Twitter Gplus RSS

Carlos Castaneda şi stările alterate de conştiinţă


Corin Braga

 

 

Carlos Castaneda şi stările alterate de conştiinţă

 

 

În 1968, Carlos Castaneda, fost student al Universităţii California din Los Angeles (UCLA), publică o carte de etnografie, The Teachings of Don Juan: A Yaqui Way of Knowledge, care devine rapid un best-seller. În ea, Castaneda povesteşte că, în 1960, pe vremea când, student în antropologie, făcea cercetări de teren în sudul Statelor Unite, a întâlnit un şaman (diablero, brujo) din neamul indienilor Yaqui. Deşi scopul său era să investigheze ştiinţific practicile şamanice, Castaneda mărturiseşte a fi fost înghiţit de sistemul de credinţe pe care îl cerceta, devenind din observator un ucenic al ”benefactorului” său, Juan Matus. Cartea clamează a fi o transcriere relativ fidelă a experienţelor şi a învăţăturilor primite de Carlos în aceşti ani. Ucenicia va dura până în 1974, când Juan Matus, ni se spune, părăseşte lumea aceasta, iar relatarea (rememorarea) ei va continua de-a lungul a încă zece volume, timp de treizeci de ani, până în 1998, când Castaneda moare.

Cărţile au câştigat foarte repede o faimă extraordinară, fiind traduse în principalele limbi de circulaţie internaţională, în milioane de exemplare. Povestite de Carlos, ”învăţăturile” lui don Juan au devenit un sistem esoteric, care a cucerit mii de fani şi de adepţi. Împreună cu un grup de asociaţi, Castaneda a întemeiat în ultimii ani ai vieţii o şcoală de ”pase magice”, exerciţii menite a manipula corpul energetic al practicanţilor. Activitatea acestei şcoli de ”Tensegritate” continuă şi azi, după moartea maestrului, putând fi urmărită inclusiv pe internet (vezi site-ul www.castaneda.com). Impresia globală este aceea că am asistat la naşterea unei mişcări religioase, Castaneda fiind un profet care împărtăşeşte o învăţătură moştenită de la o figură de înţelept neolitic, care are însă o complexitate şi o sofisticare simptomatică pentru sensibilitatea religioasă New Age.

La fel de rapid au apărut şi contestările. Privite dintr-o perspectivă pozitivistă şi scientistă occidentală, tehnicile şi puterile şamanice pe care Castaneda pretinde a le fi deprins părăsesc categoria naturalului şi a credibilului, ieşind în supranatural şi mistic. Dacă primele cărţi publicate, creditate de profesorii săi drept studii etnografice, i-au adus lui Castaneda titlurile de master şi de doctor în antropologie, deschizându-i o carieră universitară, ele au fost în curând contestate de către etnologi şi istorici ai religiilor. Intrigaţi de figurile lui don Juan şi ale ucenicului său, diverşi ziarişti au încercat în zadar să certifice existenţa lui Juan Matus şi a echipei sale de şamani. Mai mult, chiar datele biografice pe care Castaneda le dădea despre sine s-au dovedit a fi în parte inventate (Culianu, 1996, 192-193).

Aşa s-a născut scandalul în jurul lui Castaneda, care şi-a pierdut rapid credibilitatea ştiinţifică şi academică, fără să fie părăsit însă şi de grupurile de admiratori şi de ”practicanţi” ai tensegrităţii. Deşi pe cotorul cărţilor sale publicate de Pocket Books continuă să apară indicaţia de gen ”Nonfiction”, istorici ai religiilor precum Ioan Petru Culianu nu ezită să-l califice pe Castaneda drept ”fiction writer” şi ”romancier” (Culianu, 1994, 72). Ralph Torjan, un fost discipol al lui Castaneda care a făcut un documentar cinematografic ”Carlos Castaneda: Enigma of a Sorcerer” (2004), deşi nu ascunde faptul că discipolatul a avut un efect profund şi benefic asupra sa, demonstrează că Juan Matus este o figură fictivă şi că învăţăturile ”culese” de la el de către Carlos sunt inspirate din bibliografia generală a şamanismului şi a ocultismului (vezi Dave Kehr, în International Herald Tribune, 16 iunie 2004, p. 11).

Ne aflăm aşadar în faţa unei dileme: ce este Carlos Castaneda, un vrăjitor sau un şarlatan? Cititorul avizat căruia îi cad în mână cărţile sale se vede pus să opteze între a le accepta ca atare, cu naivitate, cu credulitate, sau a le respinge cu scepticism şi condescendenţă. Reacţia noastră depinde principial de răspunsul la o altă întrebare: mai putem crede necondiţionat în supranatural? Mai putem depăşi condiţionarea noastră scientistă şi pozitivistă care ne face să privim cu suspiciune magia şi ezoterismul? După succesul cărţilor lui Castaneda şi al şcolii de tensegritate, se poate aprecia că postmodernitatea manifestă o disponibilitate nebănuită pentru religios, că ocultismul şi vrăjitoria sunt actualmente, după cum arată Mircea Eliade, adevărate ”mode culturale” care răspund unor nevoi profunde, arhetipale, ale fiinţei umane (Eliade, 1997a). Am putea presupune, în consecinţă, că, în anumite condiţii ieşite din comun, traumatice sau iniţiatice, în oricare dintre noi s-ar putea reactiva un fond antropologic care să treacă peste cenzurile raţionale şi să ne cupleze la un mesaj numinos.

Totuşi, ne mai putem dărui fără rezerve credinţei, mai are omul modern posibilitatea de a accepta ingenuu experienţa religioasă, fără să dezvolte o conştiinţă vinovată? Ştim bine că mentalitatea dominantă tinde să-i discrediteze pe oamenii religioşi ca pe nişte indivizi simpli de spirit sau ca pe nişte devianţi ce găsesc în religie o compensaţie psihanalitică pentru probleme şi traume personale pe care nu au curajul să le înfrunte direct. În condiţiile în care religia a fost acuzată, începând cu secolul al XVIII-lea, a fi o eroare de raţionament sau un opiu al popoarelor, mai putem accepta un mesaj religios cum este cel al lui Castaneda fără a ne suspiciona pe noi înşine că suntem sau am devenit nişte ”spirite slabe” (opuse acelor esprits forts elogiaţi de iluminişti) care caută substitute fantasmatice pentru propriile obsesii, fobii, neputinţe şi eşecuri? În cadrul paradigmei culturale moderne, care exclude din start supranaturalul ca o explicaţie validă şi acceptabilă, recursul la mistică implică o formă de mauvaise conscience. Inhibiţia pozitivistă a intrat dacă nu chiar în gena, atunci cel puţin în formaţia noastră colectivă, ea nu (mai) poate fi ignorată pur şi simplu, şi orice rearanjare interioară este obligată să ţină cont de ea.

De cealaltă parte, ne putem la fel de bine întreba ce şi cât se pierde în momentul în care acceptăm necondiţionat verdictul raţiunii şi al bunului simţ ce constituie norma actuală. Atunci când decartează cărţile lui Castaneda drept ficţiune, Culianu şi oamenii de ştiinţă în general riscă să piardă din vedere chiar potenţialul numinos al acestor ”ficţiuni”, cel care a fascinat atâtea milioane de cititori şi sute sau mii de practicanţi ai paselor magice. Chiar dacă relatările lui Castaneda sunt în întregime inventate, ele s-au dovedit capabile să activeze credinţe şi dăruiri, desigur ingenue, dar nu mai puţin reale. Cărei părţi din sufletul omului actual i se adresează Castaneda, ce anume trezeşte el din fondul nostru inconştient?

Reacţiile acestea contradictorii, uneori vehemente, pe care le provoacă scrierile lui Castaneda sunt un revelator pentru un anumit impas în care ne-a adus modernitatea. Pentru a judeca asemenea manifestări religioase, gândirea dihotomică modernă nu ne lasă la dispoziţie decât două tipuri de răspunsuri sau reacţii: fie ne suspendăm scepticismul raţional şi aderăm nediscriminatoriu la ele, făcându-ne vinovaţi, atât în ochii celor din jur cât şi, mai grav poate, ai propriului nostru supra-eu, de misticism naiv şi kitsch religios, fie dăm curs scepticismului şi incredulităţii noastre ştiinţifice, tratându-le drept invenţie deliberată (adică şarlatanie) sau – în cel mai bun caz – drept delir sistematizat. Sau, după cum formulează problema Concha Labarta într-un interviu cu ”echipa” de vrăjitoare a lui Castaneda, ”Tendinţa noastră este fie de a nu crede defel asemenea relatări, fie de a vedea în protagoniştii lor nişte persoane dincolo de bine şi de rău, care nu sunt atinse de boală, bătrâneţe şi moarte”, adică nişte fiinţe magice (apud Mas Allá, April I, 1997, Spania). Nu există oare o cale de a evita o asemenea dilemă sărăcitoare şi amputatoare? Voi încerca în continuare să schiţez o cale de ieşire din această strâmtoare străjuită de Scylla şi Charibda.

O primă sugestie procedurală ne este oferită de teoria receptării. Într-un eseu despre estetica literaturii, Gaëtan Picon făcea distincţia între cititorul naiv şi cititorul avizat. Cititorul ”virgin” practică o lectură identificatorie, reacţionând la operele de artă ”ca la spectacolele naturii sau ca la evenimentele vieţii”. El se substituie personajului şi trăieşte aventurile acestuia ca şi cum ar fi propriile sale întâmplări, cerând cărţii să-i dea ”iluzia unei vieţi care i s-ar părea efectiv emoţionant de trăit” (Picon, 1973, 74-76). ”Midineta”, ca lector naiv generic, este cititoarea care plânge la necazurile protagoniştilor cărţilor romanţioase, printr-un fenomen de proiecţie şi transfer a propriile speranţe, idealuri şi dezamăgiri. Cartea este folosită ca o aminitire-ecran sau ca un corelativ exterior care face posibilă o ”transpunere în act” (acting out) a unor tensiuni afective inconştiente. Cu alte cuvinte, cititorul naiv reacţionează în faţa ficţiunii ca în faţa realităţii, percepe literatura la fel cum percepe viaţa, lucrurile, visele. Acesta ar putea fi şi cazul lectorilor ”naivi” ai lui Castaneda.

Cititorul avizat, în schimb, este cel care percepe diferenţa dintre trăirea curentă şi trăirea estetică, dintre uzajul psihologic al operei şi experienţa ei artistică. Desigur, şi el are reacţii afective la lectură, dar acestea sunt sublimate, conştiente de distanţa dintre simbolul literar şi conţinutul psihologic, dintre artă şi existenţă. Trăirea estetică este o trăire ”în eprubetă”, ea reproduce într-un spaţiu aseptic şi protejat, al lui ca şi cum, tensiunile din experienţa de viaţă, ajutând în felul acesta la descărcarea, la conştientizarea şi eventual la luarea lor sub control. Întreaga teorie a catharsisului, de la Aristotel la Freud, poate fi invocată la acest punct. Trebuie însă subliniat că, la o privire atentă, cititorul avizat nu îl înlocuieşte pe cititorul naiv, ci îl dublează. Ca în multe alte ocazii, şi în cazul lecturii putem vorbi de o dedublare a instanţelor interioare: în fiecare dintre noi vieţuieşte un lector ingenuu şi emotiv, ale cărui reacţii sunt însă suspendate şi relativizate de către un lector distant şi oarecum dezabuzat.

Problemele apar atunci când, din diverse motive biografice, formative, temperamentale, caracteriale, psihanalitice etc., cititorul avizat nu se mulţumeşte să-l observe şi să-l tempereze pe cel naiv, ci pretinde să-l înlăture cu aroganţă şi suficienţă. În cazul lui Castaneda, lectura ”avizată” devine din start o lectură ostilă, care cenzurează şi depreciază reacţiile receptării primitive, judecate prin prisma unui supraeu pozitivist, materialist, sceptic, eventual ateu. Calea dificilă care cred că merită urmată este cea care ne întoarce înapoi la trăirile genuine provocate de lectură, menţinând în acelaşi timp trează capacitatea de discriminare şi detaşarea poziţiei raţionale.

Un al doilea sprijin procedural pe acest drum ne este oferit de istoria religiilor şi de etnologia actuală, postmodernă. De un secol şi jumătate încoace, etnologia a suferit o mutaţie metodologică profundă (A se vedea Ulrika Wolf-Knuts, în Symposia, 2003). La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, etnologia şi istoria religiilor făceau cuplu metodologic cu pozitivismul şi scientismul modern. Din cauza aceasta, poziţia cercetărorului era subminată de propria sa paradigmă cognitivă. Investigând şamanismul, fenomenele de posesie sau magia, spre exemplu, cercetătorul nu se putea împiedica, în ciuda rigorii şi a acurateţii de care dădea programatic dovadă în culegerea datelor, să nu modifice calitativ, la nivelul interpretării şi al sistematizării, aceste date. Fiind condiţionat să nu creadă într-o lume a spiritelor, cercetătorul pozitivist, atunci când nu expedia întreaga problemă sub termenul de superstiţie, căuta explicaţii alternative, exterioare celor folosite de către practicanţii religiilor respective, cum ar fi explicaţiile sociale (Durkheim, Van Gennep etc.) sau cele psihologice (Levy-Bruhl, Jung etc.).

Acest neajuns a devenit patent o dată cu formularea, în ştiinţele exacte, a principiilor de incertitudine ale lui Heinseberg, conform cărora actul observării modifică starea obiectului observat. Pentru a reduce sau chiar a evacua slăbiciunea procedurală, etnologii au înlocuit metoda pozitivistă cu o metodă fenomenologică. În mod sistematic, cercetători precum Eliade şi-au propus să ”pună între paranteze” orice presupoziţii din afara sistemului cercetat şi să analizeze, fără să judece sau să valorizeze, numai informaţiile interne sistemului. Cercetătorul devenea în mod deliberat o ”tabula rasa”, pe care urmau să fie asamblate fenomenele de teren în vederea extragerii unor invarianţi, a unor paradigme. Scopul maxim al unei asemenea reduceri eidetice este degajarea, din totalitatea religiilor mondiale, a modelului general uman al lui ”homo religiosus”.

Totuşi, deoarece un cercetător neutru, precum zgomotul alb din acustică sau camera neagră din termodinamică, este o utopie metodologică, antropologia contemporană a dezvoltat o poziţie şi mai nuanţată. Principiul conducător îl constituie aşa-numitul relativism postmodern, conform căruia toate valorizările şi judecăţile de adevăr sunt dependente de un consens de grup, sunt aşadar relative şi egal îndreptăţite între ele. Dacă un cercetător nu are cum să facă abstracţie de formaţia şi de condiţionările sale culturale (utopia fenomenologică), în schimb el trebuie să aibă luciditatea şi onestitatea de a-şi analiza propriile presupoziţii, în aşa fel încât să le poată izola pe cât posibil în prezentarea pe care o face obiectului de studiu.

Formularea exemplară a acestei atitudini metodologice este de găsit în cartea lui I. M. Lewis, Ecstatic religion (1971, 2003). Cercetând şamanismul şi posesia de către spirite, Lewis face următoarele precizări preliminare: 1. Cercetătorul nu are voie să conteste, de pe poziţia propriei incredulităţi religioase, credinţele oamenilor studiaţi (”My starting point, consequently, is precisely that large numbers of people in many different parts of the world do believe in gods and spirits. And I certainly do not presume to contest the validity of their beliefs, or to imply, as some anthropologists do, that such beliefs are so patently absurd that those who hold them do not ’really’ believe in them. My objective is not to explain away religion”; 2. Cercetătorul nu are voie să judece şi să ierarhizeze, de pe poziţia propriilor convingeri, credinţele oamenilor studiaţi (”He has neither the skills nor the authority to pronounce upon the absolute ’truth’ of ecstatic manifestations in different cultures. Nor is it its business to assess whether other people’s perceptions of divine truth are more or less compatible with those embodied in his own religious heritage, whatever he may feel about the latter” (Lewis, 2003, 24).

Asemenea precauţiuni fac posibilă o lectură mai comprehensivă şi a lui Castaneda. În primul rând, ele ne permit să distingem două aspecte ale ”scandalului” provocat de cărţile acestuia. Pe de o parte, este vorba de scandalul de fond reprezentat de atacul la adresa viziunii occidentale despre lume, a ”bunului simţ” comun de factură predominant atee. A te transforma în corb, a zbura în văzduh sau a te deplasa fizic în timpul unui vis dintr-un loc în altul sunt evenimente inacceptabile ca atare pentru occidentalul ”standard”. Ca indivizi mai mult sau mai puţin materialişti şi pozitivişti, nu suntem pregătiţi şi nici dispuşi să acceptăm asemenea experienţe drept reale.

Or, demersul antropologic definit de I. M. Lewis ne oferă o supapă pentru a evacua problema incredulităţii. În definitiv, nu avem nici o problemă în a accepta studii etnologice despre şamanismul tradiţional care enumeră între puterile şamanului zoomorfoza, decorporalizarea şi levitaţia, bilocaţia etc. Aceeaşi atitudine poate fi extinsă şi asupra scrierilor lui Castaneda şi atunci ”scandalul” raţional încetează. Citite ca documente etnografice, cărţile sale nu au nici mai multă nici mai puţină relevanţă decât relatările etnografice culese de la un şaman întors din transă. Ele pot constitui un material de antropologie contemporană, prin care se poate urmări felul în care este propusă şi se instituie o religie neoşamanică în epoca New Age.

O asemenea perspectivă aduce o soluţie şi pentru aspectul circumstanţial, mai meschin, al ”scandalului” Castaneda, şi anume pentru acuza de şarlatanie, de ficţiune oferită fraudulos drept realitate. Chiar dacă Juan Matus nu a existat cu adevărat ci a fost inventat în întregime de ucenicul său, aceasta nu scade întru nimic puterea de fascinaţie pe care ”învăţăturile” o exercită asupra unui larg public. În definitiv, nici o religie nu s-a constituit printr-o manifestare nemijlocită şi continuă, măsurabilă fizic, a sacrului în faţa unei mase compacte de oameni, ci intermediat, prin revelaţiile avute de un profet sau de un mesia. Or, cine poate decide cât din aceste revelaţii sunt viziuni credibile ale unei suprarealităţi efective sau sunt halucinaţii psihologice şi deliruri psihotrope, cât sunt transcrieri fidele şi cât sunt adaptări şi sistematizări ulterioare, sau invenţii pure? Scandalul privind existenţa istorică a lui Juan Matus poate fi depăşit prin mutarea atenţiei asupra sistemului pe care ucenicul i-l atribuie şi asupra felului în care acest sistem poate fi receptat ca o revelaţie, ca o iniţiere, ca o ”bunăvestire” de către o masă de oameni.

Să recunoaştem însă că o asemenea soluţie nu este pe deplin mulţumitoare pentru toată gama aşteptărilor noastre. Ea nu face decât să delege nucleul activ, ireductibil, al problemei, spre un domeniu sau o atitudine securizată şi securizantă. Privite prin telescopul antropologului, relatările lui Castaneda devin un obiect de studiu detaşat, faţă de care, conform principiilor cercetării actuale, ne-am suspendat părerile şi judecăţile, care nu ne implică decât în calitate de cercetători şi teoreticieni. Le acceptăm fiindcă într-o formă sau alta le-am sterilizat, injectându-ne un ser de imunitate (poziţia ştiinţifică). Ceea ce înseamnă că în fond că am expediat esenţa problemei, că ne-am dezimplicat uman, ca indivizi cu propriile spaime de moarte şi aşteptări obscure, din problema existenţială ridicată de aceste cărţi. Am proiectat relatările lui Castaneda, din spaţiul unei mistici pentru omul viu actual, în cel al şamanismului tradiţional, izolat de noi prin bariere de timp, de geografie şi de cultură.

Or, dacă vrem să nu simplificăm discuţia, trebuie să recunoaştem că provocarea lui Castaneda merge în sensul invers, acela de a gândi şamanismul nu ca pe un capitol de istoria religiilor, ci ca pe o tehnică accesibilă nouă, astăzi, în viaţa obişnuită, de zi cu zi. Prin chiar pretenţia de ”nonfiction”, ”învăţăturile” lui don Juan duc problema receptării dincolo de domeniul estetic, ridicând-o, am putea spune, la pătrat. Distincţiile unui Gaëtan Picon între cititorul naiv şi cel avizat se limitau totuşi la literatura de ficţiune, în timp ce cărţile lui Castaneda reiau, cu o nouă acuitate, discuţia asupra genurilor transfrontaliere de tipul jurnalului sau al literaturii de călătorie.

Ştim, spre exemplu, cât de greu s-a constituit conştiinţa şi convenţia ficţionalităţii în cadrul genului reprezentat de relatările de călătorie. Realul şi ficţionalul nu au putut fi izolate în mod acceptabil decât târziu, când empirismul englez şi noua ştiinţă modernă au impus criteriul pragmatic al verificării empirice. Câtă vreme certificarea realităţii unei relatări a depins de alte criterii (autoritatea surselor moştenite, presupoziţii religioase şi metafizice etc.), o ambiguitate ciudată (din punctul actual de vedere) a plutit asupra acestor scrieri. Jean Mandeville, autorul unei Călătorii imaginare în Asia care compilează întreaga tradiţie medievală despre minunile Orientului, stătea la loc de cinste în biblioteca de autorităţi a lui Cristofor Columb, servindu-i drept sursă pentru Asia pe care o căuta prin călătoria transatlantică.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când se perfecţionează criteriile experimentale ale ştiinţei moderne, literatura de călătorie suferă şi ea o decantare, menită să separe expediţiile reale de cele fictive. Dar tot acum, scriitorii încep şi ei să se joace cu convenţia de realitate, introducând indici narativi care pretind să certifice geografic călătorii în întregime inventate. Aşa se face că texte precum Călătoriile lui Gulliver, care astăzi nu pun nici o problemă de clasificare, mai puteau fi luate de unii contemporani ai lui Swift, mai puţin ”ascuţiţi” de spirit, ca având pretenţia de veridicitate, ceea ce îi făcea să izbucnească în invective împotriva unui asemenea ”mincinos” şi ”şarlatan”. Prin efect invers, aceeaşi confuzie a făcut spre exemplu ca relatarea unei expediţii reale în Oceanul Indian, cea a micii colonii instalate de François Leguat în insula Rodrigue (1691-1698), să fie considerată o pură ficţiune până târziu la începutul secolului XX.

Cărţile lui Castaneda mizează pe jocul dublu al genurilor transfrontaliere. Tipul de discurs (notaţia etnografică, jurnalul, memoriile) utilizat de autor foloseşte toate convenţiile şi resursele genului pentru a cauţiona realitatea întâmplărilor narate. Un criteriu intrinsec de decizie asupra realităţii sau ficţionalităţii lor este din cauza aceasta foarte greu de stabilit, şi de aceea ”scandalul” a izbucnit abia când jurnaliştii au încercat să confirme relatările prin experienţă directă. Una din abilităţile narative de necontestat ale lui Castaneda este aceea de a şterge toate indiciile asupra articulaţiilor unde realitatea se prelungeşte în ficţiune. Pasta este atât de omogenă, încât cititorul se pomeneşte că a alunecat, fără să-şi dea seama cum, fără rupturi sau discontinuităţi, în situaţii inacceptabile pentru raţiunea sau pentru bunul său simţ.

Problema de receptare ridicată de scrierile ”nonfiction” ale lui Castaneda în raport cu literatura de ficţiune nu este doar una de grad sau de intensitate, de depăşire a pragului esteticii în existenţial, ci şi una de direcţionare a intenţiei cititorului. Literatura ficţională implică, în însăşi convenţia care se instalează între autor şi lector, o ”suspendare deliberată a neîncrederii” (willing suspension of disbelief, după o binecunoscută formulă transformată în concept în teoriile actuale despre the reader’s response). Cititorul acceptă, prin pactul ficţional, să nu judece povestea respectivă după criteriile verificării empirice, ci să o primească ca şi cum ar fi reală sau posibilă. Basmul, mitul, literatura fantastică sau de anticipaţie nu sunt respinse ca minciuni tocmai fiindcă beneficiază de convenţia suspendării neîncrederii de tip pozitivist.

În cazul lui Castaneda, lucrurile se petrec invers. Fiind îndrumat să citească textele ca pe relatarea unor întâmplări adevărate, cititorul se pomeneşte de la un punct că începe să se îndoiască de realitatea lor. În el se produce, dacă mi se permite jocul de cuvinte, un unwilling suspension of belief, o suspendare – cel mai adesea nedorită şi neprogramată – a încrederii. Treptat sau brusc, lectorul încetează să mai crediteze textul drept veridic, aruncându-i, adeseori cu frustrarea celui escrocat, acuzaţia înşelăciunii şi a minciunii. Totul se petrece ca şi lectorul ar fi dispus să-şi suspende deliberat neîncrederea numai atunci când e pregătit să citească o ficţiune; atunci când e pregătit să citească o non-ficţiune, încrederea sa este permanent ameninţată, la cea mai mică incongruitate, de a fi aruncată peste bord. Cele două pacte de lectură, ficţional şi non-ficţional, funcţionează în sens divergent, în funcţie de premisa fundamentală pe care o rezumă indicaţia Fiction sau Nonfiction, ca şi cum cititorul ar avea reflexul de a face întotdeauna opusul a ceea ce i se cere: e dispus să-şi pună între paranteze neîncrederea în cazul relatărilor anunţate drept fictive, este circumspect şi pregătit să-şi retragă încrederea în cazul relatărilor oferite drept adevărate.

Atunci când nu există indici textuali specifici care să trezească mefienţa cititorului, cauza suspendării nedorite a încredererii se datorează unui şoc sistemic: conflictul viziunilor sau conflictul interpretărilor. Castaneda autorul pune faţă în faţă două viziuni divergente asupra lumii, cea occidentală pozitivistă, al cărei purtător este Carlos protagonistul, şi cea şamanic-ezoterică a lui Juan Matus. Aderând spontan la viziunea ucenicului, lectorul este dispus să avanseze în direcţia celei a maestrului atâta vreme cât cele două viziuni păstrează puncte comune. În momentul când posibilităţile de explicaţie coerentă de care dispune sistemul occidental pentru a asimila sistemul şamanic se epuizează, lectorul intră într-o stare de confuzie şi derută. Lăsat fără repere capabile să certifice lucrurile citite, el devine bănuitor, sceptic, sarcastic şi chiar agresiv. Incapacitatea de a corobora experienţele narate cu explicaţiile raţionale şi pozitive îi creează o stare de panică intelectuală sau poate existenţială, pentru care soluţia cea mai simplă este denegarea. Încrederea (sau credinţa) este solidară cu scenariul explicativ acceptat; înlocuirea acestuia cu un scenariu explicativ diferit duce la suspendarea încrederii sau, eventual, la o conversiune, deci la acceptarea credinţei presupuse de noul scenariu.

Este adevărat că, prin comparaţie cu alte încercări similare de a juxtapune viziunea pozivistă cu cea şamanică, cum ar fi cartea lui Mario Mercier, în special ultimul ei capitol (Mercier, 1993), Castaneda reuşeşte să creeze o zonă tampon, o zonă de intersecţie extraordinar de largă. Glisarea dinspre o paradigmă spre cealaltă este foarte bine amenajată, încât cititorul ajunge să formuleze o reacţie de desolidarizare, de tipul: ”Asta e imposibil, asta nu o mai cred!”, numai foarte târziu. Tocmai această osmoză foarte extinsă este cea care ne îndeamnă, în acest studiu, să evităm căderea într-unul sau altul din cele două domenii (echivalând cu una din cele două reacţii de lectură invocate la început, respingerea sceptică sau adeziunea nediscriminatorie) şi să încercăm să ne menţinem cât mai mult în zona intermediară, căutând punctul magic de intersecţie al celor două viziuni, locul geometric unde acestea se întâlnesc.

Zona comună unde experienţele şamanice sunt traduse şi asimilate conceptelor occidentale este construită în bună măsură graţie unei metode specifice etnologiei contemporane, şi anume cercetarea activă (active research, recherche-action etc.). Una din soluţiile pentru a rezolva aporia ridicată de principiul de indeterminare în studiile etnologice (subiectul şi obiectul cercetării se influenţează reciproc) a fost recunoşterea, expunerea şi apoi instrumentalizarea acestei  influenţe. Acceptând că a face abstracţie de conformaţia cercetătorului este o iluzie sau o utopie ştiinţifică, antropologia postmodernă a definit conceptul de ”cercetăror implicat”, a cărui prezenţă devine la fel de importantă cu cea a informatorului observat. Cercetările participative, de la Michael Taussig la Susan Greenwood, pun în egală măsură accentul pe informaţiile primite şi pe propriile reacţii la aceste informaţii. Metoda investigaţiei experienţiale (experiential investigation) presupune că etnologul se ia (şi) pe sine însuşi drept subiect de investigaţie, plecând de la presupoziţia că analiza comportamentului propriu la contactul cu o cultură străină este tot atât de revelatorie cât studiul acestei culturi (Pentru evoluţia de la folcloristica pozitiv-cantitativă la cea calitativă, a se vedea studiul lui Ulrika Wolf-Knuts, ”Folkloristics, Ethnology and Anthropology at the Beginning of Millenium. A Hundred Years of Folklore Studies”, în Symposia. Caiete de etnologie şi antropologie, Craiova, Aius, 2003).

Cu alte cuvinte, metoda participativă cere ca, pentru a reda cu cât mai multă acurateţe fenomenele investigate, cercetătorul să se identifice cât mai mult cu subiecţii săi. Punctul de reper constituit de cercetător basculează astfel complet: dacă în etnologia ”pozitivistă” cercetătorul îşi asumă şi vorbeşte în numele propriei culturi (şi paradigme cognitive), dacă în etnologia ”fenomenologică” cercetătorul îşi propune să devină o tabula rasa, un reper neutru între culturi, în etnologia ”postmodernă” el se scufundă şi încearcă să asimileze pe viu cultura şi credinţele populaţiei studiate. Cercetătorul implicat este un cercetător imers, care se lasă programatic modificat de mediu, care este inevitabil transformat de aceste ”cross-cultural encounters” şi ”extraordinary experiences” (Young & Goulet, 1994). Aceasta presupune, în cazul şamanismul spre exemplu, că, în loc să observe şi să descrie din afară transa şamanică, etnograful acceptă să fie iniţiat el însuşi în tehnicile care permit contactul cu lumea spiritelor.

Indiferent cum îi percepem cărţile, drept Fiction sau Nonfiction, Carlos Castaneda este unul dintre pionierii şi constructorii metodei participative. Fără să o elaboreze conceptual, el o adoptă concret în relatările sale, umplând-o de substanţă. Cauza acestei adopţii ”spontane” a metodei rezidă în incapacitatea mărturisită a lui Carlos, studentul în antropologie, de a înţelege în termeni logici şi raţionali ”învăţăturile” şi tehnicile lui don Juan. Cu o modestie care pare să vină mai degrabă din bunul-simţ comun decât dintr-o decizie deliberată de savant, Castaneda mărturiseşte a fi fost depăşit şi copleşit de sistemul de credinţe şi pratici profesat de informatorul şi iniţiatorul său. Incomprehensiunea aceasta depăseşte semnificaţia personală, devenind simptomatică, dincolo de limitările personale, pentru limitele translatării unei paradigme cognitive într-alta.

În consecinţă, pentru o maximă acurateţe şi probitate ştiinţifică, în loc să ”explice” (ceea ce ar reveni, în termenii lui Lewis, la un ”explain away”) sistemul pe care nu îl înţelege, Castaneda afirmă a fi fost obligat în mod aproape natural să se mulţumească cu simpla descriere a experienţelor sale de ucenic. Cu excepţia ultimului capitol din primul volum, care se doreşte o ”analiză structurală” (destul de modestă de altfel) a viziunii şamanice a lui Juan Matus, Castaneda nu îşi propune să facă un studiu sistemic şi conceptual, ci un ”reportaj” etnografic (Castaneda, E 1971, 15).

Regulile de construcţie a textului pe care şi le impune sunt precizate chiar din introducerea primului volum. Punctul de plecare îl constituie notiţele de teren, luate fie chiar în momentul în care don Juan îşi expune învăţăturile, fie la câteva ore sau zile după câte o experienţă, cel mai adesea psihotropă, în care ar fi fost implicat Carlos. Pornind de la aceste notiţe, Castaneda afirmă a-şi fi construit ulterior, la masa de lucru, cărţile, reorganizând materialul, simplificând şi condensând dialoguri, introducând amănunte rememorate între timp, dând o anumită dinamică narativă întregului (Castaneda, E1968, 25). Dezvăluind procesul de prelucrare, Castaneda devine în felul acesta vulnerabil la acuzele de invenţie (cititorul avizat preferând notiţele brute drept o garanţie ceva mai credibilă a autenticităţii), dar în acelaşi timp construieşte o paradă subtilă (pentru cazul în care cărţile sale sunt ficţiune), oferindu-i cititorului posibilitatea de a-şi motiva incredulitatea nu prin neadevărul experienţelor narate, ci prin neajunsurile şi deformările elaborării ulterioare. Prelucrarea discursivă este cea care dă cărţilor sale un aspect narativ, chiar romanesc. Prin aceasta, Castaneda nu face de decât să se înscrie într-o specie, recent certificată şi ea, a etnologiei postmoderne, aşa numita antropologie narativă.

