, conducerea Ministerului de Interne a optat pentru internările administrative, iar pe baza acestui tabel, în urma unui ordin trimis direcţiilor regionale de securitate de colonelul Gavril Birtaş, directorul Direcţiei I a Securităţii, în noaptea de 5/6 mai 1950 au fost arestaţi 84 de foşti demnitari. A fost o operaţiune pregătită şi desfăşurată minuţios, la nivelul întregii ţări, la care au participat 228 de securişti. (A se vedea în acest sens Claudiu Secaşiu, Noaptea demnitarilor. Contribuţii privind distrugerea elitei politice româneşti în „Analele Sighet 6: Anul 1948. Instituţionalizarea comunismului”, editor Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, pp. 894-911; Tatiana A. Pokivailova, Notă informativă expediată de la Bucureşti la Moscova în legătură cu arestarea a 66 de lideri politici din România, în „Analele Sighet 6”, pp. 889-893).

[32] Închisoarea din Sighet a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul regimului austro-ungar fiind considerată una din închisorile cele mai moderne şi riguroase ale epocii. Destinaţia iniţială a imobilului era găzduirea deţinuţilor de drept comun, acest caracter menţinându-se şi în perioada interbelică. Începând de la jumătatea anului 1947, în penitenciarul de la Sighet, pe lângă deţinuţii de drept comun, au început să fie închise diverse persoane pentru motive politice: ţărani maramureşeni care nu reuşeau să-şi achite cotele obligatorii la produsele agricole, elevi şi studenţi din zonă, membri ai unor organizaţii anticomuniste. Din luna mai 1950, închisoarea a devenit, pentru mai bine de cinci ani, un penitenciar exclusiv politic, unde a fost întemniţată o parte din elita politică a României interbelice.

[33] Arhiva Penitenciarului Baia Mare, fond Penitenciarul Sighet Principal, neprelucrat.

[34] A se vedea în acest sens Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, în Alexandru Raţiu, Gheorghe Pătraşcu, Gheorghe Andreica, Nuţu Roşca, Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, Claudiu Secaşiu, Memoria închisorii Sighet, ediţia a II-a, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, pp. 202-226; 251-260.

[35] La închisoarea din Sighet, foştilor demnitari arestaţi în noaptea de 5/6 mai 1950, li s-au adăugat ulterior politiceni (naţional-ţărănişti, legionari sau membrii ai guvernului Antonescu) cărora li se intentaseră procese şi împotriva cărora s-au pronunţat sentinţe de condamnare.

[36] La 1 august 1951, Ministerul Afacerilor Interne a emis Decizia nr. 334, prin care 89 de foşti demnitari aflaţi în penitenciarul din Sighet erau internaţi administrativ pentru 24 luni, iar prin Decizia Ministerului Securităţii Statului nr. 559 din 6 august 1953, termenul era prelungit cu încă 60 de luni. (Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Fond D, Dosar 9572, vol. 9, ff. 35-37; 290; 370-372).

[37] Prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 64 din 30 ianuarie 1952, erau internaţi administrativ 32 de ierarhi şi preoţi catolici, cu termene ce variau între 12 şi 24 luni, iar prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 684 din 28 decembrie 1953, pedepsele au fost majorate cu 24 luni. (Ibidem, ff. 22-23).

[38] Sugestiv în acest sens este următorul fragment din amintirile istoricului Constantin C. Giurescu, referitoare la perioada detenţiei de la Sighet: „În cursul primei săptămâni n-am avut, de altfel, decât arpacaş şi fasole, masa de seară fiind întotdeauna repetarea celei de la prânz, dar mai slabă, uneori mult mai slabă. Chiar din a treia zi a detenţiunii la Sighet, începe să-mi fie foame, o foame aproape permanentă şi care, în ultimele zile, ajunge o adevărată obsesie. La jumătate de ceas după ce ai isprăvit de mâncat prânzul ti-e foame; senzaţia creşte treptat şi atinge maximum la cinci şi jumătate seara, în momentul când, de obicei, sună clopotul de cină. După zeama chioară de seară, nu ai nici măcar jumătatea de ceas de răgaz de la prânz; ţi-e foame chiar din momentul când ai terminat de mâncat.” (Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950-5 iulie 1955), introducere de Dinu C. Giurescu, ediţie îngrijită, anexe şi indice de Lia Ioana Ciplea, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p. 74).

[39] Unul dintre elementele nelipsite în penitenciarul din Sighet, ca de altfel în toate închisorile politice, erau percheziţiile desfăşurate la orice oră din zi şi din noapte. Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu descrie cum se desfăşurau acestea: ,,Foarte des ne făceau percheziţie noaptea, către miezul nopţii, răvăşind şi aruncând pe jos ce biata de rufărie aveam; scormoneau prin saltea, nu rămânea nimic neatins, orice petec de hârtie, nici ac, nici aţă de cusut; sarea pe care ne-o dădeau, ţinută într-o cârpă, era confiscată şi aruncată în mijlocul camerei. Percheziţionarea era din ce în ce mai amănunţită; la început rozaliile nu s-au confiscat, după aceea tot ce era religios era confiscat; neam făcut rozare din pâine, le-au confiscat şi pe acelea”; Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, ediţie îngrijită de pr. Silvestru Augustin Prunduş, Cluj, Editura Viaţa Creştină, 2003, p. 230.

[40] A se vedea în acest sens Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, op.cit., pp. 192-290.

[41] Alexandru Raţiu, Biserica furată, Cluj-Napoca, Editura Argus, p. 40.

[42] Generalul Gheorghe Mihail, fost deţinut la Sighet, a reliefat câteva trăsături ale regimului sanitar: „Asistenţa medicală era iluzorie, iar medicamentele, inexistente. Cele mai curente afecţiuni se datorau subalimentaţiei, care ducea la scăderea în greutate, „topirea” muşchilor, la slăbiciune extremă, gingivite, căderea dinţilor, la boli de inimă, de ficat şi rinichi, la afecţiuni intestinale şi la ulcere. Sunt frecvente şi bolile pulmonare, de la bronşite, angine, pleurezii, la numeroase cazuri de tuberculoză; nu lipseşte nici tifosul exantematic, datorită păduchilor care colcăie peste tot; mulţi suferă de tulburări psihice, nevroze, psihoze, coşmaruri, schizofrenie, deliruri, insomnii, instabilitate psihică, multe dintre ele necesitând tratamente şi spitalizări sau izolări” (Generalul Gheorghe Mihail în „Memoria”, Revista „Memoria – Revista gândirii arestate”, editată de Fundaţia Culturală Memoria sub egida Uniunii Scriitorilor din România, nr. 27, p. 32).

[43] Episcopul Iuliu Hossu nota în memoriile sale: „Doctorul trecea prin toate celulele o dată pe săptămână, dar cel puţin la noi nu spunea nici un singur cuvânt; privirea întunecată, părea supărat pe noi; se uita în jur, tăcea şi ieşea; dacă cineva dintre fraţi cerea ceva pentru stomac spunea sanitarului să noteze; cât am fost la Sighet nu s-a atins cu mâna de nici un bolnav la noi. Sanitarul, înalt şi puternic ca un munte, se târguia pentru tot aspirinul, nu era darnic deloc, deşi era un om deschis şi intra câteodată în vorbă cu fraţii” (Iuliu Hossu, op. cit., p. 298).

[44] Iosif Lungu s-a născut în 1910 la Iaşi şi a absolvit, în 1938, Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi. În mai 1947, şi-a schimbat numele din Ludescher în Lungu, iar în luna iunie a fost repartizat la Spitalul Sighet ca medic secundar. Membru PCR din 1945, a devenit, doi ani mai târziu, secretarul organizaţiei de bază din Spitalul Sighet. Prin Decizia nr. 578 din 1 iulie 1950, semnată de Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne, a fost angajat cu jumătate de normă ,,ca medic consultant la penitenciarul Focşani, cu serviciul la penitenciarul Sighet, începând din data de 1 mai 1950”. În paralel, Lungu Iosif funcţiona cu normă întreagă la Spitalul din Sighet, fiind şi medicul Comitetului raional de partid. La 1 decembrie 1953 a fost transferat la penitenciarul Sighet Raional, închisoare de drept comun. În luna iulie 1955, odată cu unificarea celor două penitenciare din Sighet, doctorul Lungu Iosif a solicitat scoaterea în rezervă din rândul cadrelor MAI pentru a rămâne la Spitalul din Sighet ca ,,medic chirurg, specialist în obstretică-ginecologie, spre a putea da un randament mai mare” [Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (A.A.N.P.), Dosar 561].