În ce priveşte poziţia sa metodologică, în cărţile de început Castaneda face o profesiune de credinţă ”fenomenologică”, singura atitudine care i se pare onestă şi acceptabilă în condiţiile de perplexitate şi incomprehensiune pe care i le provoacă ”învăţăturile” lui don Juan: ”The system I recorded was incomprehensible to me, thus the pretense to anything other than reporting about it would be misleading and impertinent. In this respect I have adopted the phenomenological method and have striven to deal with sorcery solely as phenomena that were presented to me. I, as the perceiver, recorded what I perceived, and at the moment of recording I endeavored to suspend judgment” (Castaneda, E 1971, 15).

Foarte curând, însă, Castaneda mărturiseşte că viziunea vrăjitorească asupra lumii (”the sorcery description of the world”, Castaneda, E 1972, XIII) a ajuns să îi copleşească propria viziune occidentală. El recunoaşte că a abandonat orice pretenţie de a sistematiza şi a conceptualiza în termeni ştiinţifici ceea ce îl învaţă ”binefăcătorul” său, trebuind să se ”mulţumească” cu simpla transcriere epică: ”Due to the foreigness of the concepts and practices don Juan wanted me to understand and internalize, I have had no other choice but to render his teachings in the form of a narrative, a narrative of what happened, as it happened” (Castaneda, E 1985, IX). Prin aceasta, el admite că, profesional, nu îndeplineşte condiţiile unei cercetări ştiinţifice, că, ”deşi sunt un antopolog, aceasta nu este o lucrare strict antropologică” (Castaneda, E 1981, 1).

Castaneda susţine astfel că a abandonat neutralitatea poziţiei fenomenologice şi a adoptat poziţia cercetătorului implicat. În ultima sa carte, el acceptă (în spiritul învăţăturii lui don Juan că un ”războinic” trebuie să-şi asume faptele sale) a fi sucombat pericolului major al metodei participative, acela de a fi înghiţit de obiectul studiat: ”Dedic această carte celor doi oameni care mi-au dat energia şi mijloacele de a face muncă de teren antropologică – profesorul universitar Clement Meighan şi profesorul universitar Harold Garfinkel. Urmându-le sugestiile, am început o căutare pe care nu am mai terminat-o niciodată. Dacă nu am reuşit să respect spiritul învăţăturii lor, îmi pare rău. Dar o forţă mai mare, pe care şamanii o numesc infinitate, m-a înghiţit înainte ca eu să reuşesc să formulez enunţuri clare, demne de un om de ştiinţă” (Castaneda, R 2003, 7). Bascularea din cultura investigatorului în cea a investigatului devine astfel ireversibilă.

Judecată în sine, afirmaţia de mai sus a lui Castaneda poate fi luată atât ca o recunoaştere de bună credinţă a unui eşec profesional, cât şi ca o tehnică subtilă de manipulare a cititorului, deci ca un dispozitiv de creare a iluziei realităţii. Renunţând la atributele de antropolog, de om de ştiinţă, Castaneda face aparent un act de umilinţă, de contricţie. El îşi dezamăgeşte din start cititorii avizaţi care aşteptau să aibă în mâini nişte cărţi ”serioase” de etnologie a şamanismului, cum sunt cele ale lui Eliade, Hamayon sau Delaby. Dar prin aceasta el nu face decât să-i recupereze, afişându-şi propriile limite ştiinţifice, şi pe cititorii avizaţi, cerându-le parcă să crediteze mai departe discursul ”naiv” al lui Carlos naratorul şi să-şi reprime nemulţumirea pentru incompetenţa lui Castaneda etnologul.

Avem de a face cu un gambit subtil, Castaneda sacrificând respectabilitatea ştiinţifică a cărţilor sale în favoarea ”autenticităţii” lor existenţiale. Fiindcă, aşa cum am arătat deja, miza acestor texte depăşeşte atât cadrele genului ficţional, cât şi pe cele ale genului ştiinţific, cerând cititorului o implicare personală, fiinţială. La o privire mai atentă, Castaneda nu eşuează deloc antropologic, chiar dacă îşi pierde credibilitatea academică. El foloseşte metodele etnologiei postmoderne (suspendarea judecăţii, observatorul implicat, antropologia narativă etc.) pentru a crea o strategie de certificare existenţială a ceea ce povesteşte. Aceste tehnici, neconvenţionale acum treizeci de ani, ”pluteau însă în aer”, Castaneda exploatând un trend pe cale de a se impune pentru a legitima aproape ştiinţific nişte relatări pe care paradigma occidentală tinde să le decarteze. Prin amploarea pe care a căpătat-o în antropologia actuală, ”cercetarea experienţială” a devenit, cumva paradoxal, portiţa prin care cărţile lui Castaneda, în cazul în care sunt ficţionale, forţează acceptarea de către spiritele scientiste. Ce poate fi de mai bună credinţă decât a clama că, depăşit de evenimente, renunţi să le interpretezi şi, modest, nu faci decât să le redai ca atare?

Dar, în cazul în care totul este invenţie, de ce ar face Castaneda toate acestea? Şi, mai important, de ce se lasă cuceriţi sau ”înşelaţi” atât de mulţi cititori? Explicaţiile la îndemână, care trimit la motivaţiile escrocilor în general (Castaneda a început să inventeze pentru a obţine titluri ştiinţifice şi un statut academic, apoi pentru faimă, pentru a seduce femei din anturajul de discipoli, nu în ultimul rând pentru bani etc.), nu sunt suficiente, nici din perspectiva autorului, nici din cea a publicului său. În cazul unui şarlatan oarecare, publicul ar fi reacţionat rapid cu frustrarea înşelatului. Or, în cazul lui Castaneda, este evident că între el şi cititorii săi ”naivi” s-a stabilit un pact nedeclarat, care nu poate fi explicat decât printr-o dorinţă de a crede, atât a autorului cât şi a publicului.

Oricum le-am lua, scrierile lui Castaneda sunt prea profunde pentru a fi simple contrafaceri. În ele este expusă o filosofie de viaţă care, chiar dacă nu credem în realitatea supranaturii pe care o clamează, poate avea o eficacitate umană, aşa cum au să spunem nişte tratate de morală stoică sau creştină. Chiar dacă nu acceptăm realitatea universului energetic pe care îl descrie don Juan, el are complexitatea şi sofisticarea unui sistem metafizic, precum cel al lui Leibniz, al lui Schopenhauer sau chiar al lui Einstein. Mai mult, dacă ar fi fost un simplu escroc, Castaneda nu şi-ar fi trăit el însuşi, aşa cum a făcut-o, propriile invenţii. Nu am putea înţelege de ce Castaneda a ajuns să-şi modeleze viaţa ca şi cum ar fi fost cu adevărat ucenicul lui don Juan, punând în practică tehnicile spirituale expuse în propriile cărţi, cum ar fi ”ştergerea istoriei personale” sau ”a deveni inaccesibil pentru ceilalţi”. De când a început să-şi scrie cărţile, Castaneda a locuit imers în propria lume, şi-a modificat existenţa în funcţie de ”invenţiile” sale, fapt care aşază în altă lumină şi dezvăluie ca simplistă acuza de şarlatanie.

Pentru a duce mai departe această analiză, după ce am apelat la teoria receptării şi la etnologia postmodernă, am putea convoca şi psihanaliza. În Clefs pour l’imaginaire ou l’autre scène, Octave Mannoni preia şi dezvoltă un concept creat de Freud, cel de Verleugnung, refuz, denegare, aplicându-l relaţiei ambigue pe care o întreţinem cu supranaturalul. Din această perspectivă, scepticismul omului modern în a da crezare faptelor religioase şi mistice nu apare ca o simplă neîncredere în ipoteze percepute ca puerile, ci ca refuzul şi denegarea unei anumite realităţi problematice de natură fie exterioară, fie interioară. Deşi ar fi un subiect interesant, desigur nu avem aici spaţiul de a ne interoga asupra cauzelor care au condus lumea modernă la divorţul de religie şi la forcluderea sacrului, dar ceea ce putem face este să cercetăm urmările lăsate de acest traumatism colectiv în comportamentul indivizilor.

Evocând micile poveşti fantastice pe care adulţii le înscenează copiilor (Moş Crăciun, Iepuraşul de Paşti, barza care aduce copii etc.), Octave Mannoni arată că, dincolo de explicaţia diacronică conform căreia vârsta copiilor este în rezonanţă cu ”copilăria” omenirii, permiţând astfel preluarea ca basme a unor mituri şi credinţe religioase, încape şi o explicaţie sincronică, conform căreia copilul, în ipostaza de ”figură exterioară şi prezentă, poate juca rolul, deloc neglijabil, de a asuma credinţele noastre repudiate” (Mannoni, 1969, 18). Cu alte cuvinte, nu doar copiii ci şi părinţii investesc afectiv în figura unui Moş Crăciun, dar pe o cale ocolită, prin proiecţie. Nemaipermiţându-şi să creadă ei înşişi în Moş Crăciun, părinţii pun în scenă spectacolul venirii Moşului pentru a se bucura de el indirect, prin reacţiile copilului. E vorba de satisfacerea, prin substitut, a unei bucurii negate, interzise, la care am fost obligaţi să renunţăm cândva în cursul ”maturizării” noastre.

În asemenea cazuri se întrezăreşte conflictul dintre un supraeu raţional, empiric şi pragmatic, şi un eu (sau chiar un subeu) infantil, care gândeşte în termeni magici. Omul modern a adoptat poziţia supraeului sceptic, care ia în derâdere ”credulul imaginar”, declasându-l ca primitiv sau bolnav mental. Dar refularea nu exclude posibilitatea întoarcerii eului magic. Octave Mannoni analizează în acest sens o scenă din memoriile lui Casanova, în care iluministul cinic, care pozează în magician pentru a-şi bate joc şi a-i excroca pe ”proştii” dimprejurul său, cade în propria capcană. Sceptic, Casanova nu crede în supranatural şi în diavoli, dar, într-o noapte în care îşi propusese să execute într-o pădure, pe furtună, o incantaţie prin care să-şi impresioneze publicul credul, ajunge să se sperie el însuşi de anumite fenomene de ”sincronicitate” (cum ar spune Jung) şi să o ia la fugă îngrozit. În faţa angoasei primitive, sistemul raţionalist în care se poziţionase Casanova se spulberă în bucăţi.

Pentru a teoretiza această întoarcere a refulatului, Octave Manoni instrumentalizează o întreagă sintagmă: ”Je sais bien que…, mais quand même…”. Casanova ştie foarte bine că nu există diavoli, şi totuşi… Denegarea şi culpabilitatea legată de ea, cu spaima de revenire a denegatului, caracterizează într-o largă măsură comportamentul omului modern faţă de fenomenele oculte. ”Ştiu foarte bine că divinaţia sau astrologia sunt ipoteze false, şi totuşi, am o strângere de inimă când ies din casă în dimineaţa zilei în care cărţile sau zodiacul îmi anunţă un accident”. Ceea ce am refuzat raţional revine sub forma unei nelinişti: ”Şi dacă totuşi e adevărat?” (Nu am să intru aici în complicaţiile ipotezei după care însăşi aprehensiunea noastră este cea care ne va face, involuntar, să provocăm evenimentul de care ne temem.) Întâmplător sau nu, Taisha Abelar, une din membrele echipei de vrăjitoare a lui Castaneda, reproduce aproape identic formula denegării mai sus citată, cu referire la optimismul programatic al şamanilor în privinţa reuşitei questei lor: ”Ştiu că e inutil, ştiu că este imposibil, şi totuşi, şi totuşi…” (Abelar, 1995, 13).

”Învăţăturile” lui don Juan provoacă reacţii de aceeaşi natură. Cititorul naiv şi cititorul avizat din teoria receptării îşi găsesc un corespondent în supraeul raţional şi în (sub)eul magic. Cititorii sceptici sunt cei care se identifică supraeului raţional, refuzând din diverse motive, nu doar cognitive şi educative, să dea crezare ”ficţiunilor” şi ”invenţiilor” lui Castaneda. Cititorii naivi renunţă din start la poziţia raţională şi se lasă în voia plăcerii fantasmatice de a crede că toate cele povestite sunt posibile. Sintagma operativă ”Je sais bien que, mais quand même…” ne permite să depăşim această antinomie sărăcitoare, pe care o semnalam chiar la începutul studiului, dezvăluind faptul că cele două poziţii nu sunt exclusive, ci într-o interdependenţă dinamică.

Ceea ce am putea face ar fi să devenim propriii noştri cobai, folosindu-ne drept obiect de studiu pentru analiza reacţiilor pe care ni le provoacă lectura cărţilor lui Castaneda. ”Ştiu foarte bine că învăţăturile lui don Juan sunt inventate”, spune eul meu raţional; ”şi totuşi…”, adaugă eul meu magic, ”cum ar fi dacă ar fi adevărate? Ce ar însemna dacă Castaneda spune adevărul?” Angoasa pe care o trezeşte această simplă ipoteză naivă sugerează că în noi gestează un nucleu iraţional pe care supraeul nostru nu a reuşit să-l reducă decât într-o măsură parţială. Dacă intelectul nostru pozitivist nu are atâta autoritate încât să ne facă să decartăm din start cărţile lui Castaneda, atunci lectura va avansa însoţită de o curiozitate culpabilă, de sentimentul unui interzis, de o speranţă absurdă în posibilitatea ca feericul să existe. ”Ştiu că nu fac bine renunţând la scepticism, dar e atât de plăcut şi de excitant să-mi dau voie să cred, pentru o clipă, că lucrurile acestea sunt posibile…” În timp ce supraeul ne cere să ne suspendăm încrederea, eul infantil ne îndeamnă, complice, să ne suspendăm neîncrederea. Această dedublare ne permitem să credem la un mod clivat: Supraeul pozitivist este convins că totul este o păcăleală, totuşi eul magic vrea să creadă şi speră că totul ar fi real.

Cărţile lui Castaneda sunt o hârtie de turnesol pentru falia schizoidă care îl macină pe omul modern. Cauza ultimă a acestui traumatism este probabil faptul că scientismul ne-a lăsat fără apărări în faţa angoasei morţii. Din momentul în care a golit transcendenţa şi a renegat lumea de apoi, modernitatea nu a mai putut găsi o rezolvare afectivă şi simbolică acceptabilă pentru spaima de neant. Or promisiunea făcută de vrăjitorii lui Castaneda este aceea a unei transcenderi a morţii prin accederea la o stare de hiperconştiinţă, prin aprinderea ”focului interior”. Ca toate religiile, şi şamanismul postmodern al lui Juan Matus aduce ”bunavestire” a posibilităţii de a evita moartea.

Rămânând în domeniul psihanalizei, ne-am putea întreba, desigur, ce l-a îndemnat pe Castaneda însuşi să elaboreze astfel de fantasme într-un sistem atât de complex? Are autorul o motivaţie inconştientă din care să se fi născut un edificiu atât de sofisticat? O psihanaliză a lui Castaneda se dovedeşte foarte dificilă, ţinând cont de felul în care acesta şi-a ascuns şi mistificat biografia. Spre deosebire de mulţi autori, care şi-au expus în jurnale şi memorii cele mai intime trăiri şi evenimente ale vieţii lor, oferind un bogat material de analiză, Castaneda a pus în practică pe sine însuşi unul din principiile vieţii şamanice recomandat de Juan Matus, cel al ”ştergerii istoriei personale”. ”Mare mincinos”, un ”bullsheater” cum singur (dar cu falsă modestie?) se autodefineşte, Castaneda a reuşit să-şi înconjoare viaţa într-o ceaţă groasă, aproape impenetrabilă.

Şi totuşi, chiar dorinţa de mistificare poate fi citită ca un simptom. Oricât de puţine lucruri am şti despre ”adevăratul” Castaneda, un lucru este evident, şi anume că el însuşi nu ştie sau nu vrea să ştie cine e ”adevăratul” Castaneda. Cărţile sale sunt mărturia unui efort perseverent de reconstrucţie identitară. Oricine şi oricum va fi fost Castaneda pe când era copil şi adolescent, e limpede că această identitate nu l-a mulţumit, că omul matur se vrea şi chiar devine altcineva. Despre învăţătorul său, întrebându-se într-o ultimă privire retrospectivă asupra asocierii lor ”Who was Juan Matus, really?”, Carlos ajunge să spună că este o fiinţă impersonală, ”vidă”, al cărei vid interior ”nu reflectă lumea, ci infinitul” (Castaneda, E 1998, 73). Aşezându-se în postura de nagual, de şaman moştenitor al învăţăturilor maestrului său, Castaneda poate spune acelaşi lucru despre sine, că prin ucenicia de vrăjitor şi-a evacuat biografia şi istoria, şi-a renegat eul contingent, s-a impersonalizat.

Cu toate acestea, în ciuda piedicilor ridicate de autor, câteva urme ale traumei care i-au provocat fuga din sine pot fi depistate chiar în cărţile sale. Ştim că mama lui Carlos, Susana Castaneda, a murit pe când băiatul avea şase ani (Harris, 1977, 176) şi că tatăl său, Cesar Arana, bărbat tânăr, l-a lăsat în grija bunicilor. În rarele rememorări din copilărie, Castaneda povesteşte că a crescut într-adevăr într-o familie numeroasă, cea a bunicilor săi, înconjurat de multe mătuşi şi verişori, dar fără părinţii biologici. Este de presupus că această situaţie i-a creat un sentiment de insecuritate şi abandon, un complex al copilului părăsit. Ştim din psihanaliza infantilă cât de importante sunt figurile părinţilor în crearea reperelor identitare şi în configurarea personalităţii copilului. Absenţa acestora are cel mai adesea drept efect o dezorientare caracterială, o nesiguranţă acută privind propria întemeiere în lume.

Fantasma mamei bântuie destul de puţin volumele lui Castaneda. O evocare memorabilă, deşi indirectă, se produce în volumul al doilea, Cealaltă realitate, unde, în cadrul unui mitote (şedinţă şamanică colectivă cu ingerare de peyote), Carlos se aude strigat de vocea mamei şi apoi are o viziune cu ea. Fantasmată sau nu, apariţia are realmente o încărcătură numinoasă, hipnotică. Sentimentele filiale pe care i le revelează această întâlnire halucinatorie sunt amestecate şi ambigue: anxietate şi melancolie, ”the horrendous burden of my mother’s love” şi realizarea şocantă că nu ar fi iubit-o niciodată (Castaneda, E 1971, 56). În spatele acestei denegaţii pare să se întrevadă o problemă afectivă rămasă în continuare nerezolvată, mânia şi reproşul infantil de a fi fost abandonat, fie şi prin moarte, de către mamă.

Figura tatălui, în schimb are o prezenţă ceva mai bogată. Şi faţă de acesta autorul pare a avea de reglat nişte ”conturi” vechi, de exprimat nişte reproşuri şi nemulţumiri rămase din copilărie. În Călătorie la Ixtlan, discutând cu don Juan despre necesitatea de a-ţi asuma responsabilitatea pentru propriile decizii, Carlos îl aduce drept contraexemplu pe tatăl său. În timpul vacanţelor pe care le petrecea cu băiatul său, Cesar Arana, ni se povesteşte, făcea constant planul de a merge la piscină dimineaţa la ora şase, dar nu reuşea niciodată să se trezească la timp. Concluzia pe care Carlos o formulează ”aproape ţipând” (trădând în felul acesta încărcătura afectivă a rememorării) este că ”tatăl meu era un om slab, şi la fel era lumea sa de idealuri pe care nu le punea niciodată în practică” (Castaneda, E 1987, 41).

Don Juan sesizează imediat proasta gestiune a sentimentelor, întrebându-l pe Carlos de ce nu i-a spus niciodată în faţă tatălui său tot ceea ce avea să-i reproşeze. Adevărul este că o asemenea comunicare eliberatoare nu va avea loc decât târziu, şi atunci în absenţa tatălui real. În cadrul unui alt mitote povestit în primul volum, Carlos este confruntat cu fantasma tatălui, căruia, pentru prima oară, reuşeşte ”să-i spună lucruri cutremurătoare despre sentimentele sale faţă de el, lucruri pe care nu ar fi fost niciodată capabil să le exprime într-o situaţie obişnuită” (Castaneda, E 1968, 147). Pentru ca în ultimul volum al endecalogului, pus faţă în faţă cu perspectiva terifiantă a unui univers predatorial în care oamenii sunt victime, şi asumând condiţia de luptător pe care i-o oferă drept model don Juan, Carlos să reuşească în sfârşit să arunce o privire detaşată, înţelegătoare şi chiar plină de compasiune asupra tatălui: ”My poor father, the most considerate being I knew, so tender, so gentle, so helpless” (Castaneda, E 1998, 234). Este un semn că experienţele, fie ele reale sau imaginare, narate de-a lungul celor unsprezece volume au parcurs un întreg drum interior, de la frustrare la eliberare, de la autocompătimire la acceptare a propriului destin, de la dispreţ oedipian la împăcarea matură cu tatăl şi cu toate slăbiciunile lui.

Într-o formă ciudată, catharsisul pe care îl trăieşte Castaneda în cadrul uceniciei sale pare o reiterare, în termeni apropiaţi de psihanaliză, a temei ”maladiei şamanice”. Prin aceasta, relatările lui Carlos verifică observaţia lui Mircea Eliade şi a altor etnologi că iniţierea este o formă de terapie pentru tulburările psihice ce anunţă vocaţia şamanică. Că relaţia fantasmatică cu tatăl a fost una conflictuală este cel mai bine sugerat de faptul că fiul se legitimează cu numele mamei (Castaneda) şi nu cu cel al tatălui (Arana). Înlocuirea patronimului cu un matronim trădează o revoltă făţişă împotriva ascendenţei paterne şi o renegare simbolică a tatălui. Prin nume, Carlos Castaneda se dezice de Carlos Arana, căutându-şi o nouă identitate.

Jacques Lacan ar diagnostica într-o asemenea situaţie o masivă perturbare a funcţiei pe care psihanalistul francez o numeşte ”numele-tatălui”. Absenţa sau decăderea reperului patern din psihicului copilului împiedică trecerea acestuia de la ”registrul imaginar” la ”registrul simbolic”, adică cucerirea abilităţii, specific umane, de a discrimina între semnificant şi semnificat, între gândire şi obiectele gândite. În lipsa ”legii” ordonatoare garantate de către imagoul patern, arată Lacan, copilul continuă să perceapă lumea în termenii magici şi fabuloşi ai ”registrului imaginar”. Privite din acest unghi, cărţile lui Castaneda depun mărturie nu doar pentru o capacitate extraordinară de a fantaza, dar şi pentru incapacitatea sau lipsa dorinţei de a delimita între fantezie şi realitate. Dacă ar fi să căutăm un diagnostic psihiatric pentru această conformaţie, cel mai apropiat titlu, măcar ca putere de sugestie estetică decât ca precizie nosologică, ar fi cel de pseudologia fantastica, sindrom ce i-ar caracteriza pe bolnavii mentali ce cred în propriile poveşti şi invenţii.

Nevoia unui model parental, care să asigure funcţia a ceea ce Freud numeşte supraeul, este confirmată în cazul lui Castaneda de căutarea sa neîncetată de oameni pe care să-i admire şi pe care să-i urmeze. Făcând în reluate rânduri ”recapitularea” propriei vieţi, Carlos rememorează mai multe prietenii şi relaţii în care, de fiecare dată, s-a implicat cu devoţiune totală. Fiecare din aceşti oameni au constituit, la momentul respectiv, nişte maeştri demni de imitat, oricât de stranii şi hazardate erau aventurile în care îl antrenau. Unul dintre aceştia este Armando Velez, un prieten care, la vârsta de zece ani, îl atrage într-o expediţie nebunească pe un râu subteran, din care existau toate şansele să nu se mai întoarcă. Un altul este Leandro Acosta, un adult excentric care îl convinge pe micul Carlos să îl ajute să prindă un vultur viu ascunzându-se în pielea unui măgar mort (Castaneda, E 1998, 242-253). E greu de decis dacă cele două întâmplări sunt reale sau inventate, dar amândouă conţin câte un scenariu iniţiatic foarte pregnant, un descensus ad inferos şi o gestaţie şamanică în pielea unui animal totemic. Mai semnificativ este însă faptul că naratorul se opreşte asupra acestor scene centrate pe figura unor indivizi admiraţi fără limite şi părăsiţi brusc în momentul în care fascinaţia faţă de ei încetează.

O atracţie deosebită exercită asupra lui Castaneda profesorii universitari de la UCLA. Prototipul unei asemenea relaţii ucenic-maestru investite exclusiv de ucenic este profesorul Lorca. Cursurile sale de filosofie cognitivă par să îi oferă studentului în antropologie răspunsuri raţionale la toate problemele de incomunicabilitate şi incomprehensiune pe care le trăieşte pe teren. Carlos îi dedică profesorului un adevărat cult, mergând cu sfinţenie la toate orele sale, sorbindu-i cuvintele şi ideile, trecându-i cu vederea ciudăţeniile, acceptând chiar indiferenţa lui. ”M-am dus cu religiozitate la cabinetul său la orele de consulaţii, deşi niciodată nu găsea timp pentru mine. Dar chiar dacă nu îi puteam vorbi, îl admiram neprecupeţit, m-am consolat chiar cu ideea că nu îmi va vorbi niciodată” (Castaneda, E 1998, 119). Aşa cum este prezentat, profesorul Lorca ar fi putut constitui magistrul perfect dacă admiratorul său s-ar fi dedicat cunoaşterii intelectuale şi vieţii academice.

În fapt, însă, profesorul Lorca este şi el părăsit de ucenicul în căutare de maeştri, servind doar ca figură de contrast pentru prezenţa cu adevărat numinoasă a lui Juan Matus. În raport cu înţelepciunea şi experienţa abisală a lui don Juan, profesorul Lorca face figuraţie de pedant caraghios, rătăcit în propria vorbărie. În termenii învăţăturii şamanice, profesorul Lorca nu face decât să fixeze tonalul (percepţia noastră curentă), în timp ce don Juan explorează misterele nagualului, ale realităţilor paralele care ne înconjoară. ”Luptător-călător”, Juan Matus îi deschide lui Carlos porţile spre lumile necunoscute din sine şi din univers, şi de aceea el este maestrul absolut. Adevărul este că, în toată literatura universală, e greu de găsit figura unui maestru mai complet, mai puternic, mai iradiant. Juan Matus este ceea ce Jung numeşte o personalitate mana, un înţelept venind din adâncurile vremii, cu o mare energie interioară, cu un control desăvârşit asupra supranaturalului, cu o precizie şi un stil impecabil de a-i conduce pe ucenici, cu o căldură umană şi un simţ al umorului cuceritor.

Dar a existat don Juan cu adevărat? Reporterii şi curioşii porniţi să cutreiere sudul Statelor Unite şi Mexicul nu au reuşit să dea de urma şamanului, şi nimeni din cunoscuţii lui Castaneda, cu excepţia celorlalte ”ucenice”, nu au putut confirma existenţa lui. Nu e mai puţin adevărat că autorul însuşi susţine că Juan Matus a părăsit lumea aceasta în 1974. Dacă adoptăm punctul de vedere al scepticilor, după care don Juan este un personaj fictiv, atunci el ne apare ca o formidabilă condensare a fantasmelor lui Castaneda însuşi. În termeni jungieni, Juan Matus este o personificare a unui arhetip colectiv, cel al ”bătrânului înţelept”, sau poate chiar al ”sinelui”.

Dintr-o asemenea perspectivă, putem presupune că, de-a lungul volumelor sale, Castaneda a construit progresiv o imagine compensatorie, menită să substituie imagoul patern. El a reuşit să se elibereze de complexul copilului abandonat elaborând ceea ce Freud numeşte un ”roman familial”, o ficţiune prin care, în locul tatălui real este construită imaginea unui tată ideal. Don Juan este tatăl şi maestrul perfect, cel pe care Carlos l-a dorit şi visat. El întruchipează toate acele trăsături de înţelepciune, siguranţă şi control de sine, dar şi de împlinire mistică, de care copilul nu a avut parte. Este ca şi cum Castaneda s-ar fi (re)construit pe sine dându-şi un model fantasmat, inventând un personaj care materializează imaginea primordială a bătrânului înţelept, definit de Jung ca o personificare a experienţei ancestrale a rasei. Castaneda şi-a oferit un ghid pentru evoluţia sa interioară, a construit o imagine paternă care să-i dea o ”lege a tatălui” şi să-l îndrume spre autototalizare şi realizarea sinelui. Aceasta explică atât importanţa deţinută de don Juan în echilibrul interior al lui Castaneda (pentru care, chiar dacă nu are o realitate fizică, are o realitate psihică plină de implicaţii şi consecinţe), cât şi fascinaţia numinoasă, de personalitate mana, pe care o exercită asupra cititorilor.

Mutând discuţia de la nivelul autorului la cel al cititorului, se poate spune că Juan Matus este o figură care personifică un arhetip sau un complex al omului (post)modern. Castaneda aduce la zi şi adaptează, pentru sensibilitatea şi orizontul de aşteptare al societăţii occidentale contemporane, o figură recurentă în istoria mondială a religiilor şi civilizaţiilor, cea a îndrumătorului mistic, a sfântului, a guru-ului, a maestrului religios. În acest sens, don Juan şi Carlos funcţionează ca nişte întemeietori de religie (sau mistică), desigur o religie de factură New Age. ”Învăţăturile” lui don Juan vorbesc în termeni, dacă nu credibili faptic, cel puţin plini de o reală încărcătură fantasmatică şi afectivă, despre o cale alternativă de realizare interioară. Carlos Castaneda face, se poate spune, o ofertă religioasă care răspunde aşteptărilor inconştiente ale culturii noastre dezabuzate şi dezvrăjite, ce şi-a refulat disponibilităţile de credinţă. El se inserează în intervalul acela magic pe care îl deschide ezitarea şi conştiinţa vinovată cuprinsă în formula: ”Ştiu foarte bine că don Juan e un personaj inventat, şi totuşi…”

Dar poate că este cazul să inversăm chiar această expresie a denegării. Să nu ne concentrăm doar asupra aşteptărilor refulate şi a pâlpâirilor de gândire magică care forfotesc în umbra întredeschisă a lui ”şi totuşi…”, ci asupra siguranţei arogante cu care formulăm judecata, bine susţinută empiric şi raţional, că Juan Matus şi învăţăturile sale sunt o simplă ficţiune. Or judecata aceasta aparent irefutabilă ridică nişte probleme. Dacă totul este pură invenţie, ne putem gândi că avem de-a face fie cu o ficţiune lucidă, construită ludic sau poate chiar cinic, fie cu o fantasmă trăită halucinatoriu de autor. În primul caz, ne putem întreba în ce măsură un şarlatan ajunge să trăiască atât de mult înşelătoria încât să o transforme într-o filosofie de viaţă, să o pună în practică de-a lungul a aproape patruzeci de ani. Ce şarlatan are motivaţia şi puterea de a aplica tehnici spirituale precum ştergerea istoriei personale, izolarea de ceilalţi, care presupun un efort de voinţă continuu şi, mai mult, un sens al propriului destin?

O invenţie care are puterea de a da o orientare teleologică unei vieţi are neapărat nişte rădăcini inconştiente foarte profunde. Dar în acest caz ar trebui să ne imaginăm un Castaneda suferind de o formă oarecare de delir sistematizat, eventual de pseudologia fantastica. Felul în care el se identifică şi îşi trăieşte fantasmele ar trebui să ne facă să vedem în cărţile sale un document psihotic. ”A deveni inaccesibil pentru cei din jur” devine, dintr-o tehnică spirituală, o conceptualizare a căderii în autismul propriului univers imaginar. Istoria culturii ne oferă mai multe exemple de mari autori care s-au scufundat în schizofrenie şi delir lăsând, prin ultimele lor scrieri, nişte documente extraordinare pentru drumul acesta spre tenebre. Dar într-o asemenea ipoteză se ridică o întrebare tulburătoare: Acceptând că scrierile lui Castaneda stau pe un nucleu isteric sau psihotic, oare aşa arată scrierile unui ”nebun”? Cum este posibil ca ele să conţină atâta înţelepciune, sofisticare, coerenţă, umor, când de obicei procesul maladiv este invers, urmând urmează traseul sărăcirii şi dezorganitării ideatice, imaginare şi expresive?

Încât ne putem întreba, la rându-ne, dacă explicaţia pe care am schiţat-o mai sus, conform căreia maestrul yaqui este o proiecţie a fantasmei paterne a lui Carlos, nu este ea însăşi o formă de refuz liniştor pentru conştiinţa noastră de oameni moderni? Nu este chiar recursul la psihanaliză o modalitate de a evita confruntarea cu materialul inconştient activat de Castaneda? Făcând din Juan Matus un imago colectiv iar din Castaneda un nevrotic cu talent literar, nu izolăm, încă o dată, ceva mai subtil e adevărat, un nucleul fiinţial radioactiv în spaţiul de carantină al bunului simţ comun? Nu expediem în fantasmatic un conţinut care merită cercetat ca o fiinţă vie, şi nu ca o mumie prinsă în chihlimbarul logicii? (Psih)analizându-l pe Castaneda, ne securizăm pe noi, oamenii occidentali empirici şi atei, când de fapt mai onest ar fi să ne facem nouă înşine un proces de intenţie şi să ne întrebăm de ce simţim nevoia explicaţiei psihanalitice.

 

Să încercăm să pătrundem, aşadar, cât mai liber, cu o ”atenţie liber flotantă” (aşa cum o defineşte psihanalistul kleinian Wilfred R. Bion), cu cât mai puţine aşteptări şi prejudecăţi (aşa cum o cere etnologia actuală), în substanţa învăţăturilor lui Juan Matus. Să remarcăm în treacăt că metoda cercetării participative pe care o foloseşte Castaneda nu este o simplă atitudine epistemologică şi o practică de lucru, ci este un dispozitiv complex de seducţie a cititorului. Metoda anunţată de cercetător induce modul de poziţionare a publicului faţă de obiectul cercetării, sugerând o modalitate de lectură empatică. Aşa cum autorul nu poate să judece şi să sistematizeze o învăţătură incomensurabilă şi ireductibilă logic, la fel lectorul este invitat să participe la cele povestite suspendându-şi, la rândul său, neîncrederea şi condiţionările cognitive occidentale. 

Din perspectiva logosului occidental, experienţele lui Castaneda au într-adevăr un aer haotic şi imprevizibil. Fiecare nouă ”lecţie” reuşeşte nu doar să distrugă un alt bloc de concepte al paradigmei raţionaliste, dar şi să adauge, într-o spirală geometrică, noi elemente ale unei cunoaşteri non-aristotelice şi non-sistemice. Este adevărat că, în a doua parte a seriei de volume, începând cu Focul lăuntric, se decantează în sfârşit un sistem, cu o ontologie, o antropologie şi o gnoseologie de sine stătătoare, dar acesta se va dovedi în curând, în Arta visatului spre exemplu, doar o bază de lansare spre noi lumi, complet impredictibile, generatoare de noutate spontană. Cum o arată şi titlul ultimului volum, pregătirea şamanică descrisă de Castaneda este doar o poartă spre o infinitate activă, de dincolo de toate schemele şi sistemele explicative.

Pentru a da seama de această (aparentă lipsă de) structură a unei iniţieri conectate la o sursă ce debordează în mod constant cunoscutul, voi apela la două concepte pe care le-am creat pentru a explica tocmai asemenea situaţii, cele de anarhetip şi de eschatip (Vezi Corin Braga, ”Anarhetipul şi sfârşitul postmodernităţii”, Observator cultural, nr. 165-166 şi 167 / 2003, şi ”Arhetip, anarhetip, eschatip”, Steaua, nr. 1-2/ 2004).

Dacă structurile arhetipale se referă la acele scenarii care au o natură coerentă, centrată, ierarhică şi rezumabilă într-un logos, corpusurile de texte anarhetipice sunt incoerente, descentrate, haotice şi imposibil de redus la un scenariu explicativ unic. Am distins arhetipul de anarhetip cu ajutorul unei metafore ”cosmologice”, şi anume comparând un sistem solar organizat pitagoreic în jurul unui soare central, cu un nor de praf galactic fie de dinaintea acreţiei pulberii de particule într-un sistem solar, fie de după explozia catastrofală a unei supernove ce a distrus sistemul din care făcea parte. Există opere care se construiesc pe un pattern vizibil sau invizibil, preexistent sau emanat chiar în cursul dezvoltării textului, ce le dă un sens totalizator şi le oferă o coloană vertebrală, şi opere care par să se dezvolte anarhic, fără control şi direcţie teleologică, ca un organism nevertebrat bolnav de acromegalie, precum rizomii în comparaţie cu o rădăcină invocaţi de Gilles Deleuze.

Pentru cititorul care aşteaptă o sistematizare şi un sens ordonator, cărţile lui Castaneda, mai ales după eşecul ”Analizei structurale” cu care se încheie primul volum, se dezvoltă aberant, de-a dreptul brownian, făcând imposibile încercările de orientare şi de previziune. În mai multe rânduri, Carlos mărturiseşte a fi în incapacitatea de a construi un sens ordonator la ce i se întâmplă. Toate experienţele şi revelaţiile îi apar ca piesele unui gigantic joc de puzzle, care, prin acumulare, au ciudata însuşire de a nu lămuri defel imaginea globală, ci de a o face mai complexă şi mai greu de înţeles (Castaneda, E 1980, 119).

În istoria literaturii şi a culturii universale, textele anarhetipice au fost în general explicate ca eşecuri şi accidente, ca ratări ale normei. Aceasta a şi determinat declasarea lor, excluderea din marele canon sau canoane care garantează acceptarea şi valoare unei opere. Autorii unor asemenea texte au fost taxaţi drept epigoni şi creatori de mâna a doua, incapabili de a-şi structura viziunea şi de a-şi închide opera ca un cosmoid. Există însă adevărate corpusuri de opere în care devertebrarea este sistemică, precum în romanele ”alexandrine” ale antichităţii târzii, în romanele cavalereşti din secolele XVI-XVII, în ”călătoriile extraordinare” din secolele XVIII-XIX sau într-un număr de opere ale secolului XX, moderne şi postmoderne, de la Lewis Carroll şi Proust la Boris Vian şi Thomas Pynchon. În cazul lor, în locul unor judecăţi ostile (cum a făcut Gide cu În căutarea timpului pierdut), sunt preferabile analizele neutre, care să schimbe metodologia şi criteriile de valorizare, care să vadă în ele nu eşecul în a respecta norma arhetipală, ci să le accepte în natura lor de compoziţii anarhetipice.

Care este sursa şi sensul destructurărilor anarhetipale? Platon definea lumea contingentă ca o copie a unui sistem armonios de arhetipuri, găsind în spatele fiecărui individ particular patternul unei Idei. Cel mai mare coşmar al filosofiei sale este ipoteza unei realităţi contingente non-mimetice, care proliferează generând haotic şi stocastic fiinţe neasemănătoare şi irepetabile. Realitatea hic et nunc poate constitui aşadar, în cadrul unor filosofii ne-arhetipale, cel mai mare şi inepuizabil rezervor de inovaţie. Pe de altă parte, dacă deplasăm discuţia, o dată cu filosofiile criticiste, de pe lucrul în sine pe subiectul cunoscător, atunci rezervorul de imprevizibil îl constituie facultăţile iraţionale ale individului uman. Desigur, moştenind nostalgia idealului raţionalist, până şi psihologia adâncurilor, de la Jung la Lacan, a încercat să confere inconştientului o structură arhetipală sau lingvistică. Dar aceasta nu exclude, din nou, ca un coşmar al psihiatrilor, ipoteza unui inconştient brownian incontrolabil.

Amândouă aceste scandaluri ale gândirii raţionaliste, ipotezele unei realităţi şi/sau ale unui psihic anarhetipic, pot fi invocate în cazul cărţilor lui Castaneda. Ca ucenic mai mult sau mai puţin voluntar al şamanului Juan Matus, Carlos clamează permanent că experienţele la care este supus depăşesc puterea sa de înţelegere şi de explicare şi că singurul lucru pe care îl poate face este să relateze onest şi exact ceea ce i se întâmplă. Or, din întreaga literatură religioasă a omenirii, cea şamanică este, poate, la o aproximare foarte largă, cea mai direct conectată la experienţa genuină, la sursa primă de evenimente.

Am formulat această afirmaţie pornind de la extraordinara analiză pe care o face Roberte Hamayon şamanismului siberian (Hamayon, 1990). Cercetând două populaţii de buriaţi, din transbaikalia şi din cisbaikalia, cu două forme de economie diferite, Hamayon distinge între un şamanism de vânătoare şi cules, mai ”primitiv”, şi un şamanism de păstorit, mai ”evoluat”. În şamanismul de vânătoare, şamanul este personajul principal al colectivităţii, deoarece el intermediază între lumea oamenilor şi lumea animalelor, între natură şi supranatură, între vii şi morţi, asigurând bunul echilibru între aceste regnuri. Viaţa grupului depinde, într-o viziune globală magică, de activitatea şamanului. Astfel, dobândirea vânatului presupune două etape: într-o primă etapă, şamanul pleacă într-o ”vânătoare de suflete”, în cadrul căreia obţine, de la Regele pădurii, un număr de suflete de animale pentru clan; abia într-o a doua etapă, vânătorii grupului pleacă să ucidă animalele fizice respective, în locurile indicate de şaman.

Pentru a face asemenea expediţii în supranatură, la Regele animalelor şi la fiica acestuia, sau la strămoşi şi în satul morţilor, şamanii siberieni intră în stare de transă, provocată prin diverse mijloace, de la plante şi substanţe halucinogene, la fum, muzică, dans, crize epileptoide etc. Spiritul lor se decorporalizează şi, luând uneori formă de animal (ceea ce amerindienii numesc bush-soul, suflet de junglă), intră în dialog cu entităţi care, la rândul lor, au o conformaţie cel mai adesea zoomorfă. Şamanul vorbeşte aşadar cu ei limba animalelor, pe care cei care participă la şedinţa de şamanizat o aud ca o serie de ţipete, grohăituri, mugete şi alte zgomote animaliere. Abia la întoarcerea din călătoria sa extatică şamanul va povesti ce a trăit traducându-şi impresiile în cuvinte umane.

În colectivitatea crescătorilor de animale, în schimb, şamanul decade din rolul său de mediator şi garant al supravieţuirii grupului. Cum existenţa tribului nu mai depinde de animalele vânate, ci de turmele păstorite, funcţia conducătoare îi revine şefului militar al tribului, care răspunde de bunăstarea fizică, în timp ce şamanul rămâne să răspundă doar de bunăstarea psihică şi spirituală (boli, moarte etc.). Pentru aceasta, partenerul său de dialog supranatural nu mai este Regele pădurii, entitate zoomorfă, ci Strămoşii, entităţi umane. Convorbirile sale în lumea spiritelor se vor desfăşura prin urmare în limbaj uman.

În plus, după Roberte Hamayon, trecerea de la economia de vânătoare la cea de păstorit schimbă şi suprastructura socială şi cultural-religioasă. În locul unei relaţii de alianţă, stabilită între tatăl socru şi ginere, capătă predominanţă relaţia de descendenţă filială (patriarhat), a cărei principală miză este transmiterea prin moştenire a turmei familiale. Relaţiile de alianţă ”orizontală” din şamanismul de vânătoare sunt înlocuite de relaţiile de transmitere ”verticală”, din tată în fiu, în şamanismul de crescători de animale. Aceasta se răsfrânge şi asupra ”meseriei” de şaman, care devine tot mai mult, dintr-o recrutare electivă, o funcţie transmisibilă ereditar. Şamanul nu mai este ales de spirite, ci îşi moşteneşte poziţia de la tatăl sau de la bunicul său. El nu mai este iniţiat în stare de transă, de către duhurile pădurii, ci îşi însuşeşte ştiinţa de la predecesorul său (Vezi şi Delaby, 2002, 40). Or necesitatea de transmitere din genereaţie în generaţie a unui corpus de învăţături implică o codificare tot mai elaborată a materialului transmis, organizarea lui într-un sistem, apariţia unor mnemotehnici şi stereotipii etc.

Am reprodus această demonstraţie pentru a accentua faptul că, la un mod simplificator vorbind, în cazul şamanismul de vânătoare şamanul intră într-un contact direct cu lumea supranaturală, în timp ce în şamanismul de păstorit învăţătura şamanică tinde să fie transmisă ereditar, la a doua, a treia, a n-a gură. Pentru a-şi îndeplini funcţia, primul tip de şaman trebuie obligatoriu să practice transa, în timp ce al doilea poate, la limită, se apeleze doar la înţelepciunea învăţată. Desigur, în realitate, lucrurile nu se tranşează deloc atât de limpede (primii şamani putând doar să ”mimeze” transa în unele cazuri, iar cei de-ai doilea să o practice efectiv în anumite situaţii), dar ele conturează totuşi anumite tendinţe evolutive, care se accentuează cu trecerea la alte forme de religie.

Or sensul mare al unei asemenea evoluţii este cel al îndepărtării de experienţa mistică directă. În practicile religioase şamanice primitive, ”specialiştii sacrului” îşi exercită funcţia printr-un contact direct, şedinţă de şedinţă, kamlenie de kamlenie, cu duhurile pădurii, cu strămoşii, cu morţii. Nu discut aici (şi nici nu o voi face, în spiritul precauţiilor metodologice enunţate de I. M. Lewis) dacă experienţele acestea de transă şi posesie au o realitate ontologică sau una psihologică, dacă sunt ”adevărate” sau halucinate. Dar în ambele cazuri ele sunt spontane, au imprevizibilitatea relaţiei cu un necunoscut (fie el metafizic sau metapsihic) independent de subiecţi. Ele sunt anarhetipice pentru că, în principiu, sunt non-mimetice, descriu nişte experienţe paranormale trăite pe viu, în cursul transei.

În cazul religiilor de factură mitologică sau teologică, politeiste, monoteiste etc., specialiştii sacrului, de la profeţi la druzi, de la brahmani la preoţi, nu mai întreţin în mod obligatoriu o relaţie genuină şi nemediată cu sacrul. Ei fac sacrificii, ei interpretează semne, ei îndeplinesc ritualuri şi ceremonii, dar pentru aceasta nu mai este indispensabil să intre în contact extatic cu zeii sau Dumnezeul lor. Desigur, toate aceste religii dispun şi de grupuri de ”inspiraţi”, pythii şi yoghini, asceţi şi mistici, dar de obicei nu aceştia constituie clasa care reglează funcţionarea instituţiei religioase, adeseori fiind priviţi chiar cu oarecare retincenţă de normatorii religiilor respective. Cu alte cuvinte, în aceste religii învăţătura transmisă, tradiţia moştenită, cuvântul scris, au prioritate asupra experienţei extatice sau de posesie. Codificarea culturală şi instituţională face ca doctrinele şi dogmele religiilor actuale să aibă un caracter arhetipal, ceea ce explică mefienţa lor faţă de manifestările anarhetipice şi necanonice, deci potenţial eretice, ale vizionarilor şi misticilor.

Pornind de la această ipoteză, se poate accepta că dezvoltarea labirintică a ”sistemului” lui Castaneda ar fi o dovadă nu a incapacităţii de organizare a materialului de către raportor ci a autenticităţii relatării unor experienţe genuine, ce nu se subordonează unor lege comune sau unor formae mentis cunoscute. În orice caz, nu i se poate reproşa lui Castaneda, în acelaşi timp, atât faptul că ar inventa ceea ce povesteşte, cât şi faptul că nu are capacitatea de sistematizare cerută unui cercetător. Dacă inventează totul, atunci trebuie admirat faptul că reuşeşte să menţină atât de îndelung ”suspensul” decoperirii continue, că îşi suspendă şi îşi amână tentaţia conceptualizării, a simplificării teoretice, care îl pândeşte pe cel ce se joacă în abstract fără să fie alimentat de experienţe pline, purtătoare de sensuri noi şi imprevizibile. Lipsa conceptualizării trebuie văzută ca un gambit, prin care Castaneda îşi sacrifică credibilitatea academică, titlul de savant, pentru a spori credibilitatea umană a relatărilor sale. Ea este un dispozitiv foarte eficace de inducere a impresiei de autenticitate, recunoaşterea eşecului de a controla noţional o experienţă fiind, în ochii publicului occidental obişnuit cu pretenţia scientismului de a putea să explice totul, o garanţie mai puternică pentru realitatea ireductibilă a acestei experienţei decât orice explicaţie logică.

O structură arhetipală, centrată, organizatoare de sens, poate fi în general corelată cu poziţia eului, văzut ca un centru al conştiinţei şi al psihicului generator de ordine. Experienţele şi scrierile anarhetipice trimit, dimpotrivă, la stări de dezorganizare a conştiinţei, de descentrare sau de multiplicare a centrilor dominanţi. În contextul actual al globalizării şi al mondializării, se vorbeşte tot mai mult de identităţi multiple, adică de ansambluri în care culturile de grup coexistă ”democratic”, fără să mai depindă de şi să se subordoneze unei culturi de referinţă, canonizatoare şi totalitară. La nivelul psihicului individual se poate vorbi, prin analogie, de personalitate multiplă, sau pentru a evita conotaţia psihiatrică peiorativă, de subiect multiplu. Jung a definit eurile alternative şi concurente drept complexe autonome sau arhetipuri, arătând că (o parte din) dezechilibrele mentale constau în luarea în posesie a eului de către diverse formaţiuni inconştiente (umbra, anima, persona, etc.). Nebunia ar putea fi aşadar văzută ca o destructurare anarhetipică a ierarhiei psihice având în vârf eul.

Corespondentul mental al textelor anarhetipice sunt stările alterate de conştiinţă. Castaneda le numeşte ”stări de realitate neobişnuită” (states of nonordinary reality) (Castaneda, E 1968, 21, 173) şi le aşază la baza învăţăturilor lui don Juan. Cercetarea participativă pe care pretinde că o întreprinde asupra vrăjitoriei yaqui constă, în esenţa ei, într-o imersiune totală în percepţiile alterate şi halucinatorii pe care i le provoacă maestrul său. Ca etnolog, Castaneda nu este atât un explorator al unei alte culturi folclorice, cât un explorator al unor alte stări de conştiinţe decât cele privilegiate de modul de viaţă occidental. El este, cu un concept formulat, ni se spune, de profesorul Lorca, un ”om de ştiinţă în vizită într-un alt univers cognitiv” (scientist – vizitor to another cognitive world) (Castaneda, E 1998, 123).

De-a lungul volumelor, Castaneda formulează mai multe perechi de concepte care opun starea normală de conştiinţă şi stările alterate. Cele două memorii, inelele de putere, tonalul şi nagualul, conştiinţa părţii drepte şi conştiinţa părţii stângi, conştienţa obişnuită şi conştienţa ridicată, cele trei tipuri de atenţie, cele două minţi, sunt izotopii ale aceleiaşi opoziţii fundamentale, adâncită şi perfecţionată succesiv. Este greu de decis, pornind strict de la indicii interni de certificare a realităţii pe care îi generază cărţile lui Castaneda, dacă evoluţia uneori aleatorie şi frustrantă a acestor concepte se datorează evoluţiei lui Carlos ucenicul, care ajunge să înţeleagă tot mai bine ”învăţăturile” lui don Juan, sau evoluţiei lui Castaneda autorul, care îşi perfecţionează progresiv ideile. Mult mai simplu pentru cititor, obişnuit cu comoditatea pozitivistă a lucrurilor bine gândite şi clar spuse, ar fi fost ca aceste noţiune să fie teoretizate din start, o dată pentru totdeauna. Însă aşa, chiar procesualitatea devine un mecanism de validare internă a autenticităţii, sugerând nararea unei experienţe trăite, imprevizibile, care se desfăşoară din mers.

În Călătorie la Ixtlan, la observaţia mirată a lui Carlos că, deşi aparent nu ar mai avea nici un interes teoretic (academic) în relaţia ucenic-maestru, el continuă să se simtă atras şi chiar să progreseze la un mod obscur, don Juan face o primă distincţie, între comprehensiunea raţională şi o învăţare ”corporală”. Învăţăturile şamanice nu se adresează inteligenţei cerebrale, ci unei inteligenţe a trupului, care funcţionează în afara minţii şi uneori împotriva acesteia. ”Motivul pentru care continui să vii să mă vezi este foarte simplu; de fiecare dată când ai venit să mă vezi, corpul tău a învăţat anumite lucruri, chiar împotriva dorinţei sale. Şi ai ajuns acum să simţi că, pentru a afla şi mai multe, corpul tău are nevoie să se întoarcă.” (Castaneda, R 2003, 214). Învăţăturile lui don Juan sunt greu de înţeles, pentru că ele nu se adresează lucidităţii şi înţelegerii, ci intuiţilor şi reflexelor. Ceea ce urmăreşte ”binefăcătorul” este să creeze anumite situaţii pentru ucenic astfel încât acesta să asimileze nişte scheme de comportament fizic de dincolo sau de dinaintea reprezentărilor raţionale: ”Când faci ceva cu oamenii, a spus el, grija trebuie să fie doar aceea de a prezenta cazul corpurilor lor. Asta am încercat să fac tot timpul cu tine, să-ţi las corpul să ştie. Pe cine interesează dacă înţelegi sau nu?” (Castaneda, R 2003, 231).

Importanţa şi mărimea învăţării ”corporale” capătă o dimensiune dramatică după plecarea lui don Juan şi încetarea uceniciei, adică începând cu al cincilea volum, Al doilea inel de putere. Reîntâlnirea lui Carlos cu membrii propriei sale echipe de vrăjitori, care fuseseră antrenaţi separat, este prilejul unor confruntări dinainte prevăzute şi aranjate de don Juan, în care toţi, dar în primul rând naratorul, sunt obligaţi să reacţioneze de la un nivel mai degrabă inconştient. Atacat prin manevre de putere, Carlos se pomeneşte răspunzând cu gesturi neaşteptate şi incredibile inexplicabile pentru el însuşi, ca în vis, în care pare să ştie mult mai multe lucruri decât îşi aminteşte să fi învăţat vreodată de la don Juan.

Interacţiunea declanşează în toţi o serie de rememorări spectaculoase ale unor evenimente trăite cu ani în urmă şi uitate în chip inexplicabil. În repetate rânduri, Carlos are impresia că este victima unei uriaşe amnezii, care i-a lăsat pete moarte pe memorie. Şi el şi colegii săi sunt confruntaţi cu fulgerări şi sclipiri de amintiri care par să vină dintr-o altă lume, peste care s-a lăsat o ceaţă impenetrabilă. Este ca şi cum Carlos ar fi trăit, în timpul uceniciei cu don Juan, o viaţă paralelă, din care numai acum încep să emeargă insule fragmentate şi apoi continente întregi de viaţă. Câţiva ani buni, până va reuşi să reconstituie harta albă a unui trecut obnubilat, el va trăi senzaţia terifiantă a unui bolnav mental care descoperă că luciditatea sa a fost ciuruită de goluri, de black-out-uri şi de ruperi ale filmului conştiinţei.

Juan Matus va numi locul de stocare al acestor amintiri paradoxale memoria secundă sau memoria părţii stângi, în opoziţie cu memoria primă sau memoria părţii drepte. La o primă enunţare, s-ar putea crede că este vorba de distincţia din neurologia contemporană între emisfera cerebrală stângă şi cea dreaptă, într-o dispoziţie răsturnată (ţinând cont de faptul că emisfera dreaptă controlează de fapt partea stângă a corpului şi invers). Dar stânga şi dreapta, în acord cu o simbolistică magică şi mitică ancestrală, denumesc la don Juan nu două componente anatomice (emisferele cerebrale), ci două zone din structura energetică a fiinţei umane. Fiecare din aceste zone stochează amintiri de intensităţi şi structuri diferite, care nu pot fi pur şi simplu ”traduse” unele în altele şi de aceea nu se amestecă într-o memorie unică şi nediferenţiată.

Învăţarea mentală şi învăţarea corporală, memoria părţii drepte şi memoria părţii stângi ajung să definească două stări de conştiinţă diferite ca natură şi intensitate, conştienţa (awareness) părţii drepte şi conştienţa părţii stângi. Cele două se deosebesc prin grade diferite de energie psihică, prima, mai scăzută, este împărtăşită de toţi oamenii, cea de-a doua, mai ridicată, necesitând diverse tehnici spirituale de creştere şi stocare a puterii, fiind accesibilă doar şamanilor. Ea este numită de don Juan ”stare de conştienţă sporită”, asigurând o înţelegere şi o putere de concentrare necunoscute omului neantrenat. Stările alterate de conştiinţă, sau stările de ”non-ordinary reality”, cum le definise Castaneda într-o primă instanţă, în perioada în care don Juan îl punea să consume substanţe halucinogene, sunt astfel ridicate şi înnobilate de la condiţia de stări halucinatorii deviante la cea de stări superioare lucidităţii curente.

 Starea de conştienţă sporită are o altă ”viteză” decât conştiinţa normală. Castaneda şi ceilalţi ucenici au dificultăţi în a defini în ce anume constă această ”viteză”, dar resimt schimbarea la un mod fizic, printr-un pocnet la baza gâtului şi o senzaţie de căldură pe cerul gurii şi în urechi (Castaneda, E 1977, 83). Aceeaşi trecere poate fi provocată şi printr-o ”pasă magică”, numită ”lovitura nagualului”, pe care maestrul i-o administrează ucenicului în spate, undeva deasupra omoplaţilor. ”Schimbarea de viteză” implică un alt mod de percepţie, reprezentare şi gândire, în care ucenicul capătă o claritate extraordinară a minţii, înţelegând la un mod intuitiv şi direct, dincolo de cuvinte, ceea ce îi explică ”benefactorul”. Atâta foar că la ieşirea din starea de conştiinţă ridicată, ucenicul uită complet tot ceea ce s-a întâmplat în intervalul respectiv. Carlos nu îşi va recăpăta amintirile decât atunci când va reajunge, prin puteri proprii, la pragul de energie pe care i-l indusese don Juan. Învăţăturile ”părţii drepte”, povestite de Castaneda în primele patru volume, sunt astfel dublate de învăţături ale ”părţii stângi”, expuse în stări ridicate de conştiinţă şi uitate în viaţa normală. Următoarele volume reprezintă procesul reaccesării acestor întâmplări de pe ”faţa întunecată a lunii”, Castaneda afirmând că a avut nevoie de aproape zece ani pentru a reconstitui ceea ce îl învăţase don Juan în stări de conştienţă sporită (Castaneda, E 1985, IX-X).

Distincţia cea mai puternică între cele două modalităţi sau stări de conştiinţă este făcută de don Juan cu ajutorul conceptelor ”vrăjitoreşti” de ”tonal” şi ”nagual”. În literatura etnografică a Mexicului, arată Castaneda, termenii sunt cunoscuţi ca desemnând două tipuri de duhuri animaliere sau totemice, tonalul – un spirit păzitor care se ataşează unui om încă de la naştere, şi nagualul – animalul în care se transformă şamanul în cadrul călătoriilor sale extatice (Castaneda, E 1974, 119). Juan Matus însă, pretinde Castaneda, foloseşte termenii într-un sens mult mai arhaic (aşa cum deducem că vor fi fost folosiţi de şamanii tolteci) şi în orice caz esoteric.

Fiecare fiinţă omenească ar fi alcătuită din două laturi, din două ”entităţi separate”, care coexistă la naştere, nagualul şi tonalul. Nagualul sau latura stângă îi permite copilului racordarea nemijlocită la univers, cu ceea ce Castaneda va numi mai târziu ”infinitatea” sau ”marea întunecată a conştienţei” (the dark sea of awareness). Această percepţie empatică ar fi însă progresiv blocată şi suspendată de către educaţia primită de la cei din jur, care impun o anumită perspectivă asupra lumii. Această perspectivă, împărtăşită de către toţi oamenii obişnuiţi, este tonalul. Tonalul ar fi suma reprezentărilor colective consensuale, care face ca realitatea să aibă pentru noi toţi aceeaşi înfăţişare. El este ”organizatorul lumii”, patternul care ne face să vedem universul aşa (cum credem) că este (Castaneda, E 1974, 120-121).

Învăţăturile lui don Juan (sau atribuite de Castaneda lui don Juan) se deschid aşadar spre marea temă mitică şi metafizică a lumii ca reprezentare. Ar fi fastidios să trecem în revistă toate avatarele ei religioase şi filosofice, de la vălul Maya din hinduism şi tema stoică a vieţii ca spectacol şi ca vis (din Antichitate până în Baroc), la categoriile apriorice kantiene şi la ”lumea ca voinţă şi reprezentare” schopenhaueriană. Mai aproape de noi, Castaneda este în sinergie (şi poate chiar să fi inspirat într-o anumită măsură) filosofiile antirealiste ale unor Hilary Putnam, Nelson Goodman sau Humberto Maturana. Oricât ar părea de straniu, neoşamanismul prezentat de Castaneda este în rezonanţă cu teoriile foarte actuale asupra realităţilor virtuale şi a lumilor ficţionale prilejuite de evoluţia ciberneticii şi a imaginilor de sinteză pe ordinator. Arcul de timp care uneşte o viziune din cele mai (pretins) arhaice cu o viziune hipercontemporană este simptomatic pentru mentalitatea postmodernă, mai ales pentru ceea ce, în altă parte, am tratat drept o ”întoarcere a refulatului” mondial (Braga, 1999, 222-228).

Totuşi, sistemul prezentat (sau imaginat?) de Castaneda nu se încadrează în curentul antirealismului. Chiar dacă pune un accent fundamental pe relativismul gnoseologic, pe subiectivismul epistemologic, el nu neagă realitatea lumii din afară, ci doar validitatea reprezentării ei. Viziunea obişnuită, sau tonalul, nu este decât una din modalităţile de percepţie a lumii, când în fapt ”the world at large” suportă mult mai multe reprezentări, complet diferite şi incomensurabile cu ceea ce cunoştem. Totalitatea acestor aspecte necunoscute ale universului este numită de Juan Matus şi de discipolii săi nagual.

Pentru a sugera relaţia dintre tonal şi nagual, don Juan creează la un moment dat o metaforă vizuală, punându-şi învăţăceii să care o masă şi un sac de obiecte în mijlocul unei văi deşertice. Masa şi artefactele umane îngrămădite pe ea corespund ”insulei tonalului”, în timp ce valea dimprejur, cu natura ei ne-umană, corespund ”oceanului nagualui” (Castaneda, E 1977, 291-293). Toate reprezentările, toate gândurile, toate noţiunile şi conceptele prin care ne reprezentăm lumea, inclusiv termenii de tonal şi nagual, nu sunt, după Juan Matus, decât obiectele care ne populează şi ne alcătuiesc tonalul. Insulele fiecărui tonal individual se află pe acceaşi lungime de undă, creând, prin coroborare, ”tonalul timpului” sau ”modalitatea epocii” (Castaneda, E 1987, 9-10), adică viziunea asupra lumii a unui grup sau întregi populaţii. Conquista Americii a însemnat, susţine don Juan, nu doar o cucerire militară, ci şi o distrugere a tonalului colectiv al Amerindienilor (Castaneda, E 1974, 138-139).

Nagualul, în schimb, este fondul a tot ceea ce există şi sursa din care se alimentează insulele tonalului. Începând cu momentul naşterii, fiecare individ este învăţat de cei din jur să îşi creeze propriul tonal, şi această modalitate de percepţie a lumii îl va însoţi până la moarte, când, într-o ultimă fracţiune de timp, înainte de a fi înghiţit în nagual, el va avea din nou o revelaţie globală a acestuia. ”Tonalul începe la naştere şi sfârşeşte la moarte, dar nagualul nu se sfârşeşte niciodată. Nagualul nu are limite” (Castaneda, E 1974, 140). Nagualul este oceanul existenţial pe care plutesc ”bărcile” fiecărui individ. El este ireprezentabil, fiindcă toate instrumentele cognitive comune aparţin tonalului şi nu pot sparge limitele acestuia.

Aceasta nu înseamnă nici că nagualul este de neatins, asemeni unei esenţe transcendente sau ”lumii în sine” kantiene. Distanţa dintre tonal şi nagual nu este de natură ontologică, presupunând o ruptură de nivel între principiu şi emanaţii sau între creator şi creatură, ca în misticile lui Plotin ori a lui Pseudo Dionisie Areopagitul, ci una de natură gnoselogică. Oamenii, ca toate celelalte făpturi, se împărtăşesc fiinţial şi energetic din acelaşi fond cosmic, participă la infinitatea nagualui, dar pentru a-l percepe ca atare, trebuie să spargă ”the bubble of perception”. Mai exact, trebuie să-şi cureţe ”balonul percepţiei” de reprezentările tonalului care îl aglomerează şi îl saturează şi să facă loc pentru un alt fel de percepţii, şamanice, care conectează direct la nagual (Castaneda, E 1974, 254). ”Învăţăturile” lui don Juan urmăresc refacerea relaţiei nemijlocite cu forţa universală, relaţie care, susţine acesta, era funcţională pentru oamenii din epoci ancestrale, dar a fost obnubilată şi paralizată de direcţia în care a evoluat omenirea. Vrăjitoria, aşa cum o vede el, ar putea fi definită drept un ”procedeu de purificare a verigii de legătură cu intenţia” (nagualul) (Castaneda, E 1987, 12).