[45] Istoricul Constantin C. Giurescu, defineşte foarte bine caracteristica principală a personalului închisorii: „În special primii trei ani, a fost bestial; oamenii, ca de obicei amestecaţi: unii, sceleraţi, alţii de omenie, majoritatea neutri, cu toţi însă terorizaţi de o delaţiune, întotdeauna posibilă, a camarazilor lor şi uitându-se în toate părţile, cu teamă, înainte de a scoate un cuvânt. Neîncrederea tuturor în toţi, spionajul tuturor contra tuturor, acestea erau principiile de bază în raporturile dintre cei ce alcătuiau personalul închisorii. O atmosferă de teroare nu numai în ceea ce priveşte pe deţinuţi, dar şi pe gardieni.” (Constantin C. Giurescu, op.cit., p. 105).

[46] Iosif Sicherman s-a născut la 20 februarie 1914 în Slatina (URSS), absolvent a 4 clase primare, a lucrat ca şi croitor pe la mai multe ateliere din Sighet. În 1935 a intrat în Partidului Comunist şi trimis cu munca de partid la Mediaş, unde după puţin timp a fost arestat, judecat şi condamnat la trei ani închisoare. A fost încarcerat la Doftana, Sighişoara, Braşov şi Caransebeş. În 1941 a plecat la Budapesta, iar între 1942-1943 a fost concentrat într-un detaşament de muncă maghiar, de unde a reuşit să evadeze. A fost luat prizonier de trupele sovietice, internat într-un lagăr, unde a activat în corpul de pază al prizonierilor, fiind repatriat în România în anul 1945. În timpul alegerilor din 19 noiembrie 1946 a fost reprezentantul BPD-ului la secţia de votare nr. 1 din Sighet unde „a stat în faţa intrării şi a explicat oamenilor ce aşteptau să intre cum să voteze”. În anul 1949 a fost numit activist la Comitetul Judeţean PMR Maramureş în cadrul comisiei de verificare a membrilor de partid (A.A.N.P., Dosar nr. 1845).

[47] În intervalul mai 1950-iulie 1955 au funcţionat în oraş, în paralel, două penitenciare: Penitenciarul Sighet Principal, destinat deţinuţilor politici şi Penitenciarul Sighet Judeţean, devenit din septembrie 1950, Penitenciarul Sighet Raional, destinat deţinuţilor de drept comun.

[48] Vasile Ciolpan s-a născut la 8 ianuarie 1920, în comuna Vişeul de Jos, judeţul Maramureş, dintr-o familie de ţărani săraci. Absolvent a trei clase primare, a lucrat ca muncitor forestier la diferite exploatări din ţară. În luna martie 1944 a fost înrolat în armata maghiară, în Batalionul 12 Vânători de Munte, luptând pe Frontul de Est, în zona Colomeea din Ucraina. La 23 iulie 1944 a fost luat prizonier de armata sovietică, fiind dus în lagărul 100/i din localitatea Novozaporoje. În timp ce era în lagăr, la 8 aprilie 1945, s-a înscris în Divizia Horea, Cloşca şi Crişan, alcătuită din prizonieri de război români în URSS, comandată de generalul Mihail Lascăr. În luna octombrie 1945, Vasile Ciolpan s-a întors în ţară cu Divizia Horea, Cloşca şi Crişan, fiind lăsat la vatră în februarie 1946. În primăvara anului 1947 s-a angajat pe şantierul Salva-Vişeu, iar după absolvirea Şcolii de partid de trei luni de la Baia Mare fost numit secretar cu propaganda în zona natală. În urma recomandării trimise de Comitetul judeţean de partid Maramureş, a fost angajat ,,educator politic” la penitenciarul Sighet. În urma unui curs de pregătire profesională, organizat de Direcţia Generală a Penitenciarelor la penitenciarul de la Jilava, în luna aprilie 1950, a fost numit director al penitenciarului Sighet. În urma mai multor rapoarte trimise de Alexandru Satmari, ofiţerul de contrainformaţii al închisorii şi a unor anchete succesive în penitenciar, la 9 iunie 1955, a fost destituit din funcţia de comandant al penitenciarului Sighet, fiind acuzat de ,,abateri grave de la regulament, prin reaua gestionare a obiectelor de valoare şi a efectelor particulare ale deţinuţilor, prin lipsa unei evidenţe legale, prin lipsurile constatate la efectele particulare ale deţinuţilor şi prin încurajarea şi tolerarea sustragerii de alimente din raţia deţinuţilor, alimente ce au fost consumate de cadrele unităţii în frunte cu comandantul”. La 31 august 1955 a fost trecut în rezervă şi trimis în judecată fiind învinuit de ,,abuz şi neglijenţă în serviciu”, dar la 27 aprilie 1956, Procuratura Militară Cluj a hotărât clasarea dosarului ,,întrucât din ancheta efectuată nu rezultă o lipsă reală cu privire la obiectele personale din pachetele deţinuţilor, iar cei interesaţi [deţinuţii] nu au reclamat acest fapt”. După trecerea în rezervă, Vasile Ciolpan a lucrat, până la pensionarea sa în anul 1971, la un centru de colectare a laptelui, la Sfatul popular raional Sighet şi la centrul raional de cinematografie (A.A.N.P., Dosar nr. 1302).