Tonalul şi nagualul nu sunt însă zone sau dimensiuni separate ale universului, termenii desemnează mai degrabă două moduri diferite de organizare perceptivă a lumii. Începând cu Călătorie la Ixtlan, apoi în Povestiri despre putere şi în Al doilea cerc de putere, Castaneda introduce un nou termen pentru a desemna funcţia structurantă a lui imago mundi, cel de inel de putere. După don Juan, percepţia şi gândirea alcătuiesc o singură unitate, care are două moduri sau domenii de aplicare: tonalul şi nagualul. Cunoaşterea sau atenţia aplicată tonalului alcătuieşte primul inel de putere, care generează imaginea lumii obişnuite. Cunoaşterea sau atenţia aplicată nagualului se manifestă ca al doilea inel de putere, care îi permite şamanului să se concentreze asupra lumilor neobişnuite (nonordinary worlds, sau nonordinary realities) (Castaneda, E 1977, 274-275). Inelele de putere sunt surse de ordine şi patternuri de organizare a ”balonului percepţiei” din interiorul căruia cunoaştem universal înconjurător.

Inelele de putere sunt generate de anumite funcţii distincte ale sufletului sau psihicului. În Povestiri despre putere, don Juan îi prezintă lui Carlos un fel psihogramă, o diagramă a ”punctelor” de concentrare de pe corpul energetic al omului, care nu corespund decât parţial cu sensul acestor termeni din psihologia occidentală. Fiinţa umană ar avea două epicentre şi alte şase puncte energetice, care alcătuiesc totalitatea individului (the totality of oneself): raţiunea (reason), vorbirea (talking), visatul (dreaming), simţirea (feeling), vederea (seeing), voinţa (will), tonalul şi nagualul. Primul epicentru, situat cel mai sus, este raţiunea, şi el este conectat cu restul prin intermediul vorbirii. Sub vorbire se află alte trei puncte paralele, visatul, simţirea şi vederea, conectate, sub ele, la al doilea epicentru, voinţa. Aceasta, la rândul ei, este subconectată la ultimele două puncte, tonalul pe dreapta şi nagualul pe stânga. Raţiunea şi vorbirea emană primul inel de putere, care generează imaginea lumii aşa cum o vede omul obişnuit. Voinţa, împreună cu visatul, simţirea şi vederea, formează al doilea inel de putere, care proiectează imaginea lumii aşa cum o vede vrăjitorul. Pornind de la axioma că lumea este un fenomen de percepţie, schimbarea de viziune presupune dezactivarea primelor două funcţii, raţiunea şi vorbirea, şi activarea celorlalte funcţii (Castaneda, E 1974, 95-98).

În Darul vulturului este dezvoltată o teorie perceptivă şi mai elaborată. Don Juan face pentru ucenicii săi distincţia între trei moduri de concentrare a atenţiei. Prima atenţie, sau atenţia tonalului, are aria (sau inelul sau sfera) cea mai îngustă, şi ea ne permite să vedem lumea aşa cum o cunoaştem. Din perspectiva ei, universul are un aspect fizic, material, iar omul apare ca o fiinţă corporală. Acesta este câmpul de existenţă al omului obişnuit. Cea de-a doua atenţie, sau atenţia nagualului, are o sferă mult mai largă, permiţând cunoaşterea unor dimensiuni nebănuite ale lumii. Din perspectiva ei, universul apare ca un flux de energii şi emanaţii, iar omul are aspectul unui ou luminos. Acestea sunt spaţiile în care îşi desfăşoară activitatea şamanul. În sfârşit, există şi o a treia atenţie, cea mai amplă, de necuprins şi de nedescris, în care şamanii pătrund printr-un gest final, eliberator (Castaneda, E 1981, 17-18).

După cum se vede, ”învăţăturile” lui don Juan elaborează şamanismul tradiţional în direcţia unei adevărate antroposofii şi teorii a cunoaşterii. Ceea ce trebuie subliniat în primul rând pentru a caracteriza această gnoselogie mistică sau esoterică, pretins şamanică, este faptul că ea pune accentul pe cunoaşterea senzorială şi nu pe cea intelectuală. ”Adevărata chestiune a vrăjitoriei o reprezintă percepţia” (Castaneda, E 1977, 208), susţine don Juan, mutând problema cunoaşterii de la nivelul raţiunii şi gândirii la cel al senzaţiilor şi imaginilor perceptive. Şamanul nu elaborează noi modele teoretice ale universului, nu construieşte sisteme conceptuale alternative, ci îşi alterează şi distorsionează simţurile până când, susţine Castaneda, ajunge să închege noi viziuni ale lumii.

Antrenamentul şamanilor constă în exerciţii de fixare a atenţiei, sau a inelului de putere, pe moduri alternative de percepţie, care duc la asamblarea altor reprezentări ale realităţii. Atenţia tonalului este cea fixează universul în imaginea cu care suntem obişnuiţi. Lumea aşa cum o ştim este rezultatul antrenamentului la care am fost supuşi, încă de la naştere, de a o vedea într-un anume fel, împărtăşit de toţi semenii noştri. Coerenţa şi constanţa acestei imaginii se datorează unui consens colectiv inconştient, unei educaţii subliminare menite să coroboreze percepţiile senzoriale ale membrilor grupului. În termenii lui don Juan, omul face lumea, o asamblează într-o imagine tipizată, aflată în acord cu imaginile celorlalţi oamenii care împărtăşesc aceeaşi reprezentare. Inelul de putere al fiecărui individ, în rezonanţă cu inelele celorlalţi, aduce lumea în existenţă (to spin the world into being). Prima atenţie este o acţiune, o faptă (doing) care organizează universul ca tonal (Castaneda, E 1972, 211-212).

A doua atenţie, în schimb, trebuie să înceapă printr-o dizlocare a primei atenţii. ”Pentru un vrăjitor, realitatea, sau lumea pe care o ştim cu toţii, este doar o descriere”, susţine don Juan. Tehnicile şamanice urmăresc să des-facă lumea, să deregleze simţurile pentru a deconstrui imaginea tonalului şi a face posibilă instalarea imaginii nagualului. Un concept central al ”învăţăturilor” lui don Juan este cel de non-acţiune, de non-făptuire (not-doing), de suspendare a acţiunilor reprezentaţionale ale primului inel de putere, pentru a permite activarea celui de-al doilea inel. Atunci când conştiinţa părţii drepte este înlocuită cu conştiinţa părţii stângi, când atenţia se defocalizează de pe obiectele tonalului şi se refocalizează pe entităţile nagualui, şamanul reuşeşte să ”des-facă lumea” (to undo the world), să ”oprească lumea” (to stop the world) (Castaneda, E 1971, 219). A ”opri lumea” înseamnă a colapsa imaginea lumii, a schimba ideea pe care o avem despre univers (Castaneda, E 1972, VIII-XIV, 212).

Accentul pus pe percepţie oferă probabil cheia majoră pentru a explica mecanismele de convingere şi seducţie puse la lucru de cărţile lui Castaneda. Desigur, cercetătorii şamanismului tradiţional, de la Mircea Eliade la I. M. Lewis, au subliniat deja faptul că esenţa acestui tip de religie constă în experienţele de transă, extaz şi posesie, adică în alterarea stării de conştiinţă. În plus însă faţă de tratatele etnologice, care rămân prin forţa lucrurilor exterioare fenomenelor psihice pe care le abordează, Castaneda îşi propune să descrie din interior, participativ, aceste fenomene. Ideea de a relata experienţele psihotrope nu este nici ea nouă, Aldous Huxley o punea deja în practică în Porţile percepţiei, notând migălos alterările senzoriale pe care i le provoacă mescalina (Huxley, 1977), iar Michael Harner o aplică şi el şamanismului contemporan (Harner, 1980).

Carlos Castaneda foloseşte însă psihologia ca o cale regală pentru a introduce religia în orizontul pozitivist, materialist, sceptic şi ateu al omului contemporan. El realizează o pseudomorfoză scientistă a misticii, ”traducând” într-un discurs psihologic, relativ acceptabil după cum a demonstrat-o voga psihanalizei, un discurs metafizic pe care lumea actuală nu mai este dispusă să-l crediteze. Castaneda face un upgrade, o aducere la zi a şamanismului, transpunând o religie a preistoriei şi a ”primitivilor” într-o practică accesibilă şi acceptabilă de către individul zilelor noastre, aşa cum OZN-urile şi extratereştii sunt o adaptare scientistă modernă a miturilor cu daimoni, îngeri şi alte făpturi supranaturale din civilizaţiile antice şi premoderne.

Stările alterate de conştiinţă sunt folosite de Castaneda ca un dispozitiv de autentificare a ”învăţăturilor” lui don Juan. Ele sunt folosite ca o interfaţă capabilă să facă racordul între ”explicaţia vrăjitorilor” şi explicaţia occidentală asupra lumii, ”ontologia fundamentală” a omului modern, cum o numeşte John Searle (Vezi Searle, 2000, 18-19). În acord cu viziunea şamanică tradiţională, don Juan tratează fenomenele supranaturale şi spirituale drept reale, în timp ce omul occidental le consideră simple iluzii şi halucinaţii. Carlos, ucenicul, este însărcinat de Castaneda, autorul, cu rolul de reprezentant al punctului de vedere occidental, incredul şi pozitivist, ceea ce determină aderenţa cititorilor care împărtăşesc această perspectivă. Mai mult, uneori, în volumele al doilea şi al treilea mai ales, Carlos pare excesiv de ”încuiat” şi închistat, chiar şi pentru un occidental, ceea ce trezeşte o mică revoltă a lectorului care se simte mai iute de minte şi mai deschis în a înţelege ”învăţăturile” lui don Juan. În ipoteza în care Castaneda a inventat toată ucenicia cu Juan Matus, trebuie să recunoaştem că deprecierea naratorului pentru validarea mesajului este o strategie foarte subtilă (procedeu aplicat, spre exemplu, de un J. Swift la al său Lemuel Gulliver).

Mai concret, Castaneda substituie plauzibilitatea ”reală”, ontologică, a supranaturalului, dificil de acceptat de către omul contemporan, cu veridicitatea psihologică, subiectivă, acceptabilă în principiu fără probleme. Să luăm un exemplu pentru aceste procedee de autentificare. În primul volum, Carlos relatează o experienţă în care don Juan îl învaţă să se ungă pe partea inferioară a trupului cu o pastă preparată dintr-o plantă numită rădăcina dracului (datura). Preparatul, inhalat ca miros şi resorbit prin piele, are un efect halucinogen: Carlos are senzaţia că picioarele îi devine elastice, că face paşi tot mai mari şi apoi că îşi ia zborul şi că pluteşte îndelung prin aerul nopţii. Când îşi revine, descoperă că se află, gol, pe un câmp la un kilometru depărtare de casa lui don Juan. Deşi ”benefactorul” său susţine că a zburat cu adevărat, Carlos nu îşi poate explica întâmplarea decât ca o halucinaţie psihotropă, primind prin aceasta spontan adeziunea cititorilor săi occidentali.

Mai mult, el imaginează tot felul de criterii, care ţin de metoda de verificare empirică din gândirea ştiinţifică modernă, prin care să distingă halucinaţia de realitate. Principalul criteriu al realităţii zborului ar fi corporalitatea lui. În repetate rânduri, Carlos îl întreabă pe don Juan dacă a zburat ”cu adevărat”, adică fizic, la fel cu o pasăre?; dacă nu a zburat fizic, atunci unde i-a fost trupul în timp ce el se afla în transă şi cum a ajuns pe câmp?; dacă ar fi fost privit de prieteni de-ai lui, ce ar fi văzut aceştia, un trup în transă sau un corp care zboară?; în sfârşit, dacă s-ar fi legat cu un lanţ de un bolovan, ar mai fi zburat şi în aceste condiţii? Răspunsurile lui don Juan sunt ambigue, el susţine realitatea zborului, dar nu în condiţia fizică normală, ci într-una specifică celor care au luat plante halucinogene (Castaneda, E 1968, 126-130). Explicaţia sa va deveni limpede abia mult mai târziu, peste câteva volume, când va fi introdus conceptul de corp energetic.

Prin incredulitatea sa, Carlos se face purtătorul de cuvânt al incredulităţii omului occidental, câştigând increderea spontană a acestuia, ca membru ale unei ”comunităţi” ce împărtăşeşte aceeaşi viziune comună. Procesul de ”suspendare a încrederii” provocat de incongruenţa dintre ”explicaţia vrăjitorilor” şi explicaţia materialistă este disociat între planul ontologic şi cel psihologic, planuri care funcţionează autonom. Să ne analizăm propriile reacţii: Carlos povesteşte că, luând iarba dracului, a zburat. Sau că, practicând arta visatului, a zburat. Unde se focalizează incredulitatea noastră? Este o mare diferenţă între a răspunde cu un ”Nu cred că a zburat!” sau cu un ”Nu cred că a visat că a zburat!” Negarea posibilităţii ontologice a zborului nu este identică cu negarea posibilităţii ca zborul să fi avut loc în stare de transă sau în vis. Dacă simţul comun ne obligă să respingem prima posibilitate, a doua devine perfect acceptabilă atunci când este suspendată în eprubeta condiţiei iluzorii.

Pentru a nu trezi suspiciunea cititorului, Castaneda rămâne mult timp, până la volumul al şaselea, de-a lungul tuturor ”învăţăturilor” pentru ”partea dreaptă”, la fel de incredul ca oricare dintre cititorii săi sceptici, baricadându-se în spatele explicaţiei psihologice, conform căreia stările de ”realitate neobişnuită” sunt halucinaţii şi delir. Autentificarea psihologică îi serveşte ca o pistă de decolare, pe care el rulează cu o răbdare extraordinară, poate chiar excesiv de îndelung, înainte de a-şi permite să facă saltul în supranatural. Să luăm drept contraexemplu cartea lui Mario Mercier, Şamanism şi şamani, în care autorul, după o expunere a şamanismului tradiţional, corectă din punct de vedere etnologic, în a doua parte narează o pretinsă experienţă personală de călătorie în lumea duhurilor. Relatarea este introdusă atât de brusc încât trezeşte imediat şi iremediabil neîncrederea cititorului (Mercier, 1993). Castaneda, în schimb, amână permanent afirmarea realităţii experienţelor sale supranaturale, protejând şi menajând eul raţionalist al publicului occidental.

Spre deosebire de neîncrederea sistemică pe care o provoacă dimensiunea supranaturală a experienţelor, invalidarea psihologică necesită nişte criterii mult mai complexe, care intră mai greu şi mai târziu în acţiune, după acumularea unei mase critice mult mai mari. Astfel de semne de întrebare privind autenticitatea psihologică a cărţilor lui Castaneda sunt spre exemplu chiar ”prostia” lui Carlos, naratorul, sau sofisticarea extremă a ”învăţăturilor” lui don Juan, care pare să fi absolvit două-trei facultăţi.

În totul, medierea supranaturalului prin psihologie este o pseudomorfoză scientistă, în acord cu Zeitgeistul omului modern, care face posibilă un timp mult mai îndelungat ”suspendarea neîncrederii” cititorului sceptic. Abia după această complexă pregătire, Carlos însuşi va afirma că a ajuns la un punct fără de întoarcere, unde propria sa viziune raţionalistă asupra lumii nu se mai poate susţine. Cheia de boltă va consta în reunificarea experienţelor de realitate neobişnuită, ajunse la momentul declanşării unei reacţii în lanţ, într-o explicaţie diferită de cea pozitivă, cea şamanică, singura capabilă a mai da un sens coerent avalanşei de întâmplări inexplicabile cu care ucenicul, şi cititorii săi, au fost saturaţi.

Carlos Castaneda (re)valorifică stările alterate de conştiinţă, pe care opinia curentă tinde să le discrediteze şi să le înlăture ca simple accidente şi dereglări senzoriale, drept instrumente de cogniţie alternativă. În fond, asemenea experienţe ne sunt tuturor la îndemână, cu toţii am avut parte într-o formă sau alta de halucinaţii medicamentoase, de percepţii stranii fugitive sau de visuri şocante. Subtilitatea lui Castaneda constă în a transforma aceste epifenomene psihologice în ”porţi” ale cunoaşterii vrăjitoreşti, oferind un fel de şamanism trăit din interior. Când vorbim de supranatural, tindem să ni-l reprezentăm ca pe o lume paralelă pe care am dori să o certificăm după aceleaşi criterii ca cele folosite pentru lumea noastră. În literatura sau în filmul fantastic curent, lumea cealaltă are de obicei aceeaşi ”consistenţă” cu lumea de aici. Castaneda sugerează că grila perceptivă şi şablonul metric al acestei lumi nu trebuie transpuse asupra lumilor vrăjitoreşti, că efortul iniţierii constă în refacerea sistemului nostru reprezentaţional folosind ca puncte de plecare nu percepţiile distincte şi cuantificabile din care asamblăm imaginea lumii obişnuite, ci percepţiile confuze şi nebuloase pe care obişnuim să le ignorăm.

Pentru alterarea stării de conştiinţă care ”face” lumea normală şi reasamblarea percepţiilor halucinatorii şamanice într-o altă ”sintaxă”, cea a vrăjitorilor, pentru trecerea cu alte cuvinte din tonal în nagual, don Juan îl iniţiază pe Carlos în trei tehnici: utilizarea plantelor halucinogene, arta ”hăiturii” (stalking) şi arta visatului (dreaming).

Drogurile sunt unul din mijloacele de a crea ”realităţi neobişnuite” care, dintre toate tehnicile mistice, a exercitat probabil cea mai mare fascinaţie asupra omului modern. În sintonie cu mişcările contraculturale din deceniile 6 şi 7, Carlos Castaneda acordă, în primele volume ale endecalogiei sale, un loc important plantelor psihotrope şi halucinaţiilor provocate de ele. Şamanismul amerindian tradiţional foloseşte într-adevăr diverse substanţe halucinogene pentru a provoca stările de transă necesare contactului cu spiritele. Vrăjitorul yaqui Juan Matus se încadrează în această tradiţie, fiindu-i recomandat studentului Carlos, în căutare de informatori, drept un bun cunoscător al ”ierburilor”. De-a lungul asocierii lor, don Juan îi va oferi spre ingestie diverse preparate din trei tipuri de plante psihotrope, muguri de cactus peyote, rădăcina dracului (datura) şi o ciupercă din genul psylocibe.

Fiecare din aceste halucinogene, unele pregătite în moduri foarte elaborate, îi provoacă lui Carlos trăiri din cele mai ciudate, pe care ucenicul le notează cu sârguinţă de cercetător. Concreteţea şi pregnanţa descrierilor este atât de mare, încât practic cititorul nu dispune de nici un criteriu intern de validare sau invalidare a experienţelor. Ele dau impresia de percepţii aberante, halucinatorii desigur, dar autentice ca experienţă psihică. Nu sunt cu nimic mai puţin credibile decât, să spunem, relatările lui Aldous Huxley din The Doors of Perception. Precizia notaţiei, chiar dacă este vorba de viziuni neobişnuite şi neverificabile, devine un mecanism de certificare a veracităţii. Prezentând aceste viziuni drept evenimente subiective şi nu ca realităţi ontologice, Castaneda suspendă neîncrederea cititorului materialist şi ateu. Ce argumente s-ar putea invoca pentru a susţine că aceste deliruri psihotrope nu sunt reale, că nu ar fi fost trăite ca atare de narator?

Fiecare din plante induce un anumit tip de experienţe. Astfel, mugurii de peyote provoacă o transă în care vrăjitorul se întâlneşte cu un spirit iniţiator (un ”protector”) numit Mescalito. Într-o primă şedinţă halucinogenă, Carlos se joacă cu un câine pe care îl vede ca pe o fiinţă transparentă (în care poate urmări cum pătrunde apa înghiţită prin intestine şi vene) şi care, comentează don Juan, este o ipostază animalieră a lui Mescalito. În alte două şedinţe, ”protectorul” îi apare lui Carlos sub chipul unui om aflat în mijlocul unui câmp, care îi dă sfaturi într-un limbaj nonverbal, mental, şi care pare să-i răspundă la întrebări făcându-l să halucineze diverse scene (cum e cea în care vorbeşte cu tatăl său sau cea în care este ”digerat” de o algă de mare). Percepţiile de fundal sunt la fel de extraordinare, Carlos descoperă astfel că vede lumea fără să deschidă ochii sau că posedă un fel de ”vedere de noapte” (night vision) care îi permite să distingă (sau să-şi imagineze că distinge) obiecte în întuneric. Fiecare astfel de viziune este foarte subtil şi convingător corelată cu o percepţie halucinatorie, vederea nocturnă derivând din schimbările alternative de luminozitate (zi / noapte) pe care le simte în ochi în funcţie de bătăile inimii. (Castaneda, E 1968, 40-43, 96-102, 145-149)

Rădăcina dracului (datura) provoacă halucinaţii vizionare pe care ştiinţele paranormale moderne le-ar trata drept clarviziune. Don Juan îl învaţă pe Carlos cum să cultive şi să prepare, din diverse componente ale plantei, nişte unguente mentolate cu efect halucinogen. Unsă la tâmple şi pe frunte, pasta provoacă, în combinaţie cu utilizarea bizară a unor şopârle cu gura sau cu ochii cusuţi, nişte viziuni în care vrăjitorul vede scene drept răspuns la diferite nedumeriri (cine a furat cutare lucru) (Castaneda, E 1968, 113-117). Există în aceste episoade o rezonanţă imprecisă dar evocatoare cu tehnici vrăjitoreşti primitive, care funcţionează ca un dispozitiv de autentificare a naraţiunii. Este ca şi cum Castaneda ne-ar prezenta cealaltă faţă, cea interioară, psihologică, a şamanismului tradiţional, cu care noi, occidentalii, suntem obişnuiţi doar din perspectiva exterioară, a relatărilor etnografice. Sunt cutremurătoare şi revelatorii conexiunile pe care le fac explorările sale în stările alterate, spre exemplu constatarea, formulată de don Juan, că ceea ce Carlos percepe drept o călătorie halucinatorie prin diverse decoruri, din care la un moment dat nu mai ştie cum să se întoarcă, ar coincide, privită din exterior, cu o cădere psihotică într-o stare de disociere şi catalepsă, în nebunie (Castaneda, E 1968, 153-157).

Ciuperca din genul psylocibe, în amestec cu alte plante uscate, preparată ca un tutun de fumat dintr-o pipă specială, şamanică, provoacă halucinaţii de pierdere sau dispariţie a corpului. Fumând amestecul făcut de don Juan, Carlos are o senzaţie de amorţeală care îl paralizează la sol, pentru ca apoi să aibă brusc impresia că s-ar fi ridicat printr-un simplu act de voinţă şi că, în starea aceasta, poate trece prin stâlpi, prin ziduri şi chiar poate intra în don Juan. La o altă şedinţă, don Juan îl îndrumă cum să îşi transforme ”corpul” uman într-un corp de corb, şi apoi să ”zboare” şi să vadă lumea ca un corb. (Castaneda, E 1968, 134-138, 165-169). Din nou, apelând la reminiscenţele noastre despre praticile vrăjitoreşti, Castaneda creează foarte subtil în cititor senzaţia că nu face decât să experimenteze, în registrul delirurilor psihotrope, ceea ce în şamanismul tradiţional apare ca metamorfoză animalieră, ca asumare a înfăţişării animalului totemic protector al şamanului.

Unul din cele mai concluzive exemple pentru maniera în care plantele halucinogene deformează percepţiile curente şi provoacă stări de realitate neobişnuită este întâlnirea lui Carlos cu ”paznicul celeilalte lumi”. Într-o nouă serie de şedinţe cu psylocibe, Carlos intră în stare de amorţeală şi, privind defocalizat salteaua pe care stă culcat, vede cum brusc un ţânţar se transformă într-un animal monstruos uriaş, cu ohi holbaţi şi bot lung, cu corp negru plin de tufe de păr negru, cu aripi. Într-o primă instanţă, ucenicul încearcă să explice viziunea ca o ”distorsiune” vizuală, ca şi cum ar privi un ţânţar la microscop, apoi îşi dă seama că însăşi natura vederii sale este alterată, că vede ca şi cum ar privi componentele separate ale unui tablou acumulate într-o sumă de imagini concomitente (Castaneda, E 1971, 116-119,128-131).

Monstruoasa făptură se dovedeşte a fi un ”gardian” fiindcă, zburând împrejul lui Carlos, sfârşeşte prin a-l ataca frontal, provocându-i o ciudată durere în locul pe care în mod normal l-ar numi ”ochi”, şi arătându-i prin aceasta că nu este pregătit să intre în ”cealaltă realitate”. Putem specula, dintr-o perspectivă occidentală, că acest paznic al lumii vrăjitorilor este o inhibiţie sau un prag al percepţiei care trebuie depăşit pentru a înainta în starea de conştiinţă alterată. Ambiguitatea dintre realitate şi halucinaţie (Dacă este o halucinaţie, cum poate paznicul să provoace o durere fizică? Sau este o durere halucinată? Sau este o durere reală, produsă de un simplu ţânţar, dar distorsionată de drog?) creează, din nou, impresia că ni se prezintă o pseudomorfoză psihologică a fantasticului vrăjitoresc.

Câtă vreme episoadele uceniciei sunt puse sub semnul plantelor psihotrope, neîncrederea cititorului este menajată, acesta având mereu recursul la explicaţia după care întâmplările neverosimile sunt simplu delir. Începând însă cu Călătorie la Ixtlan, Castaneda abandonează subiectul halucinogenelor şi începe să prezinte alte tehnici de alterare a stării de conştiinţă utilizate de don Juan. Se poate presupune că asistăm la un pas înapoi al lui Castaneda, care, după ”paradisul artificial” al anilor hippy, în deceniul următor se pliază şi el la reacţia oficială şi publică tot mai dură la adresa consumului de droguri. Explicaţia naratorului este că ”învăţăturile” lui don Juan nu apelează la psihedelice decât ca la un stimulant pentru dezarticularea brutală a sistemului perceptiv şi că, din momentul în care ucenicul învaţă să-şi inducă singur stările de realitate neobişnuită, el nu mai are nevoie de plante. Chiar dacă ar fi inventată retroactiv, să recunoaştem că explicaţia este un ingenios dispozitiv epic, care îi permite lui Castaneda să se reîntoarcă la primii ani de ucenicie, pe care îi epuizase deja, şi să reia de la capăt povestirea dintr-un alt unghi, al unor ”învăţături” alternative pe care în momentele respective, obsedat strict de halucinogene, le ignorase sau le subcreditase.

Al doilea set de tehnici capabile să altereze starea obişnuită de conştiinţă este arta ”vânatului” sau ”hăiturii” (stalking). Ea cuprinde o serie de procedee ce se aplică tonalului pentru a-l elibera de obiectele mentale (gânduri, imagini, sentimente etc.) ce îl saturează şi îi consumă toată energia perceptivă. Aceste tehnici spirituale sunt în consonanţă cu o serie de precepte ascetice din diverse alte forme de religie, de la buddhism la creştinism. Spre deosebire însă de învăţăturile anahoreţilor şi ale sfinţilor, ele nu au o coloratură morală, ci una pragmatic-spirituală. Scopul lor nu este Binele, Frumosul, Adevărul, Dumnezeu, şi alte idealuri mistice (pe care de altfel don Juan le tratează drept simple obiecte ale tonalului), ci este strict energetic: acela de a dezinvesti atenţia şi afectul din obiectele şi fiinţele acestei lumi. Fiindcă nu iubirea, compasiunea, blândeţea, credinţa etc. sunt motorul lor intim, ele pot părea uneori stranii, amorale sau crude.

Tehnicile spirituale şamanice expuse de don Juan presupun schimbarea modului curent de viaţă, fapt care trezeşte o serie de rezistenţe din partea ucenicului, şi probabil implicit din partea cititorilor. Una dintre ele este ”ştergerea istoriei personale”. Don Juan îi cere ucenicului să îşi părăsească prietenii şi cunoscuţii, să se retragă din mediile unde este cunoscut, să creeze un fel de ceaţă împrejurul său, până când nimeni nu mai ştie cine este şi ce face. Relaţiile sociale, în toate formele lor, nu sunt decât forme de a te lega de ceilalţi, de a fi la dispoziţia lor, de a îţi lăsa consumate energiile în proiecte exterioare. Stalking este, printre altele, arta de a trece neobservat prin lume (to become unnoticeable), de a ieşi din lumina scenei sociale, pentru a te dărui scopurilor nagualului (Castaneda, E 1977, 205). Vrăjitorul trebuie să devină inacessibil pentru somaţiile din afară, să înceteze să mai fie disponibil (to be unavailable) pentru cei din jurul său, adică să evite să se epuizeze (exhaust) pe sine însuşi şi pe ceilalţi (Castaneda, E 1972, 66-70).

”Eu personal, afirmă don Juan, iubesc libertatea totală de a fi necunoscut” (Castaneda, E 1972, 15). Ce e drept, spre deosebire de majoritatea formelor de asceză, don Juan nu cere izolarea fizică de lume, retragerea în chilie sau în deşert, ci doar ieşirea din sistemul de roluri şi funcţii colective. Aceasta nu înseamnă însă că îndemnul la desocializare nu atacă nişte mecanisme defensive şi securizante, că nu suspendă sentimentul de protecţie pe care îl oferă viaţa în comun. Totuşi, în ciuda anxietăţii, Carlos, naratorul, va susţine că a sfârşit prin a aplica tehnica şi, într-un mod ciudat, lucrul acesta este probat de nebuloasa biografică în care s-a ascuns Castaneda însuşi, autorul şarlatan şi mincinos, ”the bullsheeter”.

A ieşi din plasa imaginii şi aşteptărilor pe care le au ceilalţi faţă de tine se combină cu eliberarea de sub dominaţia imaginii pe care ţi-o faci despre tine însuţi. Don Juan numeşte această atitudine ”pierdere a importanţei de sine” (losing self-importance) şi, în nenumărate rânduri ia în derâdere orgoliul şi vanitatea ucenicului său. Importanţa de sine este, în explicaţia lui don Juan, o forţă generată de imaginea de sine. Această imagine este cea care fixează prima atenţie pe obiectele tonalului, menţinând omul obişnuit într-o plasă de relaţii de dependenţă cu tot ceea ce îl înconjoară. Nevoia de a-ţi menţine imaginea de sine la un nivel cât mai înalt atât în ochii celorlaţi cât şi în propriii tăi ochi ar deriva, în analizele caracteriale ale vrăjitorilor lui Castaneda, din uriaşă cantitate de autocompătimire (self-pity) şi complacere în propria slăbiciune (indulging). (Castaneda, E 1987, 170-171).

Mijlocul cel mai radical de a dizloca importanţa de sine este invocarea condiţiei noastre muritoare. Don Juan diagnostichează că vanitatea şi lipsa de umilinţă provin din cea mai mare eroare de atitudine a rasei umane, şi anume din impresia (securizantă desigur) că am fi nemuritori. Mai exact, susţine Juan Matus, oamenii se comportă iresponsabil fiindcă îşi imaginează că dispun de timp suficient, nelimitat, pentru a repara tot ce strică, pentru a împlini tot ceea ce amână etc. Unicul mijloc de a da separa lucrurile futile de cele cu adevărat importante, de a da eficacitate şi finalitate gesturilor noastre, este de a ne purta ca şi cum aceasta ar fi ”ultima noastră zi pe pământ” (Castaneda, E 1998, 125-127). Doar conştiinţa morţii, folosită ca un mijloc restrictiv şi nu ca un nou prilej de autocompătimire şi complacere în morbiditate, poate da decizie şi sobrietate faptelor, înlăturând toate investirile şi preocupările sterile dar mari consumatoare de energie. Singur în faţa infinitului, luptătorul ştie că trebuie să ”asume responsabilitatea” (assuming responsibility) faptelor sale, că reuşita sau eşecul depind doar de el însuşi (Castaneda, E 1972, 36-47).

Creştinismul de factură stoică a folosit şi el, spre exemplu la sfârşitul Renaşterii, după Conciliul din Trento, şi în epoca barocului, tehnica lui memento mori pentru a inhiba elanurile profane prea aplecate spre plăcerile secolului. Atunci când Juan Matus evocă exemplul sclavului pus să-i şoptească la ureche generalului roman în timpul paradelor triumfale că este muritor, el se referă la ”moarte ca sfătuitor infailibil” nu ca un sfat sau predică morală, ci la un mod foarte concret. Moartea, arată maestrul, ne însoţeşte tot timpul, este un companion nedespărţit al omului, ne urmăreşte fără să o ştim, aşa cum noi privim o insectă care nu e conştientă de prezenţa noastră (Castaneda, E 1972, 249). Şi totuşi, cei avertizaţi o pot întrezări foarte concret, cu colţul ochiului, ca o umbră fugitivă, dacă întorc brusc capul spre stânga (Castaneda, E 1972, 33). În mai multe rândul, benefactorul îl confruntă pe ucenic cu fenomene inexplicabile, cum ar fi farurile unei maşini care pare să îi urmărească pe o şosea şi apoi dispar inexplicabil, prezentându-le ca o apariţie a morţii (Castaneda, E 1971, 48-49).

Ideea morţii, susţine don Juan, este singura capabilă să îl facă pe om să se detaşeze de tot ceea ce îl înconjoară, să nu se mai abandoneze nici unor atracţii şi legături exterioare. Lipsit de proptele, ”luptătorul” (warrior)  este obligat să se bazeze exclusiv pe propriile sale decizii, să devină ”stăpânul propriilor sale alegeri”. Ştiind că proximitatea morţii face ca opţiunile sale să fie finale, el îşi trăieşte viaţa într-un mod strategic şi deplin, fără să-şi mai permită luxul de a avea regrete, de a deplânge trecutul, de a-i învinovăţi pe alţii şi de a se recrimina pe sine (Castaneda, E 1971, 151). Privite cu ochii vrăjitorului, şi nu cu cei ai omului obişnuit, evenimentele cele mai tragice, cum ar fi moartea unei rude (don Juan povesteşte, tulburător, moartea fiului său din ambele unghiuri de vedere) sau propria moarte, se relativizează, îşi pierd importanţa, devin întâmplări impersonale

Arta stalkingului presupune atingerea unui ”punct al lipsei de compasiune” sau al lipsei de milă (place of no pity). Conştiinţa că suntem fiinţe infime şi efemere într-un uriaş univers pe care nu-l vom putea niciodată înţelege conferă sobrietate, umilinţă şi împăcare. Pentru educarea unui copil obraznic şi mofturos, don Juan recomandă, aparent cu cruzime, un tratament radical: punerea copilului în faţa unui cadavru, care să-i inducă spaima şi conştiinţa morţii. Pentru ucenicul său el înscenează o foarte elaborată scenă, în care se preface a fi un bătrân indian senil jefuit de un american arogant, până când, urmărit de oameni şi de poliţie, confuz şi înspăimântat, Carlos intră într-o stare de spirit nouă, în care se simte ”puternic, rece, eficient, tăcut”. Don Juan numeşte această stare ”neînduplecare”, ”neîndurare” (ruthlessness), considerând-o absolut necesară pentru calea luptătorului. Neînduplecarea nu înseamnă însă  cruzime sau răutate (luptătorul nu mai are motive de a invidia sau urî pe nimeni şi nimic), ci detaşare şi dezimplicare, ce permit o acumulare de energie ce se face văzută ca o strălucire specială a ochilor (Castaneda, E 1987, 144-164).

Conceptul care rezumă această manieră sobră de viaţă, din care aşteptările şi neliniştile, slăbiciunile şi speranţele, temerile şi momentele de nehotărâre sunt înlăturate ca investiri inutile, este cel de impecabilitate. A fi impecabil înseamnă, după don Juan, a face ceea ce trebuie să faci, cu dedicaţie şi detaşare, indiferent de rezultatul final, de reuşită sau de eşec, deoarce ceea ce contează este drumul însuşi iar câştigul constă în maniera în care îţi gestionezi puterile şi în felul în care îţi configurezi fiinţa energetică. În relaţia dintre maestru şi ucenic, spre exemplu, impecabilitatea lui don Juan constă în a face ceea ce îi cere ”Spiritul” să facă, să-l îndrume şi să-l înveţe pe Carlos, indiferent cât de ”meschin, risipitor, încăpăţânat, autoritar, irascibil, încrezut, posac, plicticos şi ingrat este acesta” (Castaneda, R 1987, 134). La fel cu neînduplecarea şi toate celelalte atitudini şamanice, nici impecabilitatea nu este un concept moral, ci unul spiritual, don Juan definind-o drept ”folosirea corectă a energiei” (the proper use of energy) (Castaneda, E 1985, 15).

Neînduplecarea şi impecabilitatea sunt atitudinea de fond, tonusul afectiv al luptătorului, dar ele la rândul lor trebuie făcute neobservabile în lumea curentă. Deşi şamanul definit de don Juan este condus de o voinţă neînduplecată (unbending intent) care îl dirijează neabătut spre scopul său metafizic, fără ezitări, dorinţe şi conflicte (Castaneda, E 1987, 240-241), el ascunde această determinare şi răceală sub diferite măşti. Don Juan mărturiseşte că masca sa este raţionalitatea (aspectul său de învăţător înţelegător), iar a lui Carlos (în ciuda protestelor acestuia), generozitatea (comportamentul de prieten grijuliu şi darnic). ”Suntem amândoi nişte prefăcuţi. Am perfecţionat arta de a camufla faptul că nu simţim nici un fel de milă”. Vrăjitorii sunt alunecoşi, înşelători, imposibil de sesizat, folosind însă această ”mascaradă” nu pentru a‑i păcăli şi excroca pe oameni, ci pentru a le întinde capcane iniţiatice (tricks) ucenicilor lor încăpăţânaţi şi limitaţi (Castaneda, E 1987, 151-153, 183).

Luptătorul se comportă în lume ca şi cum ar fi interesat de aceasta, ca şi cum i-ar păsa de ceea ce le pasă celorlalţi oameni, ca şi cum s-ar bucura sau s-ar întrista la fel cu semenii săi, deşi în realitate nimic nu îl atinge sau mişcă. Cu un termen sugestiv, don Juan numeşte acest comportament ”nebunie controlată” (controlled folly). Primul principiu al artei ”hăituirii” (stalking) este acela de a nu te lua în serios, de a râde de tine însuţi, de a-ţi submina egomania şi egolatria (Castaneda, E 1981, 291).  Tot ceea ce face vrăjitorul în lumea aceasta este gratuit şi egal în importanţă şi semnificaţie, de aceea el poate alege spre exemplu să fie un om vesel şi deschis sau unul morocănos şi sumbru, fără ca aceasta să modifice tonusul profund al existenţei sale. Aceasta nu înseamnă că actele sale sunt iresponsabile, teatrale sau mincinoase, ci doar că nu sunt investite afectiv. Pentru Carlos, crescut într-o morală creştină care pune accent pe compasiune, iubirea aproapelui, implicare, dezvăluirile maestrului sunt şocante şi revoltătoare, mai ales când don Juan îi spune că nu îi pasă de nimeni, nici de Carlos însuşi, nici de fiul său mort (Castaneda, E 1971, 78-79, 90-91).

În ciuda aparenţelor, etica şamanică expusă de Juan Matus nu este deloc cinică, mai degrabă ea problematizează morala curentă, chestionând şi demascând resorturile personale şi motivele obscure, chiar psihanalitice, ale gesturilor ”generoase” şi ale grijii faţă de ceilalţi. Deşi îşi afirmă indiferenţa faţă de destinul ucenicului, sau poate tocmai de aceea, don Juan este poate maestrul perfect, care face totul pentru învăţăcelul său, fără să ceară răsplată sau recunoştinţă, fără să formuleze speranţe şi pretenţii. Neînduplecat şi chiar extenuant, antrenamentul său este în acelaşi timp lipsit de toate complicaţiile meschine ale transferului şi contratransferului afectiv, lăsându-i ucenicului o libertate de opţiune completă. Chiar gratuitatea este cea care dă măsura maximă a ”generozităţii”, fie aceasta nebunie controlată, a învăţăturilor lui don Juan.

 Impasibilitatea, nepăsarea, dezinvestirea din preocupările curente, nebunia controlată practicată în lumea tonalului îi permit şamanului să acumuleze cantităţi neaşteptate de energie psiho-mentală. Tehnica spirituală cea mai eficace pentru recuperarea şi revitalizarea energiilor irosite este ”recapitularea”. Prin recapitulare, don Juan şi companionii săi desemnează o formă de rememorare controlată, în care ucenicul îşi aranjează amintirile într-un ”album special”, într-o ”colecţie de întâmplări memorabile”. Scopul recapitulării este de a recupera energiile interioare care au fost dizlocate şi împinse în afara controlului nostru de către circumstanţele vieţii de zi cu zi (Castaneda, E 1998, 1). Omul normal este, după Juan, incapabil de a-şi exercita voinţa fiindcă este umplut până la refuz cu amintiri, speranţe, temeri, emoţii grele, apăsătoare, încărcate. Recapitularea eliberează aceste energii blocate şi face posibilă redistribuirea, reamplasarea (redeployment) lor în vederea activităţilor şamanice (Castaneda, E 1993, 148). Realocarea propriilor energii dă naştere unui ”pod” sau unei ”platforme” energetice pe unde are loc ”trecerea vrăjitorilor” din tonal în nagual (Abelar, 1992, 11-13).

Recapitularea este un exerciţiu pe care trebuie să-l facă toţi ucenicii la un moment al uceniciei lor. Ea presupune câteva condiţii şi ritualuri însoţitoare. Pentru a micşora presiunea realităţii înconjurătoare şi a facilita coborârea în memorie, ucenicul trebuie să se izoleze într-o incintă închisă. Florinda, o membră a echipei de şamani a lui don Juan, povesteşte că a stat închisă într-un coş mare, doña Soledad, membră a primei echipe a lui Carlos, că a făcut o recapitulare de cinci ani tot într-un coş, Taisha Abelar, membră a celei de-a doua echipe a lui Carlos, că a recapitulat izolată într-o grotă. De asemenea, recapitularea trebuie însoţită cu o anumită ritmică respiratorie şi de anumite ”pase magice”: expiraţii lungi în care capul este mişcat încet de la dreapta la stânga şi inspiraţii la fel de lente în care capul este adus înapoi de la stânga la dreapta. În calitate de vehicol magic al forţei vitale, respiraţia permite expulzarea energiilor lăsate în individ de întâmplări şi de alte persoane şi recuperarea energiilor lăsate de individ în ceilalţi (Castaneda, E 1981, 289; Castaneda, E 1993, 149).

Recapitularea începe cu alcătuirea unei liste sau a unui catalog al întâmplărilor şi al persoanelor care au jucat un rol în viaţa vrăjitorului. Ucenicul trebuie apoi să se concentreze rând pe rând asupra acestor subiecte, încercând să reconstituie toate implicaţiile şi detaliile semnificative. Nu toate episoadele trecutului sunt însă importante, doar acelea care au o natură ”impersonală”, care provoacă o revelaţie ce nu vizează egoul, ci emană de la ”Spirit”. Amintirile sunt declanşate de către o ”călăuză”, un deschizător de drum (usher), o primă rememorare cu o mare forţă de impact şi de antrenare (Castaneda, E 1998, 149). În termeni psihanalitici, recapitularea descrisă de Castaneda nu este o simplă trecere teoretică în revistă a trecutului, ci mai degrabă o suită de transpuneri în act (acting-out) şi de catharsisuri ale libidoului investit în diverse persoane şi întâmplări.

Recapitularea este o tehnică importantă în primul rând pentru arta stalkingului, adică pentru activităţile prin care şamanul se desprinde de tonal. Există însă şi un al doilea fel de recapitulare, necesar pentru arta visatului şi pentru explorările în nagual. La un moment dat, când exerciţiile sale de visare intră în impas, Carlos este îndrumat de don Juan să facă o a doua recapitulare, după un nou pattern. Dacă prima dată îşi organizase amintirile într-un mod sistematic, pe principiul listei cronologice, acum i se cere să se lasă în voia asocierilor libere, pe principiul puzzle-ului. Prima modalitate stă sub semnul formalismului şi al rigidităţii, a doua sub cel al fluidităţii. Şi în ciuda temerii lui Carlos că aminitirile îi vor scăpa de sub control şi se vor desfăşura haotic, el descoperă rapid că o forţă aparent independentă îi organizează rememorările într-o configuraţie foarte eficientă, care îi permite accesul la ”immensities of loaded emotions hidden so deeply inside me as to be virtually inaccessible” (Castaneda, E 1993, 151).

Ştergerea istoriei personale, pierderea importanţei de sine, asumarea responsabilităţii, folosirea morţii ca sfătuitor, recapitularea, neînduplecare şi impecabilitatea sunt tehnici şi atitudini ce alcătuiesc arta stalkingului. Alături de a doua recapitulare, există şi un set de tehnici spirituale care facilitează cealaltă artă şamanică, cea a visatului. Acestea sunt ”întreruperea şabloanelor vieţii” (disrupting the routines of life), ”mersul puterii” (gait of power), ”non-acţiunea” (not-doing) şi, ca o încununare a toate, ”oprirea dialogului interior” (stopping the internal dialogue) sau ”puterea tăcerii”. La fel cu primele, şi acestea urmăresc deconstrucţia stării de conştiinţă obişnuită şi producerea unor stări alterate de conştiinţă.

Distrugerea rutinelor sau întreruperea şabloanelor vieţii este o tehnică pe care don Juan o ”predă” folosind metafora vânătorii. Învăţându-l pe Carlos să pună cursă şi să devină vânător, maestrul îi arată ucenicului că vânatul poate fi prins deoarece are anumite patternuri de comportament care îl fac previzibil. În mod similar, şi oamenii sunt o pradă pentru un vânător terifiant, moartea însăşi, care ne vânează profitând de rutinele în care ne închidem viaţa. Soluţia de a scăpa din capcana propriilor stereotipii care ne duc ”legaţi” în ciocul devorator al Vulturului (metaforă pentru sursa energiei universale) este aceea de a distruge toate tabieturile şi automatismele care ne reglează existenţa. Pentru aceasta, don Juan îl pune pe Carlos să practice tot felul de ”rutine fără sens” (senselles routines), activităţi gratuite, fără scop sau logică din perspectiva lumii obişnuite, care caricaturează şi împiedică rutinele curente (Castaneda, E 1976, 238).

Înlăturând şabloanele care îi scandează viaţa, şamanul devine un om liber, fluid, imprevizibil, care nu poate fi surprins de nimic şi îşi controlează perfect destinul (Castaneda, E 1972, 75). Câtă vreme se află în tonal, el este un vânat pentru forţe superioare, dar dacă intră în nagual el devine la rândul său un vânător, invulnerabil asemeni animalelor magice (cerbul întâlnit de don Juan, coiotul care îi apare lui Carlos) ce nu pot fi prinse niciodată. În descendenţa şamanului tradiţional, care este un ”vânător de suflete” ce îl precede pe vânătorul fizic (Hamayon, 1990), şamanul descris de don Juan este un ”vânător de putere”, care nu vânează prăzi exterioare, ci se vânează pe sine însuşi şi îşi hăituieşte propria energie. Această întoarcere asupra lui însuşi, transformarea în propria pradă, face din vânător (hunter) un hăituitor (stalker) în sensul vrăjitoresc dat de Juan Matus acestor termeni (Castaneda, E 1980, 227). În urma aparent catastrofalei şi terifiantei întâlniri cu membrii echipei sale şamanice, care îl atacă rând pe rând cu tehnici vrăjitoreşti ameninţându-i însăşi viaţa, Carlos ajunge să înţeleagă că doña Soledad, ”surorile” şi chiar ucenicii lui Genaro nu îl agresează pur şi simplu, ci, după planul magistral al lui don Juan, îl ”hătuiesc” ca să îl oblige să-şi reamintească învăţăturile din ”partea stângă” şi să îl facă să îşi convoace şi asume propria putere (to claim his power) (Castaneda, E 1980, 126).

O altă tehnică este ”mersul puterii” (the gait of power), o manieră ciudată de a merge şi a fugi pe care don Juan i-o ”predă” lui Carlos. Ea este în definitiv o ”pasă magică” dinamică,  constând în a alerga, uşor aplecat în faţă dar cu coloana vertebrală dreaptă, ridicând la fiecare pas genunchii până la piept. În ciuda scepticismului lui Carlos, mersul acesta oferă, descoperă ucenicul, posibilitatea de alerga pe întuneric. El activează o formă de atenţie secundă, care permite, asemeni mersului ”ninja”, evitarea instinctivă a obstacolelor şi gropilor, fuga pe timpul nopţii (Castaneda, E 1972, 169). Scopul practicării sale este însă mult mai ”abstract” (Juan Matus atribuie calificativul de abstract nagualului, pentru a sugera totala lipsă de finalităţi curente a actelor vrăjitoreşti), mersul în general fiind, după Castaneda, o modalitate de a ”satura” cu senzaţii tonalul şi a debloca în felul acesta, prin hiperstimulare, prima atenţie. Într-adevăr, ucenicul va avea în mai multe rânduri ocazia de a constata că, executând ”mersul puterii”, Genaro, unul din companionii lui don Juan, îi ”fură” literalmente atenţia şi îl plonjează într-o stare de ”realitate neobişnuită”.

În sfârşit, una din cele mai bizare tehnici de a deconstrui imaginea realităţii este ”non-acţiunea” (not-doing). După cum am arătat, vrăjitoria este, în definiţia lui Juan Matus, o chestiune de percepţie, într-un fel de kantianism adaptat unui şamanism postmodern. Tot ceea ce ne înconjoară arată aşa cum arată fiindcă îl ”facem” să arate aşa, îi impunem o anumită reprezentare (e adevărat, după cum vom vedea, această reprezentare nu este convenţională sau aleatorie, ci depinde de configuraţia energetică a individului, de poziţia ”atenţiei” sale). Exerciţiile de non-acţiune constau într-o anumită ”deranjare” a perspectivei, care favorizează percepţii neobişnuite. Viziunea normală este în acest fel alterată, până când are loc ”oprirea lumii” (stopping the world), colapsul tonalului.

În mai multe rânduri, don Juan îi indică lui Carlos diverse moduri de dereglare sistematică a simţurilor. Cel mai important, vizând privirea, constă în încrucişarea privirii, până când imaginea obiectelor îşi pierde unitatea şi se desface în două imagini separate, care permit sesizarea unor schimbări colaterale din peisaj, insesizabile pentru o privire focalizată. În felul acesta Carlos învaţă să distingă pe pământ culori diferite, care indică energia lor pozitivă sau negativă (Castaneda, E 1972, 49). Privind, la indicaţia masetrului său, nefocalizat, strâmb, cruciş, ucenicul are diferite distorsiuni şi iluzii vizuale, luând spre exemplu o creangă de tufiş bătută de vânt drept un iepure monstruos sau o cârpă atârnată de un cactus drept o pată de energie galbenă pe munţii de la orizont. De fiecare dată, Carlos rupe vraja în momentul în care, schimbând poziţia, privind din alt unghi, sfârşeşte prin a recunoaşte obiectul ”adevărat” pe care îl luase drept altceva. În mod semnificativ, el descrie clarificarea în termeni precum ”şi apoi ceva din mine a aranjat lumea” sau ”brusc am rearanjat totul într-o perspectivă corectă” (Castaneda, E 1972, 103, 186), semn că, preţ de câteva momente, lumea fusese ”deranjată”, des-făcută din articulaţia ei vizuală.

Asemenea fenomene de tulburare şi dezorientare a percepţiei ne sunt accesibile tuturor, oricine poate invoca oricând jocuri cu distorsiuni şi halucinaţii senzoriale. În cazul în care cărţile sale sunt pură invenţie, Castaneda are genialitatea de a folosi percepţiile alterate drept bază pentru descrierea şamanică a lumii. La fel cu delirurile psihotrope, iluziile senzoriale servesc ca mijloc de certificare a autenticităţii, pentru că nimeni nu va putea nega realitatea lor psihologică. Supranaturalul, lumile paralele, sugerează Castaneda, nu se află într-o dimensiune separată şi egal de consistentă perceptiv cu lumea ”normală”, ele sunt concomitente cu lumea noastră, iar calea de a le sesiza sunt senzaţiile fugare şi bizare pe care obişnuim să le înlăturăm ca nesemnificative.

În timp ce imaginaţia curentă, de la basme şi literatura fantastică la filme şi benzi desenate, reprezintă supranaturalul ca o lume cognoscibilă la acelaşi nivel de claritate cu lumea noastră, Castaneda plasează lumea cealaltă în nebulosul stărilor alterate de conştiinţă. Percepţiile dereglate, de-aranjate, sunt calea regală pentru a accede la mistică. Este adevărat, şi psihologia contemporană se foloseşte de iluziile perceptive pentru a analiza un material transcendent care se exprimă prin ele, ca în cazul desenelor Rorscharch oferite spre interpretare pacienţilor pentru a le devoala fantasmele şi obsesiile. Deosebirea dintre interpretarea psihanalitică şi cea (neo)şamanică pe care o produce Juan Matus este că ”realitatea neobişnuită” la care se ajunge prin dereglarea simţurilor nu are o dimensiune psihologică, nu este închisă în inconştientul individului, ci are o dimensiune ontologică, are aceeaşi realitate cu lumea noastră.

Lumea obişnuită este uniformă şi constantă datorită coroborării reprezentărilor sau, în termenii lui Juan Matus, coordonării inelelor de putere prin care oamenii ”face” tonalul. Ucenicul vrăjitor poate încerca să-şi deregleze singur primul inel de putere, ca în cazul exerciţiului dat lui Carlos de a-şi focaliza privirea nu asupra unei pietre, ci a umbrei pietrei (umbrele, ni se spune, sunt nişte non-acţiuni, nişte porţi către nagual) (Castaneda, E 1972, 195). Don Juan face o demonstraţie a posibilităţii şamanului de a distruge consensul primelor inele de putere ale unui grup de ucenici, arătându-se în faţa acestora sub o înfăţişare stranie, care se dovedeşte a fi fost diferită pentru fiecare dintre ei (Carlos îl vede îmbrăcat ca un pirat, dar ceilalţi îl văd ca un călugăr, ca un cerşetor sau ca un cow-boy) (Castaneda, E 1972, 206-210). Un şaman puternic, susţine Juan Matus, poate schimba reprezentările unor grupuri întregi de oameni, ca în cazul vrăjitorilor care fac aşa numitele operaţii chirurgicale cu mâinile goale.

Viziunea oamenilor obişnuiţi este însă înlocuită cu viziunea vrăjitorilor atunci când mai mulţi şamani îşi acordează inelele secunde de putere. Carlos trece printr-o experienţă bulversantă când don Juan şi don Genaro fac să îi dispară pur şi simplu automobilul din faţa casei. Ca de obicei, solidar punctului de vedere pozitivist, Castaneda încearcă să explice situaţia în toate modurile logice posibile: maşina i-a fost spartă şi furată, don Juan îi înscenează totul folosind mai mulţi acoliţi care au dus maşina pe sus, cei doi benefactori îl hipnotizează, sau i-au dat fără să ştie halucinogene. Dar apoi este cuprins de o stare de confuzie şi absenţă, pălăria lui Genaro aruncată în aer cade pe automobilul reapărut din neant, ca şi cum chiar pălăria s-ar fi transformat în maşină, iar Carlos are sentimentul că ceva este pe cale să iasă la suprafaţă în el. În acel moment, don Juan îi cere să ”oprească lumea”, toată experienţa revelându-se a fi un exerciţiu de alterare a conştiinţei prin perturbarea primului inel de putere al ucenicului de către inelele secunde de putere ale maeştrilor săi (Castaneda, E1972, 236-255).

Şamanii din trecut, explică Juan Matus, ştiau să-şi coroboreze cel de-al doilea inel de putere şi să altereze imaginea lumii pentru grupuri întregi de oameni. Într-o explicaţie care evocă mai degrabă arheologia şi istoria misteriosofică la modă în zilele noastre (cum e spre exemplu cartea lui Richard Luxton şi Pablo Balam, 1986, după care glifele maiaşe ar fi o ”scriere nocturnă”, semne grafice care transcriu viziuni şamanice), dar care stă pe un nucleu de sens obscur şi revelatoriu în acelaşi timp, el arată că piramidele din Mexico, cele din Tula spre exemplu, sunt nişte construcţii şamanice, sunt nişte uriaşe ”non-acţiuni” menite să defocalizeze atenţia privitorilor şi să permită concentrarea vrăjitorilor (Castaneda, E 1981, 17). E adevărat, fixarea celei de-a doua atenţii poate fi la fel de dăunătoare ca şi a primei atenţii, cu deosebire că atunci grupurile de oamenii ”fac” o altă lume, la fel de consistentă ca şi lumea noastră. Populaţii întregi, susţine don Juan, ar fi dispărut conduse din tonal în nagual, dând, iată, o explicaţie şamanică misterului istoric al stingerii bruşte şi nemotivate a unor serii de civilizaţii amerindiene.

Când iniţierea ajunge la stadii avansate, Silvio Manuel, un alt şaman din echipa lui don Juan, îl învaţă pe Carlos o serie de exerciţii sistematice de ”non-acţiune”. E vorba de exerciţii în doi, pe care Castaneda le practică împreună cu o vrăjitoare din propria sa echipă, Gorda. Primul presupune izolarea lor într-un coş de lemn şi rămânerea în stare de trezie vigilentă noaptea întreagă. Al doilea constă în a sta culcaţi pe o parte, într-o poziţie fetală, cu ochii închişi şi auzul treaz. Al treilea rezidă în suspendarea ucenicilor în nişte hamacuri aeriene. Un al doilea set de non-acţiuni sunt mult mai complexe, urmărind vizualizarea şi traversarea unui zid de ceaţă (un fel de barieră perpectivă între tonal şi nagual) (Castaneda, E 1981, 234-241). După cum se poate vedea, aceste exerciţii de stalking constau în provocarea unor stări de deprivare senzorială, stări de suspendare a stimulilor externi în care, după cum a arătat şi psihologia experimentală occidentală, căderea pragurilor perceptive permite activarea şi constelarea a diverse fantasme subliminale. Acesta ar fi mecanismul prin care diverse tehnici mistice, de la incubaţia antică la anahoreţii creştini, provoacă viziuni şi revelaţii.

Tehnica ce încununează toate practicile spirituale predate de Juan Matus este ”oprirea dialogului interior”. Toate celelalte nu ar fi decât sprijine şi modalităţi pentru a atinge starea de ”cunoaştere tăcută”. Dialogul interior este un concept de psihologie intuitivă şi autoscopică, care a fost definit, într-o formă sau alta, atât de misticile tradiţionale cât şi de psihologi şi fenomenologi actuali cum ar fi Husserl sau Ricoeur. În accepţia lui Castaneda, atribuită lui Juan Matus, dialogul interior reprezintă modalitatea discursiv-temporală de existenţă a conştiinţei. Vârful activ al conştiinţei, sau întâia antenţie cum îl numeşte don Juan, se raportează la lume printr-un continuu dialog sau vorbire cu sine însăşi, în care numeşte şi desfăşoară într-o serie logică, ”numărabilă”, fiinţele şi obiectele lumii înconjurătoare. Lumea este ”făcută” şi fixată într-o anumită viziune datorită acestei numiri continue. În diagrama punctelor psihice expusă de Juan Matus, primul inel de putere este, după cum am văzut, constituit de interacţiunea dintre ”raţiune” şi ”vorbire”. A opri dialogul interior presupune a stopa mecanismul psihologic care creează şi menţine imaginea lumii, deci a ”opri lumea”.

Într-o formă sau alta, toate tehnicile de alterare a conştiinţei urmăresc blocarea vorbirii cu tine însuţi. Yoga şi alte tehnici hinduse şi buddhiste recomandă meditaţia ”cu” sau ”fără suport” (samprajnata sau asamprajnata samadhi), adică preluarea sub control a fluxului conştiinţei fie prin focalizarea pe o imagine unică fie prin eliminarea tuturor imaginilor şi gândurilor. Isihasmul dizlocă discursul eului cu sine însuşi prin ”rugăciunea în inimă”, repetare hipnotică a aceleiaşi rugăciuni până când toate celelalte gânduri sunt reduse la tăcere.

În cazul în care inventează totul, Castaneda are din nou geniul de a face să decoleze sistemul său mistic pornind de la o autoobservaţie psihologică subtilă şi revelatoare, dar accesibilă tuturor. Chiar dacă este greu a-l surprinde printr-un concept psihiatric riguros, dialogul interior este uşor de intuit şi de conştientizat, iar tehnicile de a-l controla indicate de don Juan se bazează pe senzaţii comune, banale. Astfel, oprirea dialogului nu este un act de decizie teoretică, ci unul practic intuitiv. Pentru a o face, ucenicul trebuie să îşi impună nişte sarcini practice, care să-i capteze atenţia. Foarte eficace este un tip special de mers (the right way of walking), cu degetele îndoite şi cu ochii privind defocalizat şi periferic întreg orizontul, care îneacă atenţia cu informaţii, şi prin aceasta saturează tonalul (Castaneda, E 1976, 236-237). Multe din acţiunile aparent fără sens pe care don Juan îl obligă pe ucenicul său să le îndeplinească nu au un scop propriu-zis, ci sunt menite să-i suspende dialogul interior.

Atunci când, reuşeşte să într-o asemenea stare, Carlos are într-o primă instanţă impresia de lărgire a plajei de percepţii: ”Simţeam că sunt suspendat. Urechile păreau să mi se fi înfundat şi auzeam o multitudine de zgomote din tufişuri. Erau atât de multe încât nu puteam să le disting individual.” (Castaneda, R 1995c, 25). În termenii unui psihanalist ca R. Bion, Castaneda practică o ”atenţie liber flotantă”, deschisă la toţi stimuli. În explicaţia lui Juan Matus, Carlos devine capabil să distingă lucruri – de natură spirituală, care ţin de alte plaje de percepţie, deci de realităţi separate – pe care atenţia obişnuită le ignoră şi înlătură, tocmai fiindcă nu se potrivesc descrierii lumii produse de dialogul interior. Făcând să se prăbuşească tonalul, vrăjitorul îşi deschide percepţia către dimensiunile ascunse ale nagualului, către ”cunoaşterea tăcută” din noi înşine, către ”oceanul întunecat al conştienţei” cosmice (Castaneda, E 1987, 164).

Scăderea pragurilor de inhibiţie a percepţiilor, sau deschiderea porţilor percepţiei, cum le numeşte Huxley, se bazează pe creşterea nivelului de energie psihică. Toate tehnicile spirituale descrise de don Juan urmăresc economisirea şi acumularea de putere. Omul are o cantitate limitată de energie, care de obicei este investită în întregime în tonalul. Pentru a deveni vrăjitor, omul trebuie să-şi ordoneze şi să-şi cureţe tonalul, încât energia eliberată prin pierderea importanţei de sine, prin ştergerea istoriei personale, prin dezimplicarea din relaţiile sociale, familiale şi intime, prin castitate şi abstinenţă (energia sexuală trebuie economisită pentru visare) (Castaneda, E 1987, 55), prin recapitularea trecutului, prin starea de ”inaccesibilitate”, prin oprirea gândurilor şi a dialogului interior, să poată fi realocată nagualului. Pentru a percepe, a înţelege şi a manipula ”realităţile neobişnuite” şamanul trebuie să acumuleze cantităţi neobişnuite de energie (Castaneda, E 1987, 167).

Toate studiile etnografice şi etnologice asupra şamanismului tradiţional vorbesc de boala şamanică, ca o formă de dereglare psihologică şi fiziologică, caracterială şi afectivă, care anunţă elecţiunea viitorului şaman şi însoţeşte iniţierea sa (Eliade, 1997, 37-45; Delaby, 2002, 15-25). Castaneda oferă o variantă modernizată a temei, sugerându-ne o posibilă traducere a ei în termenii unei psihologii energetice în rezonanţă cu concepte precum durata lui Bergson sau cu libidoul lui Freud şi Jung. Ucenicul vrăjitor, arată don Juan, ”pe măsură ce continuă să realizeze acţiuni imposibile, sau pe măsură ce i se întâmplă lucruri imposibile, devine conştient că apare un nou tip de putere. O putere care-i iese din corp, pe măsură ce progresează pe drumul cunoaşterii. La început este ca o mâncărime în buric, sau un punct cald, care nu poate fi liniştit; apoi apare o durere, o jenă profundă. Uneori, durerea şi jena sunt atât de mari, încât luptătorul are convulsii lunii întregi, iar cu cât mai severe sunt convulsiile, cu atât mai bine pentru el. O putere minunată este întotdeauna însoţită de o durere mare.” (Castaneda, R 1995a, 197).

Multe din experienţele bizare trăite de Carlos au remarcabila calitate de a putea fi citite atât ca întâmplări supranaturale exterioare cât şi ca evenimente psihologice interioare. Aflat împreună cu benefactorul său în munţi, ucenicul asistă la o furtună ciudată, cu fulgere brăzdând un nor de ceaţă, pe care don Juan o explică ca o bătălie de energii (Castaneda, E 1972, 125-129). Cum Carlos suferă în acelaşi timp fenomene de dezorientare şi alterare a conştiinţei, sugestia tulburătoare este că înfruntarea elementelor descrie de fapt procese energetice ce au loc în psihicul ucenicului. În mod similar, capturarea unui ”aliat”, o fiinţă conştientă anorganică în explicaţiile lui don Juan, este prezentată de don Genaro ca o serie de evenimente (contact, şoc, senzaţie de învârtire şi zbor, ceaţă etc.) ce pot fi interpretate şi ca un spasm energetic trăit de vrăjitor, ca o trezire a ”şarpelui kundalini” să spunem, din mistica hindusă (Castaneda, E 1972, 259-260). Posibilitatea de a interpreta aceste întâmplări drept proiecţii ale unor trăiri psihologice este unul din mecanismele de autentificare, menite să menţină încrederea cititorului, puse la lucru de cărţile lui Castaneda.