[49] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 129.

[50] Informaţii orale oferite de Alexandru Satmari lui Robert Fürtös, iunie 2003.

[51] Constantin C. Giurescu, op.cit., p 106-129.

[52] În intervalul mai 1950 – iulie 1955, în penitenciarul din Sighet au existat trei cazuri de sinucidere prin ştrangulare: Radu Roşculeţ, decedat la 7 februarie 1951, iar cauza morţii a fost trecută „insuficienţă circulatorie, sincopă cardiacă”, Alexandru Lapedatu, decedat la 30 august 1950, având menţionată drept cauză a morţii „paralizie cardiacă, arterioscleroză, demenţă senilă, miocardită” şi Constantin Tătăranu, decedat la 6 octombrie 1952, iar pe actul de deces a fost trecută drept cauză a morţii „insuficienţă cardiacă-miocardită cronică” [ A.A.N.P., Dosar 1302; Arhiva Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei-Sighet (AMVCR), Fond Acte de moarte].

[53] Pentru lista nominală a deţinuţilor politici decedaţi în penitenciarul din Sighet a se vedea Andrea Dobeş, Ioan Ciupea, op. cit., pp. 292-293.

[54] Vasile Ciolpan declara la 4 iunie 1955, în faţa unei comisii de anchetă din cadrul Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii: ,,Începând de pe data de 5/6 mai 1950, a început să sosească dube cu deţinuţi. Odată cu deţinuţii a venit şi fostul ministru adjunct de Interne, Jianu Marin, împreună cu fostul colonel Baciu Ion, care a stat vreo două zile aici în localitate. Însăşi fostul ministru a repartizat deţinuţii pe camere, la una din dube a venit un deţinut deja mort [Daniel Ciugureanu, decedat la Turda, în urma unui atac de congestie cerebrală în timpul transportului spre penitenciarul din Sighet] şi unul nebun [Constantin (Dinu) Brătianu, decedat la 20 august 1950, la vârsta de 84 ani], pe cel mort a dat ordin să vie căruţa de la spital şi a fost dus la spital pentru a fi îngropat şi a spus că să se facă un proces-verbal de constatare a morţii şi să semneze doi medici, dar să se păstreze secretul. Întrebând că pe viitor cum să se procedeze, mi s-a spus că tot la fel să se facă proces-verbal şi să semneze doi medici. A mai spus că împreună cu comandantul Securităţii din oraş să căutăm un loc pentru a-i putea înmormânta, dar în timpul nopţii şi să nu anunţăm moartea lor. Fostul colonel Baciu a fost de faţă când s-a hotărât felul cum va trebui în viitor să se procedeze cu cei morţi şi în felul acesta am stabilit locul, cu fostul căpitan al Securităţii judeţene din Sighet, Mureşan Alexandru, cu care am stabilit unde trebuia să fie înmormântaţi. În anul 1950, în 1951 şi în 1952, până într-un timp, i-am îngropat în cimitirul oraşului, dar datorită faptului că la orice oră din noapte mai circulau oameni, am intervenit din nou pe lângă comandantul Securităţii din oraş pentru a stabili un nou loc mai ascuns. După câteva zile de la intervenţia mea, am fost chemat de căpitanul Stern, care mi-a indicat locul unde trebuia să-i transport pe cei morţi, adică în cimitirul spitalului, care este în afară de oraş. Pentru păstrarea secretului, îngroparea cadavrelor s-a efectuat numai noaptea, iar mormintele au fost mascate ca să nu se mai poată identifica. Deţinuţii decedaţi în anul 1950 şi în 1951 au fost îngropaţi cu sicrie, iar după această dată, îngroparea nu s-a mai făcut cu sicrie, deoarece nu mai aveam scândură”; A.A.N.P., Dosar 1302.