Conceptul vrăjitoresc prin care descrie don Juan depăşirea pragului de energie care permite trecerea din tonal în nagual este cel de pierdere a ”formei umane”. ”Forma umană” ar fi energia specifică omului care menţine indivizii obişnuiţi la poziţia primei atenţii, iar pierderea ei constă într-o ”rupere a acestei fixaţii” (breaking the fixation of the first attention). Cu alte cuvinte, forma umană umană este cea care ”asamblează” lumea normală, care ”face” (doing) lumea, sau reprezentarea lumii aşa cum o ştim. Prin creşterea nivelului de energie personală, atenţia sau voinţa (în sens vrăjitoresc) şamanului se eliberează din groapa de potenţial a poziţiei tonalului şi poate pătrunde în poziţiile nagualului. Pierderea formei umane constituie un climax al ”bolii şamanice”, manifestându-se mai mult sau mai puţin violent, asemănător cu un atac cardiac în cazul Gordei (Castaneda, E 1977, 155-159), sau cu o febră care coboară de la cap spre picioare în cazul lui Carlos (Castaneda, E 1981, 29-30, 111-112).

Creşterea tonusului produsă de exerciţiile spirituale are efecte diferite în funcţie de etapa în care se află ucenicul. Câtă vreme nu şi-a pierdut forma umană, vrăjitorul devine supratensionat, irascibil, cu ”toane”, ”sărit de pe fix”. Toţi tovarăşii lui Carlos din prima sa echipă sunt schimbători şi imprevizibili: ”Lidia face pe femeia dură care poate zdrobi pe oricine cu o privire. Josefina este cea nebună, în care nimeni nu poate avea încredere. Rosa este fata nestăpânită, care mănâncă ţânţarii care o muşcă” (Castaneda, R 1997, 229). După pierderea formei umane, vrăjitorul intră într-o formă de indiferenţă şi detaşare faţă de treburile umane care nu se datorează unei lipse, ci unui surplus de tonus, investit însă în alte interese, încât lumea obişnuită îi pare neimportantă, fantomatică. În sfârşit, pe măsură ce cucereşte tot mai mult control, precum don Juan şi şamanii din echipa sa, vrăjitorul devine un înţelept (man of knowledge) a cărui energie debordantă se exteriorizează printr-o bună dispoziţie permanentă şi prin crize pantagruelice de râs. Privind lumea dinspre ”cealaltă realitate”, don Juan şi don Genaro îi surprind toate inconsistenţele şi incongrunţele, amuzându-se copios pe seama ucenicilor, dar fără nici o răutate.

”Tăcerea interioară” este vehicolul pentru marele voiaj prin ”marea întunecată a conştienţei”. După spusele lui Juan Matus, călătoria are două etape. Prima este pierderea formei umane, ”momentul în care meschinăria umană dispare ca şi cum ar fi fost un nor de ceaţă plutind ameninţător deasupra noastră, care se împrăştie treptat”. Al doilea este dobândirea ”vederii clare” (clear view) sau a clarviziunii, adică a abilităţii de a percepe lumea dincolo de imaginea asamblată de primul cerc de putere, de a sesiza universul ca forme de energie pură (Castaneda, R 2003, 251).

Juan Matus foloseşte două verbe sinonime în vorbirea curentă pentru a face o distincţie esenţială între cele două moduri de percepţie, între tonal şi nagual: a privi (to look) şi a vedea (to see). ” ’A privi’ se referea la modalitatea obişnuită de a percepe lumea, în timp ce ’a vedea’ presupunea un proces foarte complex, în virtutea căruia un om al cunoaşterii putea percepe ’esenţa’ lucrurilor din lume” (Castaneda, R 1995a, 17). Vederea nu este singura cale de acces la realităţile neobişnuite, vrăjitorii pot ”cunoaşte” şi prin alte tehnici spirituale cum ar fi dansul (e cazul vrăjitorului Zacateca), dar ea este ”predilecţia” lui don Juan şi a liniei sale de şamani.

În fapt, vederea este un proces care duce dincolo de vrăjitorie. În ”învăţătura” lui Juan Matus, toate reprezentările asupra lumii sunt echivalente între ele, astfel încât ”explicaţia” vrăjitorilor are aceeaşi îndreptăţire cu ”explicaţia” curentă a universului. Ceea ce se schimbă nu sunt lucrurile, ci modul în care le privim, fiecare obiect putând fi văzut sub un aspect diferit în funcţie de poziţia atenţiei noastre. Totuşi, există o viziune constantă, dincolo atât de privirea oamenilor obişnuiţi cât şi de cea a vrăjitorilor, în care obiectele apar drept ceea ce sunt cu adevărat, noduri de energie. În momentul în care învaţă să vadă, şamanul încetează să mai fie un vrăjitor şi un luptător, devine un ”înţelept” (man of knowledge), care nu mai este implicat în nici una din lumi, nici în cea de aici, nici în cele separate. ”Vederea este opusă vrăjitoriei. Vederea te face să vezi lipsa de importanţă a tuturor lucrurilor” (Castaneda, E 1971, 47, 153, 168).

Aşa cum omul normal ”face” imaginea curentă lumii, la fel vrăjitorul ”face” o imagine vrăjitorească a lumii. Privirea este aşadar o acţiune (doing) care asamblează o reprezentare, fie ea obişnuită sau neobişnuită. Vederea, în schimb, este o non-acţiune (not-doing), mai exact este non-acţiunea privirii. La fel cu tehnicile ascetice hinduse, care conduc la o stare total necontradictorie, vederea şamanică descrisă de Juan Matus depăşeşte dualitatea şi contradicţia, care ţin de acţiune. Alternativa adevărat / fals apare datorită diversităţii privirilor, multe din experienţele lui Carlos creându-i reacţii opuse. Spre exemplu, întâlnind, într-o stare alterată de conştiinţă, un coiot care pare să îi comunice ceva, ucenicul este confruntat cu o dublă opţiune: un om normal, aflat în prima atenţie, va susţine că un animal nu poate să vorbească, în timp ce un vrăjitor va afirma că animalul a vorbit într-adevăr. Vederea depăşeşte acest conflict al intepretărilor fiindcă nu asamblează nici o lume, iar coiotul devine ”o fiinţă fluidă, lichidă, luminoasă”, ”o fiinţă iridiscentă de neuitat” (Castaneda, E 1972, 188-191, 251-252).

La o primă aproximare, privirea este cea care construieşte tonalul, în timp ce vederea dezvăluie nagualul. ”Prin urmare, dacă un luptător observă lumea ca o fiinţă umană, el priveşte, iar dacă o observă ca un vrăjitor, el ’vede’, iar ceea ce ’vede’ trebuie denumit, în mod corect, nagual” (Castaneda, R 1997, 218). Cu toate acestea, prin prisma explicaţiei de mai sus, după care tonalul, ca mod de reprezentare a lumii de omul obişnuit, este echivalent cu viziunea asupra lumii pe care o are vrăjitorul, rezultă că nagualul nu este o altă reprezentare a lumii, un fel de ”tonal al vrăjitorilor”, ci este realitatea energetică aflată în spatele tuturor acestor reprezentări. Mai corect este aşadar a spune că tonalul este rezultatul unei acţiuni (doing) – privirea, în timp ce la nagual se ajunge prin non-acţiune (not-doing) – vederea.

Privirea face parte din complexul de funcţii al primului cerc de putere, ea emană de la primele două puncte din diagrama psihică desenată de Juan Matus, raţiune (reason) şi vorbire (talking). Mai exact, privirea se conjugă cu dialogul interior şi din cauza aceasta oprirea acestuia suspendă şi acţiunea privirii. Vederea, în schimb, este unul din punctele alternative ale diagramei, alături de simţire (feeling) şi visare (dreaming). Ele sunt subordonate punctului care generează cel de-al doilea cerc de putere, voinţa (will). (Castaneda, E 1976, 95). De aceea, vederea este controlată de instanţe precum voinţa şi intenţia, pe care don Juan le descrie drept structuri energetice ale fiinţelor vii prin care acestea se conectează la lumea înconjurătoare (Castaneda, E 1976, 136). În clarificări şi mai elaborate, vederea va fi definită ca o anumită modalitate de focalizare a privirii pe intenţie şi de deplasare a acesteia de pe obiectele tonalului (oamenii priviţi ca trupuri fizice) pe cele ale nagualului (oamenii văzuţi ca sfere de energie) (Castaneda, E 1981, 308).

Deşi pare a fi o ”privire clară”, vederea nu este un simţ vizual, ci o percepţie globală, care implică întreaga fiinţă a vrăjitorului. Atunci când ”vorbeşte” cu coiotul, Carlos nu îl ”aude” scoţând sunete fizice, ci mai degrabă are simţământul (feeling) că animalul îi vorbeşte mental, oarecum telepatic. În diferite stări de conştiinţă alterată, provocate de droguri sau de exerciţii de dereglare a percepţiilor, Carlos constată că poate să vadă chiar dacă are ochii închişi sau dacă nu îşi simte trupul. De asemenea, vederea sa are calităţi neobişnuite, nefiind limitată fizic, de obstacole, de unghiul ochilor etc. În acest sens, vederea (neo)şamanică este un concept cu o bogată ascendenţă, toate religiile şi misticile, antice şi moderne, vorbind de ochiul lui Shiva şi de al şaselea simţ, de dar clarvizionar şi de percepţii extrasenzoriale.

Una din afirmaţiile subtile ale lui Castaneda este aceea că simţul (feeling) şi vederea nu sunt modalităţi de percepţie nedezvoltate, aflate în latenţă sau aşteptare, ci sunt pe deplin active la toţi oamenii. Ceea ce face antrenamentul şamanic nu este să activeze nişte simţuri neantrenate, ci să atragă atenţia asupra unor percepţii pe care, din cauza fixaţiei atenţiei, le trecem cu vederea sau le uităm. De aceea vederea presupune o reamintire a ”părţii stângi”, ea ţine de ”libertatea de a-ţi aminti sinele” (the freedom to remember the self) (Castaneda, E 1981, 60). Una din cele mai ciudate experienţe ale lui Carlos îi este prilejuită de ”demonstraţiile” pe care i le fac ”surorile”, fetele din propria sa echipă de şamani. ”Privindu-le”, Carlos are impresia că asistă la nişte trucuri de magie sau hipnoză: Lidia pare să fugă pe pereţi, Rosa să atârne ca un pendul în aer, iar Josephina să dispară ascunzându-se în spatele propriei mâini. După o vreme însă, când nişte pocnete şi bâzâituri în ceafă şi în urechi îl previn că a intrat într-o stare alterată de conştiinţă, Carlos îşi aminteşte că le-a văzut pe fiecare din ”surori” folosind fibrele de energie ale nagualului pentru a merge vertical, a atârna în aer, respectiv a se ”ascunde” privirii (Castaneda, E 1980, 272-273). Substituirea privirii cu vederea implică o ”întoarcere a refulatului”, prin care Carlos ”dă drumul” la percepţiile pe care le cenzurase în momentul demonstraţiei.

După încheierea uceniciei şi plecarea lui don Juan, Carlos va avea nevoie de mai mulţi ani pentru a-şi reaminti ceea ce a văzut în timpul lecţiilor cu benefactorii săi, dar nu a înţeles şi a uitat pentru că nu avea suficientă energie să-şi focalizeze a doua atenţie. Toate demonstraţiile bizare şi aberante pe care i le făcuseră don Juan şi don Genaro au acest dublu aspect: privite, sunt acţiuni inexplicabile, aberante, cum ar fi salturile incredibile peste o coscadă, statul vertical pe trunchiul unui copac, sau planările prin aer ale lui Genaro; văzute, apar ca modalităţi ale corpului de lumină al şamanului de a interacţiona cu fibrele energetice ale universului. Mai mult, Carlos îşi va reaminti chiar exerciţii complexe de vedere, cum ar fi văzutul împreună pe care don Juan îl învăţase să-l practice cu Gorda (Castaneda, E 1981, 43, 220).

Al treilea punct din diagrama psihică subordonat voinţei, alături de vedere şi simţire, este visarea (dreaming). Alături de ”arta hăiturii” (stalking), ”arta visatului” cuprinde un alt grup de tehnici spirituale care permit explorarea celorlalte realităţi. Castaneda pleacă de la premisa că vrăjitorii se împart în două mari tipologii, în funcţie de ”arta” care li se potriveşte mai bine, în stalkeri şi dreameri. În timp ce stalkingul cuprinde învăţături pentru ”partea dreaptă”, menite să provoace ”oprirea lumii” şi decolarea în nagual, dreamingul exploatează experienţe de derealizare şi accedere în ”partea stângă” pe care omul normal le trăieşte în mod spontan. Unele din visele noastre, dar nu toate, sunt, după don Juan, adevărate porţi de ieşire din tonal, pe care însă omul obişnuit le ignoră sau le refulează, la fel cum face şi cu percepţiile bizare din timpul zilei. Dreaming este arta de a controla visele, aşa cum stalking este arta de a controla comportamentul diurn (Castaneda, E 1987, 16).

Din nou, ar fi fastidios să trecem în revistă funcţia religioasă şi metafizică a viselor, de la şamanismul tradiţional şi riturile de incubaţie şi oniromanţie din religiile antice la romantism sau suprarealism şi psihanaliză. Important de subliniat mi se pare faptul că şi visele, la fel cu halucinaţiile psihotrope şi cu percepţiile alterate provocate de tehnicile spirituale, alcătuiesc un grup de experienţe accesibile tuturor, pe care Castaneda le revalorizează într-un sens religios. Şamanismul lui Juan Matus devine astfel o tehnică ”la îndemână”, fiindcă se bazează pe întâmplări psihice împărtăşite de oricine. Subtilitatea revelatorie a sistemului lui Castaneda este de a susţine că vrăjitoria constă nu în producerea de evenimente şi lumi absolut noi, ci în mutarea acentului cognitiv (a percepţiei) de pe fenomenele psihilogice considerate principale pe cele secundare. Prin aceasta demersul său se înscrie în tendinţa general postmodernă de relativizare a canonicului (se poate vorbi de un canon şi în psihologie, antropologie şi filosofie) şi o valorizare a secundarului necanonic din viaţa de zi cu zi.

Pentru a transforma visele în instrumente şamanice operative, este nevoie însă de o resemnificare şi pragmatizare a lor. Deşi pot fi clarvizionare, visele nu au nici o consecinţă pentru omul obişnuit, fiindcă acesta nu ştie să le folosească, la fel cum nu poate controla nici delirurile psihotrope şi nici percepţiile alterate. În fapt, omul obişnuit foloseşte visele în acelaşi fel cu dialogul interior, şi anume pentru a ”face” lumea, pentru a fixa tonalul. De aceea, aşa cum reprezentarea trează a lumii trebuie făcută să se prăbuşească, şi reprezentarea onirică obişnuită trebuie colapsată. Visarea (dreaming scris în cursive) este non-acţiunea visului (dreaming scris normal) sau non-acţiunea somnului, aşa cum vederea este non-acţiunea privirii (Castaneda, E 1972, 198-199; Castaneda, E 1981, 23).

Ideea subiacentă ”învăţăturilor” lui don Juan este că visarea este la fel de reală ca trezia, mai exact ca vederea. Mai mult, după pierderea ”formei umane” şi atingerea unui anumit nivel de energie personală, vrăjitorul nu mai are nevoie să adoarmă ca să practice visarea, el poate intra în visat direct din trezie. Don Juan arată că modul acesta de a pătrunde în marea întunecată a conştienţei (the dark sea of awareness) a fost numit de vrăjitorii din vechime visare-trează (dreaming awake) (Castaneda, E 1998, 181). Şamanul care şi-a părăsit formă umană vede în în faţa sa, de fiecare dată când închide ochii, un ochi hipnagogic. Concentrându-se asupra lui el poate să-şi declanşeze visarea, atunci când ochiul este mic visul fiind foarte precis şi focalizat, iar când este mare visul fiind neclar şi general, ca o imagine din avion (Castaneda, E 1980, 159-161). Psihologic vorbind, este ca şi cum şamanul şi-ar fi creat reflexul mental de a-şi induce o stare de somn paradoxal, ochiul hipnagogic fiind un indiciu al caracteristicilor stării onirice.

Cu o mare precizie autoscopică, Castaneda distinge patru etape în declanşarea visării. Etapa preliminară este cea de ”veghe liniştită”, în care ”simţurile devin latente, şi totuşi, eşti conştient”. A doua este ”veghea dinamică”, în care visătorul vede o imagine, o scenă, un tablou tridimensional, foarte precis conturat, dar static. A treia este ”asistarea pasivă” (passive witnessing), în care visătorul ”nu mai vede un fragment de lume îngheţat, ci este martor ocular al unui eveniment pe măsură ce acesta se desfăşoară” În sfârşit, în cea de-a patra, ”iniţiativa dinamică”, visătorul se implică şi începe să ia parte activ la peripeţiile visatului (Castaneda, R 1998, 132).

Pe cât de elaborate sunt practicile stalkingului, pe atât de sofisticate şi complexe sunt cele ale visării. A pregăti sau a declanşa visatul (to set up dreaming) constă într-o serie de exerciţii menite a trezi o anumită formă de luciditate în cadrul viselor, a deveni conştient într-un anume mod de faptul că visezi. Prima sarcină pe care don Juan i-o dă lui Carlos este aceea de a-şi visa mâinile, sau de a-şi privi mâinile în vis. Piedica principală pe care trebuie s-o învingă ucenicul, şi care îl blochează un timp îndelungat, nu este legată de posibilitatea de a-ţi visa mâinile, cât de a-ţi aminti în timpul visului de această dorinţă formulată în stare de trezie. Psihologic, aşadar, problema constă în transferul intenţiei din conştiinţa diurnă în cea nocturnă. Procedura practică sugerată de don Juan este de a alege imaginea sau scena pe care doreşti s-o visezi şi de a o menţine deliberat în minte simultan cu oprirea dialogului interior (Castaneda, E 1976, 11-12).

Visarea presupune dobândirea unui ”control concis şi pragmatic asupra situaţiei generale dintr-un vis” (Castaneda, R 2003, 123), asemănător controlului pe care îl avem asupra unei situaţii diurne. Visătorul este capabil să dirijeze evoluţia visului, astfel încât scenele să nu se succeadă haotic, să nu îl arunce dintr-o parte în alta, ci să rămână fixe atât cât doreşte. Pentru a opri curgerea şi schimbarea formelor, visătorul trebuie să înveţe să-şi focalizeze atenţia asupra obiectelor din vis. Mâinile servesc drept punct de reper, ucenicul fiind îndrumat să-şi fixeze visul asupra lor, apoi să arunce priviri scurte asupra obiectelor dimprejur şi, de fiecare dată când imaginile încep să-i scape de sub control, să revină la imaginea mâinilor. După fixarea scenelor din vis, următorul pas este dobândirea abilităţii de a călători în vis, adică de a controla locul şi timpul unde doreşti să ajungi (Castaneda, E 1972, 112-113), Carlos reuşind în felul acesta să-şi viseze oraşul copilăriei cu o precizie a detaliilor caracteristică pentru o călătorie fizică (Castaneda, E 1993, 27-28).

O nouă fază a visatului începe cu ceea ce în literatura psihiatrică se cheamă ”halucinaţii autoscopice”, percepţii complexe care îi dau individului impresia că îşi vede corpul într-un ”câmp vizual exterior”. În ipoteza că volumele lui Castaneda sunt ”fiction”, atunci putem presupune că autorul a preluat din literatura parapsihologică o nouă temă, aceea a visurilor în care te vezi dormind, şi a retopit-o în propriul sistem cu o inteligenţă şi putere de asimilare extraordinare. După spusele lui don Juan, visele în care visătorul îşi vede nu doar o parte a corpului cum sunt mâinile, ci se vede pe sine însuşi visând, reprezintă un prag important în preluarea sub control a visatului. În scop pedagogic, don Genaro îi povesteşte lui Carlos seria viselor autoscopice prin care îşi începuse el însuşi iniţierea în visare.

Fenomenele de autoscopie onirică le permit benefactorilor lui Carlos să introducă un concept esenţial în această vrăjitorie cu culoare de ştiinţă paranormală modernă: cel de dublu. ”Visul în care cineva se priveşte dormind este timpul dublului”; ”dublul îşi are originea în vis”, explică don Genaro, reluând învăţătura pe care o primise el însuşi de la propriul său benefactor (Castaneda, E 1976, 61, 65). Pornind de la o stare alterată de conştiinţă în care Carlos se vede simultan dormind în casa lui don Juan şi mergând într-un loc de putere din deşert, don Juan şi don Genaro explică diferenţa dintre visător şi visat ca o diferenţă între dublu şi sine. Visătorul sau dublul este conştiinţa din vis a celui care visează, iar visatul este imaginea autoscopică pe care o are despre sine cel care visează. Trezirea coincide cu reintegrarea visătorului în visat, cu reintrarea spiritului în trup, a dublului în sine.

”Dublul” sau ”celălalt” este definit de don Juan drept un corp de vis. Tema este comună şamanismului tradiţional, unde se vorbeşte de diverse tipuri de suflete (suflet de viaţă, suflet de junglă, suflet de vis etc.), dar este din nou adaptată Zeitgeistului contemporan, prin descrierea sa în termeni de energie. Imitând modul de funcţionare al primei atenţii, care ne reprezintă pe noi înşine drept un corp fizic, cea de-a doua atenţie, activată în timpul visării, ne vizualizează sub forma unei ”replici perfecte a corpului visătorului”, a unui corp de vis (dreaming body) (Castaneda, E 1981, 23). Asemeni corpului astral din parapsihologia contemporană, dublul şamanic are o natură energetică şi se poate deplasa oriunde şi oricând, fără să fie împiedicat de obstacole fizice. Degajarea corpului de vis este punctul forte al dreamerilor, aşa cum recapitularea şi nebunia controlată (controlled folly) sunt realizarea esenţială a stalkerilor (Castaneda, E 1981, 209, 287).

Pornind de la un moment iniţial în care se visează privindu-se adormit, Carlos învaţă să îşi controleze mersul în vis. Deplasarea şi interacţiune cu obiectele şi fiinţele din vis, constată el, nu depinde de gesturi fizice, cum ar fi mişcatul picioarelor, ci de voinţă, care îl face să alunece sau să leviteze prin locurile vizitate şi să-şi materializeze instantaneu intenţiile (Castaneda, E 1981, 50-53). În felul acesta, la fel cu şamanul tradiţional care intră în stare de transă pentru a se decorporaliza şi a vizita lumea spiritelor, ucenicul vrăjitor care se pretinde a fi Castaneda face şi el călătorii din cele mai stranii, în lumi familiare şi în acelaşi timp necunoscute. Progresiv, Carlos învaţă tot felul de subtilităţi ale visării, cum ar fi pătrunderea în alte timpuri şi contactarea unor făpturi care nu mai există (tigrii-cu-dinţi-sabie spre exemplu), ceea ce se cheamă ”visat fantomă” (ghost dreaming), sau întâlnirea în vis cu dublul unui alt visător (spre exemplu la Gorda), numit ”visat împreună” (dreaming together) (Castaneda, E 1981, 54, 127-132), sau posibilitatea de face din vise, prin aşa numita ”poziţie geamănă” (twin-position, a te culca şi în realitate şi în vis în aceeaşi poziţie), nişte realităţi la fel de consistente şi complete ca lumea normală (Castaneda, E 1993, 229-232).

Acurateţea şi subtilitatea notaţiilor psihologice asupra viselor constituie, şi în acest caz, un dispozitiv de certificare a ”non-ficţionalităţii” cărţilor. Ca şi halucinaţiile psihotrope, experienţele onirice devin de la un punct încolo atât de complexe încât cititorul ajunge să se întrebe dacă descrierile acestea pot fi într-adevăr inventate. Autoobservaţia este atât de minuţioasă şi complexă încât sugerează că nu poate fi decât trăită. Iar pentru a împiedica cât mai mult timp suspendarea încrederii cititorului, Castaneda invocă permanent propria sa neîncredere în realitatea viselor sale. Mai mult, exerciţiile însele i se par nişte aberaţii, pe care don Juan i le impune pentru a-i provoca nebunia, dezagregarea mentală (Castaneda, E 1972, 113). Scepticismul şi angoasa lui Carlos sunt un fel punte pe care încrederea cititorului este condusă incredibil de adânc în lumea viselor şamanice.

Şi totuşi, cât de mult poate fi amânată apariţia neîncrederii, care este momentul în care disponibilităţile de creditare ale cititorului occidental încep să se prăbuşească? Castaneda este inatacabil câtă vreme experienţele sale rămân cantonate în domeniul visului, înţeles ca halucinaţie nocturnă. Ca şi în cazul delirurilor psihotrope, argumentul stării onirice, pe care şi-l aplică Carlos însuşi, camuflează problema realităţii efective a visului respectiv, deşi don Juan şi don Genaro susţin că visarea şi dublul sunt la fel de reale ca lumea obişnuită, chiar dacă au o altă compostură reprezentaţională decât această (Castaneda, E 1976, 61). Câtă vreme experienţele lui Carlos sunt reductibile la nişte foarte sofisticate halucinaţii onirice, ”bunul simţ comun” al cititorului este menajat. Aceasta ar putea chiar merge mai departe şi accepta posibilitatea ca anumite viziuni avute în dreaming să aibă o valoare premonitorie sau clarvizionară, să-i permită aşadar ucenicului vrăjitor să anticipeze sau să ghicească, prin canale intuitive obscure, lucruri petrecute în altă parte sau în alt timp pe care raţional nu ar avea cum să le cunoască.

Situaţia explodează însă atunci când visarea produce rezultate în lumea fizică. Cea mai terifiantă, deşi în perfect acord logic cu premisele întregii învăţături, este afirmaţia lui don Juan că vrăjitorul poate la un moment dat să inverseze relaţia dintre visat şi visător, dintre sine şi dublu: ”O dată ce a învăţat să viseze dublul, sinele ajunge la o ciudată răscruce, şi vine un moment când îţi dai seama că dublul este cel care visează sinele” (Castaneda, E 1976, 77). Pus în mai multe situaţii de visare în care oscilează văzându-se alternativ când din punctul de vedere al dublului (se vede pe sine rămas adormit pe o bancă), când din cel al sinelui (se vede pe sine depărtându-se de respectiva bancă din parc), Carlos trăieşte momentul în care nu mai poate distinge care este adevăratul său eu, cel care visează sau cel care acţionează în vis. Starea de confuzie, care poate semăna cu plonjarea în nebunie, este accentuată de exerciţii şi mai alambicate, cum sunt acelea de a te trezi în vis, de a avea un vis în vis, de a te culca în vis în aceeaşi poziţie în care eşti culcat în realitate etc.

Transferul conştiinţei din visat în visător, din sine în dublu, poate produce, afirmă don Juan, efectul şocant al trezirii visătorului nu în locul unde doarme sinele său, ci în locul unde se visează dublul său. Don Genaro narează câteva experienţe în acest sens, iar Carlos ajunge el însuşi să-şi inducă un vis, asistat de don Juan undeva în Mexic, în care visează că o vizitează pe Carol Tiggs, vrăjitoare din propria sa echipă, în casa ei din Arizona, şi că, atunci când doreşte să se trezească, descoperă că nu se mai află cu don Juan într-un oraş mexican ci în oraşul lui Carol (Castaneda, E 1985, 277-280). Explicaţiile pe care şi le oferă, şieşi şi cititorilor, că a fost hipnotizat, că a fost transportat în stare de letargie, că are colapsuri de memorie, etc., par mai degrabă nişte protecţii împotriva ideii, cutremurătoare, înnebunitoare, că asemenea experienţe ar putea fi într-adevăr posibile.

Or don Juan este categoric, transferul a avut loc în mod real, chiar dacă a folosit drept vehicul starea onirică, visarea. Dublul este aspectul individului din perspectiva celei de a doua atenţii, a explicaţiei vrăjitorului, aşa cum corpul fizic este aspectul omului din perspectiva primei atenţii, a tonalului. În visare, vrăjitorul se ”comută” în dublul său, se deplasează unde doreşte, iar apoi revine în sine, trezindu-se în locul unde a călătorit. Şi mai înspăimântătoare, atât pentru Carlos ca personaj, dar şi pentru cititorii aventurilor sale, confruntaţi cu insidioasa îndoială ”Ştiu foarte bine că Castaneda inventează, şi totuşi…”, este revelaţia lui don Juan că, în majoritatea întâlnirilor ucenicului cu don Genaro, acesta din urmă nu era sinele, ci dublul (Castaneda, E 1976, 76). Aşa s-ar explica nu doar apariţiile din senin, ci şi seriile de demonstraţii anormale făcute de acesta, imposibile pentru corpul fizic, dar posibile pentru corpul de vis.

Arta visatului duce aceste premise la dezvoltări accelerate, geometrice, de profunzimi tot mai ameţitoare. Aşa cum Huxley vorbise de porţi ale percepţiei, Juan Matus afirmă că există şapte porţi ale visatului. Deşi îl va introduce pe Carlor doar prin primele patru, acestea ating complexităţi exponenţiale. Prima poartă este trecută atunci când vrăjitorul, prin exerciţii cum ar fi vizualizarea mâinilor în vis, învaţă să îşi controleze desfăşurarea visului şi să aibă vise ”adevărate”, vise în care poate observa obiectele şi decorurile la fel cum ar face în stare de trezie. Condiţia pentru trece acest prag este aceea de a deveni conştient, în momentul adormirii, de faptul că eşti pe cale de a adormi. Aceasta, susţine don Juan, permite ”atingerea” sau trezirea corpului de vis şi înzestrarea lui cu capacitatea de a percepe (Castaneda, E 1993, 20-34).

A doua poartă a visatului este trecută atunci când vrăjitorul învaţă să se trezească dintr-un vis într-altul sau să schimbe visele de o manieră deliberată. Visătorul devine capabil să se trezească înapoi la lumea sa doar atunci când o doreşte, don Juan explicând că mulţi dintre vechii şamani au ales să nu se mai trezească niciodată în lumea noastră. În visele acestea, Carlos explorează lumi paralele, stranii, în care intră în contact cu făpturi energetice pe care don Juan le numeşte aliaţi şi le descrie drept fiinţe anorganice conştiente. Acestea interacţionează cu corpul energetic al ucenicului şi îi pun la dispoziţie energia necesară pentru a se deplasa prin lumilor lor. Neajunsul este că, prin manevre psihologice absconse, aliaţii tind să îi facă prizonieri pe vizitatori şi să nu le mai permită trezirea. Privită din afară, o asemenea întâmplare evocă pericolul pe care şamanismul tradiţional îl califică drept pierdere sau rapt al sufletului, iar medicina drept o cădere psihotică sau intrare în comă profundă.

A treia poartă este atinsă atunci când vrăjitorul îşi provoacă vise autoscopice, adică se vede dormind. Acesta este semnul că el şi-a ”completat” corpul energetic şi că de acum înainte nu mai este la cheremul energiilor străine, ci se poate deplasa şi acţiona în vis după propria voinţă. Dublul învaţă nu doar să privească, ci şi să vadă în vis, ceea ce îi permite să distingă între visele false sau fantomatice, şi cele reale, sau energetice. La fel ca în lumea obişnuită, şi în visele reale vederea distinge fibrele de energie ale universului, ceea ce înseamnă că realităţile paralele sunt echivalente tonalului. Aceasta implică faptul că, prin visare, dublul sau corpul de vis este capabil să se mişte cu egală uşurinţă atât în lumile din vis cât şi în lumea diurnă. Cu alte cuvinte, arată don Juan, vrăjitorul ”începe să amestece în mod deliberat realitatea visată cu realitatea lumii de cu zi” (Castaneda, E 1993, 142).

A patra poartă presupune cucerirea capacităţii de a călători cu corpul energetic şi de a te trezi în locurile sau lumile visate. Corpul fizic este ”dezasamblat” în lumea ”oprită” prin visare, este ”transportat” de către dublu şi ”reasamblat’ în lumea ”făcută” la trezire. Există trei mari clase de destinaţii pentru deplasările prin visare: şamanul poate călători între două locuri din lumea noastră, poate călători din lumea noastră într-o lume visată, energetic reală, şi poate călători din lumea noastră într-o lume visată sau intenţionată de un alt visător, energetic nereală dar nu mai puţin palpabilă (Castaneda, E 1993, 200). Ultimele aventuri ale lui Carlos din Arta visatului, în care este manipulat de un şaman din timpuri străvechi poreclit Proprietarul (the Tenant), sunt de o complexitate care îl depăşeşte până şi pe don Juan, nefamiliarizat cu practicile vechilor vrăjitori de materializare a viselor, deschizând adevărate vortexuri de perspective.

 

Subiectul multiplu

 

Plantele halucinogene, tehnicile de dereglare a simţurilor şi visarea sunt modalităţi de a ”opri lumea”. Deranjarea viziunii lumii presupune surparea principiului realităţii şi dezorganizarea eului. Intrarea în stări de realitate neobişnuită este condiţionată de emergenţa unor complexe autonome sau euri alternative, care provoacă o dezagregare a personalităţii. Vorbind de compoziţia anarhetipică a cărţilor lui Castaneda, spuneam că aceasta este în sintonie cu psihologia anarhică a stărilor alterate de conştiinţă pe care le explorează Carlos. Anarhetipul, ca mod de (de)structurare a realităţii, îşi găseşte un corespondent în două concepte, în cel psihiatric, în bună măsură peiorativ, desemnând o maladie mentală, de personalitate multiplă (multiple personality disorder) şi în cel psihologic şi filosofic, neutru, de subiect multiplu.

În repetate rânduri, mai exact câtă vreme judecă experienţele prin care trece din perspectiva omului occidental, Carlos i se plânge lui don Juan că simte că nu mai înţelege ce i se întâmplă, că îşi iese din minţi, mai mult, îl bănuieşte pe benefactorul său că urmăreşte în mod deliberat să-l facă să înnebunească. Privit însă din perspectiva ”explicaţiei vrăjitoreşti”, în acord cu teoria etnologică actuală după care maladia şamanică este doar o pregătire pentru cucerirea unei lucidităţi superioare, diagnosticul de personalitate multiplă care îl sperie pe Carlos trebuie înlocuit cu cel de subiect multiplu, prin care se descrie o nouă formă de structurare a personalităţii.

În termenii ”învăţăturilor” lui don Juan, multiplicarea subiectului constă într-o separare a tonalului de nagual, a celor două atenţii, a părţii drepte de partea stângă. Conlucrarea dintre don Juan şi don Genaro este explicată ca o necesitate ”pedagogică”: don Juan joacă rolul unui învăţător, a cărui sarcină este de a reorganiza ”insula tonalului” ucenicului, în timp ce don Genaro este un benefactor menit să-l împingă îm ”marea întunecată” a nagualului. Dacă fiinţa umană este descrisă ca un ”balon al percepţiei”, rolul învăţătorului este de a deschide acest balon din interior, din tonal, prin rearanjarea obiectelor cunoaşterii raţionale, în timp ce acela al benefactorului este de a-l deschide dinspre exterior, prin familiarizarea cu obiectele cunoaşterii vrăjitoreşti (Castaneda, E 1976, 253-255).

Convenţional, tonalul reprezintă partea dreaptă, iar nagualul partea stângă a ”balonului percepţiei”. Exerciţiile şamanice impuse de don Juan provoacă o separare a celor două părţi, proces pe care psihologia occidentală l-ar caracteriza drept split personality. Castaneda relatează câteva experienţe angoasante, în care don Juan şi don Genaro îi şoptesc simultan în urechea dreaptă şi în urechea stângă comenzi diferite: ”Efectul acestui duet şoptit era de-a dreptul extraordinar. Era ca şi cum sunetul cuvintelor lor individuale m-ar fi împărţit în două. În cele din urmă, abisul dintre cele două urechi ale mele a devenit atât de mare, încât mi-am pierdut simţul unităţii. Eram fără îndoială eu, dar nu eram solid. Eram mai degrabă ca o ceaţă strălucitoare, o ceaţă gălbuie, ceva care avea sentimente” (Castaneda, R 1995c, 222).

Această stare, numită de don Juan însuşi disociere, face posibilă perceperea simultană a două lumi diferite, cea normală, de zi cu zi, şi una halucinatorie, supraimprimată peste prima, în care lumea apare ca o reţea de energii. ”Puteam vedea două lumi separate; una era cea care trecea de mine şi cealaltă care se apropia de mine. Nu am conceput asta aşa cum face cineva în mod normal; adică, n-am devenit conştient de asta ca de ceva care nu-mi fusese dezvăluit până atunci. Mai degrabă am avut două realizări fără concluzia unificatoare” (Castaneda, R 1995c, 223).

Conştiinţa ucenicului este obligată în felul acesta să intre în stări nonlineare şi noncontradictorii. Don Juan îi oferă lui Carlos o explicaţie sofisticată, în acord mai degrabă cu principiile de incertitudine ale lui Heisenberg şi cu matematica nonaristotelică a lui Korbzyki decât cu pregătirea unui vrăjitor. Percepţia umană este organizată pe o axă, ”aici şi acolo”, care privilegiază pe ”aici”, singurul element perceput complet, instantaneu şi direct, şi îl lasă pe ”acolo” în ceaţa întrezăritului, a presupusului, a mediatului. Dubla viziune a şamanului îi permite în schimb să perceapă ”aici şi aici”, ca şi cum s-ar afla în mai multe locuri deodată şi le-ar analiza cu egală claritate pe toate. Din cauza aceasta, lumea oamenilor obişnuiţi este ”bidimensională”, ierarhizând totul pe axe de genul aici şi acolo, sus şi jos, bine şi rău etc., în timp ce lumea vrăjitorilor este tridimensională, deoarece şamanul are un ”al treilea punct de referinţă” care conferă ”adâncime”. Acest al treilea punct de referinţă, echivalabil cu a treia atenţie”, este atins atunci când ucenicul este capabil să perceapă două locuri simultan (Castaneda, E 1987, 241-243).

Stările de realitate neobişnuită, stările de conştienţă ridicată, viziunea nagualică nu se supun logicii aristotelice a cuantificabilului şi a terţului exclus. După cum am arătat, în heightened awareness vrăjitorul are impresia unei ”schimbări de viteză”, care îi permite să înregistreze simultan semnale şi senzaţii fugitive, care în mod normal se află sub pragul său perceptiv. De fiecare dată când don Juan îi aplică ”lovitura nagualului”, ridicându-i energia mentală, Carlos este cuprins de ”o claritate extraordinară”, în care toate lucrurile ies mai bine în relief. Mai exact, ucenicul devine capabil să sesizeze concomitent percepţii de grade diferite care, în condiţii normale, se exclud reciproc, unele (cele care ”fac” tonalul) împingându-le pe celelalte (cele care vizează nagualul) în inconştienţă sau uitare. ”Accelerarea” conştiinţei aduce o ”bogăţie incomparabilă în interacţiunile personale”, capacitatea de ”a prinde înţelesul lucrurilor cu precizie şi în mod direct. Fiecare faţetă a activităţii era eliberată de preliminarii şi introduceri” (Castaneda, R 1998, 168-170).

Iniţial, constatând inaplicabilitatea categoriilor cognitive obişnuite la stările alterate de conştiinţă, Castaneda îşi defineşte viziunile drept blocuri conceptuale sau ”unităţi de sens” (units of meaning) grupate într-un mod diferit, care dau naştere unei alte ”interpretări senzoriale” a lumii. Aceste unităţi de sens sunt ”conglomeratele de bază de date senzoriale şi interpretările lor pe care sunt construite sensurile mai complexe” (Castaneda, E 1971, 9). Ulterior, pe măsură ce experienţele se înmulţesc, Castaneda constată că accentul cade nu atât pe interpretarea diferită a senzaţiilor, cât pe modul de constituire şi de organizare al acestor senzaţii. Termenul cel mai potrivit pe care îl găseşte pentru a defini natura lor calitativ diferită este cel de ”intensitate”, sau capacitatea de a percepe totul dintr-o dată, ca ”blocuri, ca mase voluminoase de detalii inextricabile” (Castaneda, E 1981, 165).

Percepţiile normale sunt cuantificate, izolate şi organizate liniar în timp şi spaţiu. Percepţiile şamanului sunt globale şi integrante, fiecare viziune prezentându-se compact, cu toate componentele simultan şi egal dispuse în mintea văzătorului. Carlos ajunge să înţeleagă că incapacitatea sa de a-şi aminti ceea ce a trăit în stările de conştienţă sporită induse de don Juan ţine de modul diferit de organizare mentală a acelor stări, ”era în realitate o incapacitate de a pune memoria percepţiei noastre pe o bază liniară. Nu ne puteam lua experienţele una câte una şi să le aranjăm într-o ordine secvenţială. Experienţele ne erau accesibile, dar în acelaşi timp era imposibil să le refacem, pentru că erau blocate de un zid de intensitate” (Castaneda, R 1998, 170).

Sarcina rememorării nu este aşadar un simplu proces de aducere la suprafaţă a unor amintiri cu un grad scăzut de energie, ci de creştere a energiei psihice a ucenicului până când acesta reatinge ”viteza” şi ”intensitatea” stărilor de ”realitate neobişnuită”. Orice încercare de a traduce în concepte şi noţiuni descrierile metaforice folosite de vrăjitori este sortită eşecului, din cauza incomensurabilităţii celor două descrieri. ”Cunoaşterea tăcută” (silent knowledge) nu se lasă tradusă în limbaj, ”în cazul cuvintelor, problema este că orice tentativă de a clarifica descrierile vrăjitorilor nu reuşeşte decât să le facă şi mai derutante” (Castaneda, R 2000a, 213).

Prin demiterea raţiunii şi a limbajului, prin ”oprirea dialogului interior” care construieşte sensul global al experienţei, viziunile şamanice narate de Castaneda devin anarhetipice. Ele nu mai au un logos, o coloană vertebrală care să le desfăşoare într-un scenariu ordonat şi centripet. Fiecare viziune este totală şi autosuficientă (atunci când percepe mai mulţi oameni ca ouă de energie, Carlos face ciudată observaţie că nu îi vede ”unul lângă altul”, ci are imagini separate, monadice, pentru fiecare. Vezi Castaneda, E 1993, 15), şi fiecare componentă a fiecărei viziuni este coprezentă şi egal de importantă cu toate celelalte. Anarhetipurile perceptive provocate de Juan Matus amintesc de definiţiile mistice ale fiinţei divine: sunt nişte blocuri de imagini nonierarhice şi noncontradictorii, al căror centru ocupă întreg ansamblul. În baza structurii lor sintetice, amintirile stocate de ucenic în ”partea stângă” revin concentric şi cuantic, ceea ce explică dezvoltarea anarhetipică, nonliniară, prin acumulări iterative, a volumelor lui Castaneda.

Comutarea viziunii părţii drepte în viziunea părţii stângi este însoţită de un fenomen de autoscopie, adică, în termenii lui don Juan, cu degajarea dublului sau a corpului de vis (dreaming body). Manevra finală pe care trebuie să o realizeze cuplul de maeştri alcătuit din învăţător (teacher) şi binefăcător (benefactor) este ruptura ucenicului în două (splitting of a man) (Castaneda, E 1974, 192). O scenă extraordinară este cea în care don Genaro îi cere lui Carlos să îl acompanieze într-un dans obscen cu mişcări ritmice ale pubisului. Brusc, ucenicul are impresia că s-a detaşat de corpul care dansează alături de don Genaro şi că se priveşte, ruşinat, stând lângă don Juan. Apoi imediat are şi impresia inversă că, în timp ce dansează cu don Genaro, se vede pe sine stând alături de don Juan. Cu o vagă nuanţă psihanalitică, don Juan îi va explica lui Carlos că don Genaro i-a exploatat pudoarea sau pudibonderia pentru a-i provoca dedublarea între nagual (dansatorul) şi tonal (privitorul), punându-l să facă gesturi obscene de care să-i fie ruşine (Castaneda, E 1985, 272-275).

Cogniţia simultană de tipul ”aici şi aici” îşi are aşadar suportul antropologic în simultaneizarea corpului fizic şi a corpului de vis nu ca ”eu şi celălalt”, ci ca ”eu şi eu”. Inversarea rolurilor dintre visător şi visat din arta visării, care permite deplasări magice prin trezirea nu la locul de culcare ci la ”poziţia visului” (dreaming position), presupune atingerea unui al ”treilea punct de referinţă”, din perspectiva căruia corpul fizic şi corpul de vis devin echivalente. În acest sens, Juan Matus susţine că noile generaţii de şamani au depăşit condiţia vechilor şamani. În timp ce vrăjitorii din vechime au fost interesaţi exclusiv de a doua atenţie, transformând poziţia vrăjitorilor într-o lume la fel de consistentă şi de acaparatoare cu cea produsă de prima atenţie, noii vrăjitori văd lumea normală şi cea vrăjtorească drept două viziuni echivalente între ele. Pentru ei, ”explicaţia omului obişnuit” şi ”explicaţia vrăjitorilor”, cu cele două lumi pe care le asamblează fiecare din ele, sunt doi ”aici şi aici” la care se raportează de pe poziţia binoculară a celei de a treia atenţii.

”Partea stângă” care emerge de sub tonalul egocentric şi autoritar al lui Carlos este nagualul său. După ce, printr-o complicată punere în scenă, don Juan îl aduce pe ucenic la ”punctul lipsei de milă” (place of no pity), acesta are, pentru prima oară, ”viziunea clară a dualismului fiinţei mele. Fiinţa mea era compusă din două părţi vizibil separate. Una era extrem de vârstnică, de calmă şi indiferentă. Era greoaie, întunecată şi legată de tot ce se afla în jur. Era acea parte din mine căreia nu-i păsa, pentru că era egală cu toate. Se bucura de lucruri, fără să anticipeze. Cealaltă parte era uşoară, nouă, zbuciumată, agitată. Nervoasă, grăbită. Îi păsa de ea însăşi fiindcă era nesigură şi nu se bucura de nimic, pur şi simplu fiindcă îi lipsea capacitatea de a se conecta la orice. Era singură, superficială, vulnerabilă. Aceasta era partea cu care priveam lumea” (Castaneda, R 2000a, 148).

Proba finală la care don Juan îl supune pe Carlos pentru a definitiva separarea nagualului de tonal este un incredibil salt într-o prăpastie. În finalul Călătoriei la Ixtlan, Carlos şi Pablito, un alt învăţăcel, sunt îndemnaţi să se arunce pur şi simplu de pe vârful unei stânci, după care fiecare se regăseşte, după un interval oarecare de timp, şi cu un evident gol de memorie, la casele lor. Perplex în privinţa a ceea ce i s-a întâmplat şi a posibilităţii însăşi de a fi supravieţuit unei asemenea căderi fizice, Castaneda revine de mai multe ori, în volume diferite, asupra întregii experienţe, pe măsură ce noi amintiri din ”partea stângă” îi clarifică tot mai mult sensul întâmplării.

În Povestiri despre putere el îşi aminteşte astfel de ”antrenamentul” preliminar la care îl supuseseră don Juan şi don Genaro, într-o stare de conştiinţă ridicată. La fel ca în alte dăţi, învăţătorul şi benefactorul încep prin a-i vorbi simultan ucenicului în cele două urechi, provocându-i o impresie de disociere. Carlos începe să vadă emanaţiile de putere ale lumii, iar don Genaro îl ”aruncă” în prăpastie de-a lungul unei fibre energetice pornind din oul său luminos. Ucenicul povesteşte a fi avut o percepţie halucinatorie schizoidă, asemănătoare cu cea din experienţele de dedublare anterioare: o parte din el coboară în fundul prăpastiei şi observă liniştit pietrele şi tufişurile de aici, iar alta rămâne pe marginea prăpastiei, între don Juan şi don Genaro (Castaneda, E 1976, 258-260). Concluzia este că cel care a sărit este dublul sau corpul de vis al lui Carlos, desprins de corpul său fizic.

În sfârşit, în Darul vulturului, explicaţia este şi mai rafinată. În timpul saltului fizic propriu-zis, sub ameninţarea morţii, Carlos a fost obligat să îşi provoace singur trecerea în ”celălalt sine” (Castaneda, E 1981, 313), să intre aşadar în corpul de vis şi să se trezească la o altă poziţie vis, neprimejdioasă, sigură, decât cea de plecare. Distanţa dintre cele două locuri ale tonalului, cel de plecare (marginea prăpastiei) şi cel de sosire (locuinţa sa din Los Angeles) este străbătută prin ”gaura de vierme” a nagualului. În timpul acestei traversări, Carlos are senzaţia că este sfâşiat, că se dezmembrează şi finalmente că explodează într-o mie de bucăţi, fiecare dotată cu conştiinţă, pentru ca apoi eul său se recompună ca un întreg.

Dezagregarea personalităţii descrisă de Castaneda convine perfect definiţiei unui anarhetip şi a unui subiect multiplu dus la cea mai amplă extensiune: ”Nu mai exista acea unitate scumpă mie pe care o denumeam ’eu’. Nu mai era nimic şi totuşi acel nimic era plin. Nu era lumină sau întuneric, rece sau cald, plăcut sau neplăcut. Nu eram nici în mişcare, nici nu pluteam sau staţionam, nici nu eram o unitate singulară, un eu, aşa cum sunt obişnuit să fiu. Eram un milliard de euri care erau toate ’eu’, o colonie de unităţi separate care aveau o legătură specială una cu alta şi se uneau inevitabil ca să alcătuiască o singură conştiinţă, conştiinţa mea umană” (Castaneda, R 1995c, 317-318). Sistemul solar al unei personalităţi gravitând în jurul eului a explodat într-un nor de fragmente autonome de conştiinţă.

Deşi amintesc de concepte precum cele de personalitate multiplă sau scindată, de complex autonom, de umbra jungiană etc., termenii de dublu sau de celălalt folosiţi de Juan Matus (Castaneda, E 1985, 272) nu au nici o conotaţie maladivă, nici una strict psihologică. Scindarea personalităţii este înţeleasă ca un proces energetic de emancipare a corpului de vis şi aşadar de amplificare a conştiinţei în vederea cunoaşterii unor dimensiuni necunoscute ale universului. Prin aceasta, filosofia lui Castaneda depăşeşte spaima pe care o manifestă omul modern faţă de spargerea unităţii eului, teama de schizofrenie şi alte maladii mentale, şi valorifică starea de multiplicare a personalităţii ca un proces pozitiv, de îmbogăţire a fiinţei umane.

 

După cum arătam, compoziţia turbionară şi aluvionară a cărţilor lui Castaneda, care se reparg aceeaşi spirală concentrică mereu îmbogăţită, reproduce spontaneitatea anarhetipică a stărilor alterate de conştiinţă în care evoluează Carlos. Nu este mai puţin adevărat că nebuloasa de experienţe, aparent imposibil de ordonat într-un sistem, sfârşeşte treptat prin a se decanta într-un scenariu mai mult sau mai puţin coerent, ”explicaţia” vrăjitorilor sau ”cealaltă sintaxă”. S-ar putea spune că volumele lui Castaneda reparcurg, în mic, procesul prin care a trecut însuşi şamanismul tradiţional. Conform analizelor lui Roberte Hamayon, trecerea de la vânătoare la păstorit a schimbat şi funcţia comunitară a şamanului, care nu mai povesteşte spontan, ”la prima mână”, întâmplările prin care a trecut în stare de transă, ci reproduce învăţături preexistente, moştenite de la strămoşi şi retransmise de şamanii anteriori. Această dezangajare a învăţăturii religioase de experienţa extatică genuină permite codificarea şi sistematizarea ei.

”Învăţăturile” lui Juan Matus trec printr-o decantare şi ordonare similară, pe măsură ce ucenicul care le reproduce acumulează experienţe şi explicaţii. Dacă nebuloasa stărilor alterate de conştiinţă constituie un anarhetip, sistemul vrăjitoresc care emerge treptat şi este fixat în volumul al şaptelea din serie, Focul lăuntric, alcătuiesc ceea ce am numit, cu un termen simetric celui de arhetip, un eschatip. Aşa cum o sugerează şi numele, dacă arhetipul este tipul prim, originar, eschatipul este un tip ultim, final, care ia naştere în cadrul unui corpus de scrieri pe măsură ce autorul sau autorii succesivi progresează în organizearea materialului într-un scenariu explicativ unificator şi centralizat.

După cum arătam, unul din dispozitivele de autentificare a cărţilor folosite inteligent de Castaneda este neîncrederea sistematică a lui Carlos, care dă glas neîncrederii cititorului şi funcţionează ca un disclaimer pentru ”învăţăturile” lui don Juan. Insidios, însă, cărţile ne duc spre un punct unde explicaţia prin delir şi alterare a conştiinţei nu se mai susţine, fiind nevoie de introducerea unei noi coerenţe. Explicaţia raţională, occidentală, explodează la sfârşitul volumului Al doilea cerc de putere, când Carlos nu mai găseşte sprijin şi nu mai poate susţine viziunea eului lucid: ”Lumea cealaltă, la care don Juan se referea practic din momentul în care ne-am întâlnit, fusese întotdeauna o metaforă, un mod obscur de a eticheta o anumită distorsiune perceptuală, sau cel mult un mod de a vorbi despre o anumită stare nedefinită de a fi. Cu toate că don Juan mă făcuse să percep trăsături indescriptibile ale lumii, eu considerasem experienţele mele ca fiind ceva mai mult decât un joc al percepţiei mele, un miraj pe care el mă făcuse să-l suport, ori cu ajutorul plantelor psihotrope, ori cu mijloace pe care nu le puteam deduce în mod raţional. De fiecare dată când se întâmplase, mă protejasem cu gândul că unitatea ’eului’ pe care îl cunoşteam şi cu care eram familiar fusese deplasată temporar. În mod inevitabil, imediat ce acea unitate se refăcea, lumea devenea iar sanctuarul eului meu raţional şi inviolabil” (Castaneda, R 1997, 314-315).

Folosirea stărilor alterate de conştiinţă ca vehicol de transcendere a Weltanschauungului curent presupune nu doar modificarea percepţiilor şi a pragurilor de stimulare, ci şi reasamblarea acestora în noi unităţi cognitive, diferite de cele cantitativ-logice. În afara unui ”sistem” organizator, susţine don Juan, viziunile şamanice ar rămâne haotice şi inutilizabile, aşa cum se întâmplă cu revelaţiile poeţilor şi chiar ale misticilor. Acesta sistem este ”explicaţia vrăjitorilor” sau ”cealaltă sintaxă”, care funcţionează ca o alternativă la explicaţia sau sintaxa curentă. Pentru a alterna sintaxele trebuie schimbată ”baza socială a percepţiei”, termen prin care don Juan lărgeşte conceptul foarte comun de cultură împărtăşită de la dimensiunea ideilor, imaginilor, relaţiilor, riturilor, la cea a percepţiilor şi reprezentărilor. Prin educaţia continuă care începe de la naştere, copilul primeşte nu doar patternuri de gândire şi de comportament social, ci şi anumite ”lungimi de undă” pe care să îşi acordeze percepţiile. Viziunea obişnuită a lumii, tonalul, este uniformă deoarece atenţia tuturor membrilor societăţii este fixată pe aceeaşi poziţie şi generează aceleaşi reprezentări (Castaneda, E 1993, 3, 76-77).

Arta vrăjitorilor ar consta în obţinerea aceleiaşi uniformităţi şi coeziuni de percepţie pentru poziţii ale atenţiei din afara reprezentărilor obişnuite. În termenii lui don Juan, aceasta presupune activarea celui de-al doilea ”inelele de putere” şi ”coroborarea” lui cu ”ineleke” celorlalţi şamani. O demonstraţie extraordinară a acestor lucruri este oferită de don Juan ucenicilor vrăjitori întâlniţi în deşert. Maestrul le apare învăţăceilor sub un aspect ciudat, fiecare văzându-l în alt fel, ca un cerşetor, ca un domn în costum, ca un ţăran indian, ca un cowboy. Don Juan susţine că le-a alterat percepţiile bruindu-le inelele de putere. Fiind singur, el nu a avut suficientă putere pentru a le impune o imagine unică, de aceea fiecare a perceput diferit, în funcţie de propriile sale predilecţii (Castaneda, E 1971, 211 şi E 1976, 255).

Scopul învăţăturilor vrăjitoreşti este coroborarea percepţiilor. Şamanul care îşi instruieşte ucenicii trebuie nu doar să le provoace acestora perturbări perceptive şi stări alterate de conştiinţă, ci şi să le ofere repere şi chei pentru atribuirea de sensuri acestor ”halucinaţii”. De aceea, ingerarea de droguri sau diversele transe psihedelice sunt curată sinucidere în lipsa unui şaman îndrumător, care să cunoască modul de a controla delirul psihotrop şi de a juca rolul unui ghid prin labirintul celeilalte lumi. În lipsa resemnificării consensuale şamanice, ucenicul ar rămâne prizonier în ”realităţile neobişnuite”, într-un fel de nebunie cosmică. Şamanul este cel care ordonează experienţele halucinogene şi fantasmele ucenicului, le conferă un sens şi o finalitate, introduce noi ”unităţi de înţeles” (units of meaning) (Castaneda, E 1971, 15).

În nenumărate rânduri, Carlos are de făcut faţă unui conflict al interpretărilor. Pentru a-şi explica, în termenii ”sintaxei” occidentale, ce i se întâmplă, el construieşte scenarii şi scheme. Urmând să ia parte la un mitote, el vine înarmat cu o teorie, cea a ”conducătorului ascuns” (covert leader), prin care crede că poate explica faptul că, fără să comunice între ei, participanţii se comportă ca şi cum ar asista la aceleaşi evenimente supranaturale. Cum datele de teren nu-i vor verifica schema, Carlos nu va mai avea la dispoziţie decât ”explicaţia vrăjitorilor”, cea după care participanţii au văzut întâlnirea cu spiritul (Castaneda, E 1971, 44). Concurenţa modelelor epistemologice poate fi pusă în evidenţă în varii situaţii în care ucenicul are percepţii contradictorii asupra aceluiaşi eveniment, care din perspectiva tonalului îi poate apărea ca un ţânţar sau un coiot, iar din cea a nagualului ca un gardian sau un aliat (Castaneda, E 1971, 116-124, 250), ca un salt fizic într-o prăpastie sau ca o intrare în nagual.

Resemnificarea consensuală sau coroborarea şamanică sfârşeşte prin a organiza într-un sistem o masă anarhetipică de percepţii şi viziuni în care ucenicul părea definitiv înghiţit şi rătăcit. Conflictul interpretărilor nu duce doar la ”oprirea lumii” obişnuite, ci şi la ”asamblarea” unor alte lumi. În Realitatea ca proiect social, John Searle a expus un fel de ”vulgată” a ontologiei fundamentale pe care o împărtăşesc oamenii moderni (Searle, 2000, 18-19). Castaneda parafrazează polemic un asemenea demers, aşezând în deschiderea ultimului său volum, Latura activă a infinităţii, un fel de poeme filosofice, din care primul constituie ”sintaxa” omului obişnuit, iar celălalt este ”cealaltă sintaxă”, cea a vrăjitorilor. E adevărat, în acord atât cu propria teorie a punctului de reper exterior reprezentat de a treia atenţie cât şi cu relativismul postmodern, nici una din ’sintaxe” nu este privilegiată, ambele explicaţii fiind considerate simetrice.

Expunerea sistematică a ”ontologiei” atribuite lui Juan Matus este făcută în Introducerea volumului Puterea tăcerii (Castaneda, E 1987, 15-16). O voi urma în cele ce urmează pentru a rezuma concepţia arhitecturală care încununează eschatipic ”învăţăturile” lui don Juan, concepţie la care putem presupune că ajunge fie Carlos pe măsură ce înţelege lecţiile maestrului său (în ipoteza ”non-fiction”), fie Castaneda pe măsură ce îşi elaborează viziunea şi îşi scrie cărţile (în ipoteza ”fiction”).

 Dacă fizica modernă aşază la baza lumii nişte entităţi tratate drept particule elementare, având o natură dublă, în parte materială, în parte energetică (celebrul dualism undă-corpuscul), viziunea şamanică expusă de Juan Matus susţine că universul este alcătuit dintr-o multitudine infinită de fibre incandescente împrăştiate în toate direcţiile, fără să se încalece sau să se respingă. Când învaţă să vadă, Carlos descoperă că lumea dimprejur, de sub peisajul obişnuit, îi apare ca o plasă de filamente luminoase, care au proprietatea remarcabilă de a apărea fiecare separat, într-o percepţie non-aristotelică, unde nu funcţionează principiul excluziunii. Trăsătura lor cea mai deosebită, însă, este faptul de a fi ”conştiente de ele însele în moduri imposibil de înţeles pentru mintea umană” (Castaneda, E 1993, 5). Ontologia lui Juan Matus este o noologie, o pansophie în care entităţile elementare sunt înzestrate cu o formă de conştiinţă indescriptibilă.

Aceste câmpuri energetice conştiente sunt numite ”emanaţiile Vulturului”, pentru că derivă dintr-o sursă cosmică de proporţii infinite, pe care vechii şamani au numit-o metaforic ”Vulturul”. Vulturul este cel care generează fibrele de lumină şi dă viaţă tuturor fiinţelor din univers. Scopul existenţei este sporirea conştiinţei, fiecare ”fiinţă simţitoare” (sentient being) trăind pentru a-şi îmbogăţi cantitea şi intensitatea experienţelor. La moarte, filamentele sau emanaţiile tuturor fiinţelor sunt resorbite, sunt ”devorate” de către Vultur, care le consumă conştiinţa (awareness) (Castaneda, E 1985, 39). Ontologia aceasta are o anumită dimensiune pulsatorie (cel puţin din perspectiva fiinţelor individuale), care aminteşte de schema emanatistă a lui Plotin, în care Unul, cel care există în sine, se revarsă înafară, ”pleacă” din sine (prohodos), dând naştere lumii, şi apoi se resoarbe, se ”întoarce” înapoi în sine (epistrofé).

Astfel înfăţişat, universul lui Castaneda are şi un aspect predatorial, aproape terifiant, dar în acord cu viziunea despre lume a şamanismului de vânătoare. Imaginea Vulturului reia un simbol şamanic arhaic, cel al ”păsării de fier Kori” (Delaby, 2002, 123), sau al ”Mamei-Pasăre-de-Pradă”, pasăre uriaşă, cu cap de vultur, cu cioc şi pene de fier, care ”cloceşte” sufletele şamanilor iar la moarte le devorează (Eliade, 1997, 49-50). Don Juan atrage însă atenţia că este vorba de o imagine convenţională, antropomorfizantă, prin care vechii vrăjitori doreau să facă inteligibile viziunile abstracte, indescriptibile, intraductibile pe care le aveau asupra acestei surse negre infinite cu dungi albe şi străluciri fulgerătoare (Castaneda, E 1981, 172-173).

În ceea ce îl priveşte, în locul imaginii monstruoase şi groteşti a unui Vultur care se hrăneşte cu suflete, imagine ce nu face decât să releveze coloratura morbidă a practicilor vechilor şamani, Juan Matus preferă o descriere mai neutră. Sursa emanaţiilor îi apare ca o forţă care exercită o presiune dezintegrantă asupra tuturor fiinţelor şi, la moarte, asemeni unui magnet, le atrage conştiinţele (Castaneda, E 1985, 42). Noii şamani, arată don Juan, numesc universul emanaţiilor cu termeni precum ”infinitul”, ”spiritul”, ”marea întunecată a conştiinţei”, iar Vulturul – ”latura activă a infinităţii” sau ”intenţia infinităţii” (Castaneda, E 1998, 72).

Emanaţiile Vulturului sunt grupate în ”ciorchini”, roiuri (clusters) sau ”mari benzi de emanaţii”. Ciorchinii energetici au aspecte şi însuşiri diferite: asemeni unor copaci sau unei viţe-de-vie, unii produc ”boabe” sau ”bule” dotate cu conştiinţă, adică fiinţe vii, alţii produc doar ”organizare”, forme-cadru de existenţă. Spre surprinderea lui Carlos şi în general a gândirii occidentale, don Juan defineşte viaţa nu prin calitatea de organism biologic, ci prin aceea de conştiinţă. A fi viu înseamnă a fi conştient (to be alive means to be aware), indiferent de natura fizică, organică sau anorganică, a entităţii respective (Castaneda, E 1985, 81). Astfel, după şamanul yaqui, există fiinţe organice şi fiinţe anorganice, dotate în egală măsură cu diferite forme de conştiinţă. Pământul, lumea în care trăim, s-ar întinde pe amplitudinea a patruzeci şi opt de mari benzi de emanaţii, dintre care patruzeci ar fi compuse din energie inanimată, iar opt din energie animată, din care şapte corespund unor făpturi anorganice şi doar una fiinţelor organice (Castaneda, E 1985, 157-159).

Fiecare din speciile vii, fie organice fie anorganice, are o anumită matrice sau tipar (mold), concept vrăjitoresc care aduce suspect de puternic aminte de cel platonician de eidos sau idee, sau de cel aristotelic de entelechie sau formă. Don Juan descrie tiparul uman drept ”o structură de energie care serveşte la plasarea calităţilor umanităţii pe o masă amorfă de energie biologică”, asemănătoare cu ”o matriţă uriaşă care formează la nesfârşit fiinţele umane, ca şi când ar veni pe bandă” (Castaneda, R 1999, 279). Acest ”tip prim” (adică arhe-tip) funcţionează ca un fel de ştanţă care, la naşterea unui om, încapsulează un anumit număr din emanaţiile libere ale Vulturului într-un ou sau cocon de energie (Castaneda, E 1980, 155-156).

”Tiparul uman” poate fi văzut de către vrăjitori, fie ca energie pură, atunci când vrăjitorii şi-au pierdut ”forma umană” şi nu mai sunt condiţionaţi de percepţiile tonalului, fie ca o făptură antropomorfă, în acord cu obişnuinţele de reprezentare ale primei atenţii. Carlos are prilejul să vadă ”matricea umană” în visare, viziune care îi produce o revelaţie, fiindcă, după explicaţiile lui don Juan, misticii care reuşesc să o întrevadă o consideră a fi Dumnezeu, Isus, sau vreun zeu. Ca şi în alte cazuri similare, explicaţia vrăjitorilor pretinde să surclaseze revelaţiile din alte religii, să le explice ca moduri confuze şi incomplete de a percepe ceea ce şamanii văd în mod deliberat şi pragmatic. Deşi îi produce lui Carlos un sentiment extraordinar de iubire şi devoţiune mistică, ”matricea umană” nu are, în învăţătura lui Juan Matus, o natură personală, care să o facă un interlocutor sau un patron al oamenilor (Castaneda, E 1985, 262-270).

Văzuţi ca nişte naturi energetice, oamenii au forma unor ouă sau baloane luminoase, de dimensiunile unui individ cu mâinile întinse în lateral. Forma, aspectul şi culoarea corpului energetic al fiinţelor vii, organice sau anorganice, variază de la specie la specie, şi poate evolua în timp în cadrul aceleiaşi specii. Fiinţele anorganice au diverse forme, de tub, de ceaşcă, de minge, de clopot, de flacără de lumânare etc (Castaneda, E 1993, 111). Energia fiinţelor anorganice are un aspect sfârâitor, bolborositor şi culori precum roz, roşu sau oranj strălucitor, în timp ce energia fiinţelor organice vălureşte, pâlpâie sau scânteiază, iar culoarea ei este galben pal, mai galbenă la animale. Energia oamenilor avea în trecut culoare de chihlimbar sau ambră, dar apoi a involuat la culoarea lichiorului (chartreuse) şi în prezent la alb (Castaneda, E 1993, 175-179). Prin exerciţiile şamanice, vrăjitorii reuşesc, în schimb, să-şi restaureze energia, revenind la culoare chihlimbarie, chiar verzuie la vrăjitoarele foarte puternice, şi la forma energetică a unor pietre de mormânt rotunjite la capete, pe care o aveau oamenii din vechime (Castaneda, E 1980, 240).

Emanaţiile libere din univers exercită o presiune continuă asupra emanaţiilor închise în coconul luminos al fiinţelor vii. În explicaţia vrăjitorilor, potrivirea dintre vibraţiile filamentelor luminoase interne cu cele externe dă naştere percepţiei şi cunoaşterii (Castaneda, E 1985, 45-46). Alinierea emanaţiilor este realizată de un centru energetic de pe oul de lumină numit punct de asamblare (assemblage point), care selectează o plajă de vibraţii exterioare şi o pune în legătură cu gama corespunzătoare de vibraţii interioare. Punctul de asamblare este mobil, el se poate deplasa pe coconul energetic, realizând noi şi noi conexiuni. Fiecare din aceste alinieri dă naştere unei anumite imagini asupra lumii (Castaneda, E 1985, 108).

În funcţie de zonele accesibile punctului de asamblare, Juan Matus distinge trei mari categorii ale cunoaşterii şamanice: cunoscutul, necunoscutul şi incognoscibilul. Cunoscutul (the known), adică lumea aşa cum o ştim, este viziunea asamblată atunci când punctul se află pe poziţia sa obişnuită, comună majorităţii oamenilor. Necunoscutul (the unknown) reprezintă lumile asamblate atunci când punctul se deplasează în zone îndepărtate de pe oul luminos, pe care le pot atinge doar vrăjitorii. Incognoscibilul (the unknowable) este alcătuit din toate benzile de emanaţii libere care nu au un corespondent în interiorul oului luminos şi nu pot fi aşadar aliniate pentru cunoaştere. Explorarea necunoscutului este tonică, energizantă, în timp ce încercarea de cunoaştere a incognoscibilului înnebuneşte şi drenează vrăjitorul de energie. Confuzia între cele două domenii, arată don Juan, a fost fatală vechilor generaţii de şamani, care au sfârşit prin a se pierde în univers sau a fi anihilaţi, spre deosebire de noile generaţii, care au învăţat să facă o apreciere sobră a propriilor limite (Castaneda, E 1985, 19, 33-35, 43).

În mod curent, punctul de asamblare al oamenilor este fixat într-un loc precis de pe oul energetic, în partea dreaptă, la trei sferturi din înălţimea faţă de bază. Ea permite alinierea unui număr restrâns de emanaţii, care alcătuiesc tonalul, sau lumea obişnuită, fizică. La naştere, punctul de asamblare are o mai mare libertate de mişcare, dând naştere percepţiilor infantile magice, dar, foarte curând, el este blocat pe poziţia primei atenţii, prin exemplul continuu oferit de către adulţi. Faptul că avem o imagine comună asupra lumii se datorează nu doar coroborării primelor inele de putere ale membrilor comunităţii umane, ci mai ales fixării punctelor lor de asamblare în aceeaşi poziţie de pe oul luminos, care produce reprezentări similare. Forţa care determină situarea punctului de asamblare pe această poziţie împărtăşită de toţi oamenii, dând identitatea speciei umane, este aşa numita ”formă umană” (Castaneda, E 1985, 222-223).

Punctul de asamblare poate ieşi accidental din poziţia primei atenţii, în vise, în sătri mistice sau în momente de primejdie, dar revelaţiile acestea nu sunt susţinute şi în general sunt desconsiderate şi refulate. Scopul ”învăţăturilor” lui don Juan, culminând cu ”pierderea formei umane”, constă în preluarea sub control şi deplasarea dirijată a punctului de asamblare în zone neexplorate ale oului energetic. Metoda cea mai rapidă de a dizloca punctul din poziţia tonalului este ”lovitura nagualului”, o pasă magică, resimţită ca o lovitură pe omoplatul drept, prin care maestrul îl aruncă pe ucenic într-o stare de conştienţă ridicată (Castaneda, E 1985, 110). Plantele psihotrope şi tehnicile stalkingului şi dreamingului, în schimb, urmăresc acumularea de către ucenic a unei cantităţi de energie personală care să-i permită să-şi mute singur punctul de asamblare.

Punctul de asamblare este aşadar un concept de psihologie (neo)şamanică (în varianta Juan Matus) ce desemnează vârful activ al conştiinţei, nucleul care dă identitatea fiinţei şi poziţia de sine în raport cu universul. El este flancat de alte trei noţiuni, care nuanţează antropologia energetică prezentată de Castaneda. Prima este cea de atenţie, prin care este definită raportarea thetică (în termenii lui Sartre) sau poziţională a conştiinţei de sine faţă de lume. Prima, a doua şi a treia atenţie definite anterior se dovedesc a fi nu trei funcţii psihice distincte, ci poziţionări ale punctului de asamblare în diferite zone ale oului luminos. Prima atenţie constă în alinierea filamentelor interioare cu emanaţiile pământului (înţeles ca un cluster de emanaţii), cea de-a doua cu emanaţiile universului, însă din plaja de frecvenţă umană, iar ce-a de-a treia cu emanaţii ale universului din frecvenţe non-umane (Castaneda, E 1981, 262).

A doua este cea de voinţă (will). Dacă într-o primă instanţă, Castaneda desemna prin voinţă mai degrabă o poziţie a punctului de asamblare de pe ”diagrama psihică” (imagine care la rândul ei premerge pe cea de ou energetic) opusă raţiunii şi vorbirii, într-o a doua instanţă, după ce antropologia sa capătă coerenţă, el defineşte prin voinţă energia care permite deplasarea punctului de asamblare şi alinierea emanaţiilor, adică producerea stărilor de realitate fie obişnuită fie neobişnuită. De asemenea, actele de voinţă sunt cele care fac posibilă mişcarea dublului sau a corpului de vis, precum şi controlul fibrelor sau filamentelor sale energetice ce pleacă din zona ombilicului şi facilitează interacţiunea cu universul emanaţiilor (Castaneda, E 1981, 142). În sfârşit, într-o definiţie şi mai rafinată, voinţa este energia care ”aprinde” filamentele din interiorul oului luminos atunci când sunt aliniate cu emanaţiile din afară, provocând actul de cunoaştere, starea de conştiinţă (awareness) (Castaneda, E 1987, 122).

A treia este cea de intenţie (intent). Dacă voinţa este o explozie de energie pură, oarbă, necontrolată, continuă, intenţia reprezintă dirijarea deliberată (purposeful guiding) a voinţei. Voinţa este o forţă impersonală, în timp ce intenţia este o forţă personalizată, aflată la dispoziţia individului (Castaneda, E 1985, 170-171, 218). Deoarece controlează deplasarea punctul de asamblare, se poate spune că intenţia asamblează lumea. Intenţii diferite asamblează lumi diferite. Fiecare gest şi acţiune, fiecare obiect sau fiinţă depinde de o anumită intenţie a celui care îl înfăptuieşte sau reprezintă. Dacă trupul fizic cunoaşte spre exemplu intenţia mâncatului dar nu pe cea a zborului, corpul de vis în schimb nu cunoaşte intenţiile funcţiilor fizice dar poate zbura. Şamanii sunt cu atât mai puternici cu cât cunosc intenţia mai multor lucruri şi mai multor lumi, pe care le pot invoca, pe care le pot produce şi pe care le pot manipula în felul acesta. Don Juan, ni se spune, nu cunoaşte poziţiile decât a câtorva zeci de intenţii, dar unul din companionii săi, Silvio Manuel, este cu adevărat ”maestrul intenţiei”, deoarece cunoaşte intenţiile a tot ce există (Castaneda, E 1981, 149).

Care este statutul dat de Castaneda conceptului de intenţie: unul psihologic, ca matrice sau pattern al reprezentării şi cunoaşterii, sau unul ontologic, de raţiune seminală sau arhetip platonician? În Intentionality. An Essay in the Philosophy of Mind (1983), John Searle a  elaborat conceptul de intenţionalitate umană, pe care îl reia apoi, în The Construction of Social Reality (1995), din perspectiva coroborării intenţiilor necesară atribuirii colective de funcţii şi constituirii realităţilor sociale. În definiţia lui Searle, intenţionalitatea colectivă care construieşte realităţile sociale este o funcţie a individului uman, şi nu a unei conştiinţe comune sau unui spiritus mundi hegelian care transcende individul (Searle, 2000, 33).

Carlos Castaneda, în schimb, tratează voinţa şi intenţia nu doar ca instanţe sau energii ale individului, ci ca forţe exterioare, indepedente de om, aşa cum Schopenhauer făcea din voinţă principiul prim al lumii. Mai exact, voinţa şi intenţia sunt însăşi acea forţă cosmică pe care şamanii lui Castaneda o numesc Vulturul. Dar aceasta nu înseamnă că şamanismul lui don Juan neagă realitatea şi autonomia lumii exterioare, subordonând-o percepţiei umane. Sistemul său nu este unul antirealist, deoarece el supune relativismului perceptiv doar reprezentarea sau înfăţişarea obiectelor, nu existenţa lor. Pentru Juan Matus, emanaţiile Vulturului au o realitate absolută şi ele stau la baza a tot ceea ce există. Orice obiect sau fiinţă este alcătuit dintr-o cantitate de filamente luminoase, ce pot fi văzute ca atare de către şaman. Imaginile lor curente, în schimb, depind de circumstanţele poziţiei punctului de asamblare; spre exemplu, ceea ce, din perspectiva primei atenţii, îi apare lui Carlos ca un ţânţar, din perspectiva celei de-a doua atenţii, trezite cu ajutorul plantelor halucinogene, i se relevă a fi un monstruos ”gardian” al lumii celeilalte (Castaneda, E 1980, 324).

Ambiguitatea între psihologie şi ontologie pe care o păstrează însă sistematic ”învăţăturile” lui don Juan se datorează concepţiei pansofice sau noologice ce stă la baza lor. Vulturul şi emanaţiile sale sunt dotate cu conştiinţă, definiţia vieţii fiind, după cum am văzut, conştienţa. Voinţa şi intenţia sunt aşadar nu doar atribute sau energii ale individului, ele alcătuiesc substratul energetic al universului, din care individul se împărtăşeşte. În acest sens, don Juan îl învaţă pe Carlos modul în care intenţia sau ”comenzile” Vulturului pot fi interiorizate, pot deveni intenţia sau ”comenzile” omului (Castaneda, E 1985, 131). Integrându-se în intenţia universală, şamanul o poate folosi pentru a intenţiona la rândul său. Ucenicia vrăjitorului constă în ”curăţarea legăturii” personale cu intenţia unviersală (Castaneda, E 1987, 12). A asambla o lume prin intenţie nu înseamnă doar a construi o simplă reprezentare a unei realităţi energetice imuabile aflată în fundal, ci a genera noi realităţi pe baza patternului energetic care le guvernează. În Arta visatului, Carlos este deprins de către Proprietar cu tehnici înspăimântătoare ale intenţionării, cum ar fi aceea de a crea prin dreaming lumi la fel de consistente cu lumea noastră, sau aceea, incomprehensibilă, de a o ”intenţiona în viitor” pe Carol Tiggs, într-o monstruoasă simbioză cu Proprietarul însuşi.

Punctul de asamblare este menţinut pe poziţia tonalului de către dialogul interior. Dizlocarea lui cu diferitele tehnici de alterare a primei atenţii duce la ”oprirea lumii”, la colapsarea reprezentării determinate de o anumită aliniere a filamentelor interioare cu emanaţiile exterioare. Don Juan distinge într-o două tipuri mari de deplasări ale punctului de asamblare: mutări (shifts) şi mişcări (movements). Mutările sunt deplasări ale punctului de asamblare pe suprafaţa sau în interiorul oului luminos, care rămân aşadar în plaja de frecvenţe ale filamentelor pe care omul le are în comun cu fibrele universlui, adică în domeniul necunoscutului (unknown) uman. Mişcările sunt deplasări ale punctului de asamblare în afara oului luminos, în zona unor emanaţii străine omului, adică în domeniul necunoscutului nonuman (Castaneda, E 1993, 9). Mutările aduc punctul de asamblare în poziţii ale celei de-a doua atenţii, în timp ce mişcările îl aruncă în poziţii ale celei de-a treia atenţii.

În funcţie de direcţia în care se deplasează pe oul sau în interiorul oului luminos, mutările punctului de asamblare pot fi clasificate în mai multe categorii. Corpul energetic este alcătuit din mai multe straturi, precum foile unei cepe. Unul din aceste straturi este tonalul, adică banda în care punctul de asamblare construieşte imaginea lumii aşa cum o ştim. Din poziţia tonalului, lumea apare ca o lume de obiecte materiale iar oamenii ca nişte fiinţe fizice, corporale. În raport cu poziţia curentă a punctului de asamblare, un prim set de deplasări posibile sunt mutările laterale (lateral shifts), pe orizontală, spre dreapta şi spre stânga, în banda umană de emanaţii. Când mutările sunt minime, percepţiile rezultate sunt interpretate ca fantezii şi reverii, când sunt mari sunt tratate drept halucinaţii şi delir. Deplasările spre dreapta produc viziuni de activitate fizică, violenţă, crimă, senzualitate, în timp ce cele spre stânga dau naştere la viziuni spirituale, religioase, mistice (Castaneda, E 1985, 134-135).

Un al doilea set de deplasări posibile sunt cele pe verticală. Acestea ies din banda emanaţiilor umane, dar rămân în banda mai largă a emanaţiilor organice. Aceste mutări în poziţii inferioare de pe oul luminos (the shift bellow) conduc vrăjitorul în lumea animală şi vegetală. Fiecare animal şi plantă are, la fel cu omul, o poziţie specifică a punctului de asamblare, care dă ”forma” speciei respective. Coborând punctul de asamblare, şamanul ”intenţionează” poziţii non-umane, putând lua forma unui animal (cum se întâmplă atunci când Carlos se ”transformă” în corb) sau, spre exemplu, a unui copac (al cărui punct de asamblare este situat simetric faţă de cel uman, la un sfert din înălţime de la baza corpului său energetic. Cu ajutorul Catalinei, o vrăjitoare din generaţia anterioară lui don Juan, Carlos are senzaţia halucinantă de a se metamorfoza într-un animal monstruos, inexistent, între reptilă, insectă şi pasăre păroasă) (Castaneda, E 1985, 135-136, 150). Castaneda oferă astfel o interpretare speculativă hipersofisticată a temei transformării şamanului în animal totemic (xargi în Siberia sau nagual în America centrală) din etnologia tradiţională (cf. Eliade, 1997, 155-156; Delaby, 2002, 57).

Un al treilea set de deplasări posibile sunt cele către interior. Cea mai curentă mutare este cea provocată de ”lovitura nagualului”, pe care don Juan o foloseşte în mod constant pentru a-l pune pe ucenicul său în ”stări de conştiinţă ridicată” în care îi dă învăţăturile pentru ”partea stângă”. Datorită faptului că deplasarea punctului către centrul oului luminos dă impresia că s-ar face către stânga, mutarea de pe banda tonalului pe benzile nagualului a fost convenţional sau eronat numită şi trecerea din partea dreaptă în partea stângă (Castaneda, E 1985, 122). În asemenea stări non-raţionale şi non-verbale, Juan Matus îl supune pe Carlos unor experienţe care, în momentul revenirii punctului de asamblare în poziţia tonalului, vor fi uitate. Reamintirea lor va necesita readucerea punctului de asamblare în poziţiile atinse prin alterarea conştiinţei, fiecare ”amintire” şamanică fiind practic stocată în poziţia respectivă din oul luminos şi fiind eliberată doar când filamentele respective sunt ”reaprinse” de voinţă.

Când sunt suficient de puternice, deplasările către interior pot ieşi din banda umană, spre alte clustere de emanaţii. Între configuraţia energetică a fiinţei umane şi cea a universului există o omologie: aşa cum oul luminos este alcătuit dintr-o serie de straturi sau învelişuri, la fel universul are structura unei păpuşi ruseşti cu un număr infinit de sfere ce se înglobează. ”Există şi alte lumi!” afirmă don Juan. ”Ele sunt înfăşurate una într-alta, precum cojile unei cepe. Lumea în care existăm este doar una din aceste coji” (Castaneda, 1993, 79, 80). De aceea, punctul de asamblare funcţionează ca un fel de comutator, aliniind sau sincronizând oul luminos al vrăjitorului cu lumea corespunzătoare benzii de emanaţii în care se fixează. Fie printr-o mutare adâncă în interior, fie printr-o mişcare puternică în afara oului luminos, şamanul asamblează sau ”face” lumi noi, complete şi autonome, atotcuprinzătoare (all-inclusive), la fel de reale şi de ”posesive” ca lumea obişnuită.

Ca fenomen subiectiv, pe care Carlos îl interpretează permanent ca pe o halucinaţie, ieşirea punctului de asamblare din banda umană în următoare bandă de emanaţii este percepută ca pătrunderea într-un ţinut de nisipuri roşii bătut de vânturi, care soarbe energiile şi îi paralizează pe vrăjitorii începători. Barierea dintre benzi este percepută de ucenicii aflaţi în stări alterate de conştiinţă ca un ”zid de ceaţă” care împarte lumea în două, în dreapta şi în stânga, şi se roteşte o dată cu individul. Tehnica spirituală necesară vrăjitorului pentru a intra în nagual constă în a opri rotaţia zidului şi a se întoarce cu faţa către el, pentru a-l traversa printr-o mişcare aparent fizică (Castaneda, E 1981, 154, 237-238). ”Zidul de ceaţă” este o metaforă, arată don Juan, folosită de vechii vrăjitori pentru a desemna momentul de confuzie şi vid perceptiv care se creează când punctul de asamblare încetează să alinieze filamentele lumii obişnuite şi ”aprinde” noi emanaţii, neactivate până atunci (Castaneda, E 1985, 257).

După cum susţine Juan Matus, tonalul sau lumea obişnuită este cea asamblată de voinţă atunci când este aliniată cu două din cele patruzeci şi opt de benzi care sunt accesibile omului, o bandă care oferă ”structură” şi o bandă cu conştiinţă organică, de care depind fiinţele organice. Prin mutarea punctului de asamblare, şamanul se poate deplasa în toate direcţiile spaţio-temporale ale lumii noastre. Prin visare, spre exemplu, Carlos călătoreşte, sau mai degrabă se ”teleportează”, între locuri diferite de pe pământ, ca atunci când adoarme în Mexic şi se trezeşte la Carol Tiggs în Arizona, sau între momente diferite ale istoriei, ca atunci când îşi vizitează oraşul din copilărie. Cu altă ocazie, don Juan îi aplică o ”lovitură a nagualului” care îl aruncă pe Carlos, care traversează biroul unei agenţii de voiaj, la câteva cvartaluri depărtare şi într-un alt moment temporal al oraşului mexican unde se afla (Castaneda, E 1976, 147-151).

Dincolo de banda organică, fiecare din celelalte şapte benzi, care conţin emanaţii cu conştiinţă anorganică, alcătuiesc câte o lume completă aliniabilă de către vrăjitori (Castaneda, E 1985, 163). Trecerea dintr-o lume într-alta se face prin diferite puncte de putere (power spots) sau ”porţi”, prin ”ochiul visării”, prin ”spărturi” (cracks between the worlds) de tipul podului magic sau al grotesc-înspăimântătorului ”vagin cosmic” dezvăluit de vrăjitorii din echipa lui don Juan (Castaneda, E 1980, 47, 166-168, 286), care sunt corespondentul fizic sau reprezentarea exterioară a procesului psihic de mutare a punctului de asamblare pe o nouă poziţie a corpului energetic. Saltul punctului de pe banda organică (tonalul) pe o altă bandă (nagualul) este numită ”trecerea liniilor paralele” (Castaneda, E 1981, 240-243, 303), traversarea din partea dreaptă în partea stângă şi intrarea în ”celălalt sine” implicând simultan asamblarea unei alte lumi.

Pe măsură ce acumulează tot mai multă experienţă şi energie, Carlos face tot mai des salturi în lumi paralele. Cea mai apropiată de lumea noastră, aflată pe o bandă contiguă din oul luminos al omului, respectiv pe o ”coajă” contiguă din ”universul-ceapă”, este o ”lume neagră”, fără lumină sau strălucire, cu sol spongios şi pufos, unde toate obiectele, inclusiv cerul, sunt negre precum cărbunele. O alta este o ”lume albă”, cu o lumină strălucitoare difuză, unde Carlos vizualizează un dom uriaş şi unde poate fi văzută ”matricea umană” (mold of man). La fel ca în legendele celtice irlandeze despre insulele magice de dincolo de ocean, lumile acestea au temporalităţi diferite de a noastră, cea neagră are o durată mai densă, îmbătrânindu-i pe cei care o vizitează, cea albă o durată mai vaporoasă, o scurtă perioadă petrecută acolo echivalând cu ani trecuţi în lumea noastră. Echivalentul religios pe care, foarte ingenios, Castaneda îl oferă acestor lumi şamanice sunt iadul şi raiul, autorul întrebându-se dacă viziunile infernale sau paradisiace ale misticilor nu sunt moduri creştine de interpretare ale unor realităţi paralele (Castaneda, E 1985, 211-215, 290-294).

Aceste lumi sunt populate de fiinţe conştiente anorganice, cu care şamanul poate intra în dialog şi colaborare, numite din cauza aceasta aliaţi. Avem desigur de-a face cu o adaptare a unei alte teme din şamanismul tradiţional, cea a spiritelor auxiliare şi tutelare (cf. Delaby, 2002, 69-76). Juan Matus prezintă aliaţii ca pe nişte fiinţe cu naturi energetice, forme luminoase şi ritmuri de existenţă diferite de cele ale oamenilor, dar dotate cu inteligenţă, înţelegere şi forme ciudate de afectivitate. La fel cu şamanii din vechime, Juan Matus şi Genaro dispun de aliaţi personali, pe care îi lasă moştenire ucenicilor. Priviţi în mod normal, aliaţii au forme neclare şi cel mai adesea monstruoase, Carlos vizualizându-şi nedorita ”moştenire” sub forma unui jaguar cu ochi strălucitori, a unui coiot fosforescent, a unui om înalt chel şi a unei uşi umblătoare (Castaneda, E 1980, 147). Văzuţi însă în mod şamanic, aliaţii apar ca structuri de energie pură, asemănătoare cu ouăle de lumină ale oamenilor, dar cu forme şi culori diferite.

Aliaţii pot fi chemaţi din lumea lor în lumea noastră, precum în halucinanta scenă în care don Juan şi Carlos ţin o oglindă scufundată la o palmă sub apa unui râu, până când, în imaginea reflectată, alături de chipurile celor doi, apare o a treia figură ce pare să încerce să urce afară din adâncul oglinzii (Castaneda, E 1985, 88 şi următoarele). Lumea noastră este bântuită de cercetaşi (scouts) din alte lumi, pe care însă oamenii obişnuiţi nu îi percep. Vrăjitorii, în schimb, învaţă să îi distingă prin visare şi prin vedere. Aliaţii la rândul lor îi îndrumă sau îi atrag pe vrăjitori în lumea lor, uneori la un mod fatal, cum i se întâmplă lui Carlos, care trebuie salvat de către întreaga echipă a lui don Juan din lumea ca un fagure de tunele întunecate a fiinţelor anorganice de pe cea mai apropiată bandă de emanaţii (Castaneda, E 1993, 87 şi următoarele). În interpretarea lui don Juan, a te lăsa capturat de către aliaţi, fie chiar şi pentru a obţine diverse forme de imortalitate, este un adevărat ”pact cu diavolul”, prin care şamanii din vechime mai ales şi-au pierdut libertatea de voinţă şi au dispărut în lumi necunoscute (Castaneda, E 1993, 173).

Dintre toate fiinţele anorganice, cele mai terifiante sunt ”umbrele de noroi” (mud shadows) sau ”zburătorii” (flyers), numiţi aşa datorită faptului că se deplasează făcând salturi lungi prin aer. Don Juan îl ajută pe Carlos să vadă asemenea umbre uriaşe, impenetrabile şi întunecate, care trec primprejurul lui aterizând cu bufnituri inaudibile care îi produc rău în stomac. Veniţi din fundul universului, zburătorii sunt nişte predatori care se hrănesc cu energia oamenilor. Foarte concret, explică don Juan, zburătorii consumă permanent un halou de energie numit ”mantaua luminoasă a conştientizării” (glowing coat of awareness) cu care se naşte fiecare copil, dar din care oamenii maturi nu mai au decât o fâşie îngustă la nivelul solului, care le permite strict să supravieţuiască. În antroposofia lui Castaneda, zburătorii sunt o verigă superioară a lanţului trofic universal, care îi ”cultivă” pe oameni ca într-o crescătorie pentru a se hrăni cu aura lor.

Modul în care oamenii sunt menţinuţi în această ”sclavie energetică” nu este unul fizic sau violent, ci face parte dintr-o strategie subtilă şi perversă. Mintea noastră, preocupările, gândurile, ideile şi credinţele noastre, afirmă Juan Matus, sunt o ”instalaţie străină” (foreign installation) care ne-a fost indusă pentru a ne deturna în permanenţă atenţia şi a ne împiedica să ne concentrăm asupra noastră înşine. Mintea cu care gândim este de fapt mintea zburătorilor, iar speranţele, aşteptările, visurile de succes, angoasele de eşec, invidia, lăcomia, laşitatea, sunt gânduri prin care predatorii ne dizlocă conştiinţa şi o fac consumabilă. Singura manieră de a scăpa din această capcană este renunţarea la ”instalaţia străină”, adică la conştiinţa părţii drepte, şi activarea părţii stângi, a celuilalt sine, emergenţa minţii adevărate. Toate tehnicile ascetice ale artei stalkingului, de la pierderea importanţei de sine la oprirea dialogului interior, apar din această perspectivă ca nişte modalităţi de a izola şi alunga mintea predatorilor, moment în care energia vrăjitorului devine necomestibilă pentru zburători şi se poate regenera reacoperind oul luminos (Castaneda, E 1998, 215-234).

Prin această revelaţie, făcută abia în ultimul volum din serie, Latura activă a infinităţii, Castaneda oferă un fel de cheie e boltă sau de închidere a ”explicaţiei” vrăjitorilor. Ea dă însă o coloratură repugnantă, înfricoşătoare şi apocaliptică ”învăţăturilor” lui don Juan. Evoluţia rasei umane, afirmă Juan Matus, ar fi fost la un moment dat deturnată de pe calea ei de apariţia acestor predatori (Castaneda, E 1998, 202). Schimbarea formei şi a culorii oului energetic al omului actual nu ar ţine de o evoluţie naturală, ci de o decădere provocată din afară. Figura ”umbrelor de noroi” concentrează tot ceea ce etica tradiţională şi creştină punea sub semnul păcatului şi al răului. Este ca şi cum, în zburători, Castaneda ar materializa umbra colectivă a societăţii umane, orgoliul, vanitatea şi egocentrismul, meschinătatea, toate componentele negative şi refulate ale caracterului. Poate fi văzută concepţia lui Castaneda ca o modalitate de a delega responsabilitatea morală a indivizilor, prin proiecţia şi clivajul răului în nişte fiinţe din afara oamenilor?

Pe de altă parte, ”umbrele de noroi”, aşa cum sunt înfăţişate de Juan Matus, sunt nişte ”challengeri” ai condiţiei noastre de fiinţe conştiente. În universul şamanic al lui Castaneda, zburătorii, văzuţi ca nişte fiinţe la fel de terifiante pe cât erau demonii creştini, sunt un fel de ultimă provocare, care îi obligă pe vrăjitori, şi întreaga umanitate după aceştia, să evolueze pe calea spiritualizării şi a autototalizării energetice, sub presiunea monstruoasă a aneantizării prin devorare. Oricum ar fi, luat în sine, sistemul lui Castaneda este poate cel mai virulent atac la adresa egoului, a raţionalităţii şi a condiţiei intelectuale a omului modern, pe care le clivează pur şi simplu de natura umană şi le atribuie unei colonizări psihice a umanităţii de către specii străine.

Conceptul de zburător se integrează de altfel foarte bine în spiritul şamanismului de vânătoare tradiţional, în care oamenii, animalele şi fiinţele supranaturale rulează într-un ciclu permanent al schimbului de forţă de viaţă. Vrăjitorii devin ”prăzi din momentul în care se aventurează în acest univers predatorial” (Castaneda, E 1993, 101). Din această perspectivă, prădătorul suprem cu care este confruntată omenirea nu sunt ”umbrele de noroi”, ci însuşi Vulturul, sursa emanaţiilor şi a tuturor existenţelor. Dacă zburătorii se hrănesc parazitar cu aura oamenilor, Vulturul devorează însăşi substanţa lor, filamentele luminoase închise în coconul energetic. Nu este şi Vulturul un uriaş ”cultivator” care foloseşte universul ca un fel de fermă, unde fiinţele vii au menirea să sporească conştiinţa emanaţiilor şi să-l ”hrănească” pe creatorul lor? Dacă în figura zburătorilor este proiectată şi clivată condiţia noastră intelectuală deficientă, în cea a Vulturului este proiectată însăşi condiţia noastră fizică de muritori.

În ”învăţăturile” lui Juan Matus, oamenii, precum toate fiinţele vii, mor deoarece conştiinţa lor sfârşeşte prin a fi consumată de Vultur sau, într-o imagine mai puţin antropomorfă, prin a fi resorbită în ”oceanul întunecat al conştienţei”, în ”infinit” (Castaneda, E 1998, 191). Vehicolul prin care Vulturul distribuie şi recuperează conştienţa (awareness) este aşa numita ”forţă de rostogolire” (rolling force) sau ”conveior” (tumbler). Atunci când învaţă să vadă, Carlos are posibilitatea de a contempla priveliştea energetică a unei suite nesfîrşite de cercuri sau sfere de foc care străbat permanent universul şi lovesc corpurile luminoase ale tuturor fiinţelor vii. Aceste sfere, emanând dinspre Vultur, au un dublu aspect şi efect: un aspect ”circular”, care are funcţia de a întreţine viaţa şi conştiinţa fiinţelor, dându-le putere, direcţie şi împlinire, şi un aspect ”rostogolitor”, constând într-o permanentă presiune exercitată asupra fiinţelor, până la zdrobirea şi transportul lor înapoi la sursă (Castaneda, E 1985, 228-229).

”Forţa de rostogolire” izbeşte încontinuu oul luminos până când provoacă spargerea acestuia. În mod normal, oamenii au un fel de scuturi energetice protectoare, care deviază sau amortizează impactul sferelor circulare, dar ele se subţiază şi dispar în momente de tulburare, slăbiciune, boală