[55] Este vorba de Ion Sandu (economist, ministru adjunct în guvernul Groza), Constantin Simian (fruntaş PNŢ, fost subsecretar de stat la MAI) şi Grigore Dimitrescu (membru PNL, fost guvernator al BNR) decedaţi în intervalul mai-iunie 1955. (AMVCR, Fond Penitenciar Sighet Principal, Dosar Acte de moarte, ff. 152-154).

[56] Referitor la acest aspect, Vasile Ciolpan menţiona într-o declaraţie din 4 iunie 1955: ,,Pentru că dacă ar fi fost ordin ca să le facem acte de deces n-ar fi constituit niciodată o greutate ci, din contră, o uşurinţă prin faptul că n-ar fi trebuit să facem groapă noaptea şi nici nu am fi înmormântat noaptea, ci am fi lucrat ziua şi fără pic de teamă din partea nimănui, dar fiind ordin că este secret şi că noi trebuie să aplicăm dictatura proletariatului aşa cum ne-a învăţat partidul, noi am aplicat acest lucru cu cel mai mare secret şi mai ales când am cunoscut că cine sunt deţinuţii n-aş fi spus un cuvânt nimănui, mai bine să se fi întâmplat orice decât să arăt cuiva ce se petrece la noi”. (A.A.N.P., Dosar 1302).

[57] Având în vedere contextul intern şi internaţional din vara anului 1955, când penitenciarul redevine de drept comun, autorităţile s-au confruntat cu tot mai multe presiuni din partea familiilor celor morţi la Sighet, care doreau să afle ce s-a întâmplat în aceşti ani. Nedispunând de nici un act legal, nu puteau reglementa juridic o serie de situaţii care presupuneau existenţa unor asemenea documente, pretinse de lege. În luna iunie 1956, ministrul adjunct al Afacerilor Interne, generalul Gheorghe Pintilie a ordonat serviciului care se ocupa cu evidenţa deţinuţilor din Ministerul de Interne să comunice sfaturilor populare din ţară că ,,deţinuţii respectivi au murit în penitenciar în anul, luna, ziua, pentru ca Sfaturile Populare să-i scoată din evidenţă”. Dacă se iau în considerare şi presiunile externe se poate explica de ce în 1957, autorităţile au început o campanie de întocmire a certificatelor de deces, potrivit Decretului 200/1957, privind înregistrarea deceselor din penitenciare. În aceste condiţii îşi începe activitatea maiorul Vasile Nica de la Direcţia Generală a Penitenciarelor, care a plecat de la Bucureşti, din ordinul Ministerului de Interne, a trecut pe la mai multe penitenciare din ţară, printre care Timişoara şi Cluj, înainte de a ajunge la Sighet. Analizând actele de moarte întocmite la Sighet, se constată următoarele: din 51 de acte, 42 sunt datate 20 iulie 1957, iar 9 au data de 13 august 1957, toate având semnătura lui Vasile Nica [Arhiva Consiliului Naţional pentru Studiera Arhivelor Securităţii (ACNSAS), Fond D, Dosar 73, vol.1, ff. 2-21; AMVCR, Fond Penitenciar Sighet Principal, Dosar Acte de moarte].

[58] ACNSAS, Dosar 123, vol. 1, ff. 1-76.

[59] La 15 iulie 1955, prin ordinul ministrului de Interne, Alexandru Drăghici, Penitenciarul Sighet Raional a fost desfiinţat, iar ,,schema de personal s-a trecut asupra Penitenciarului Sighet Principal.” (A.A.N.P., Fond Secretariat, Dosar 1/1955, f. 22).

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn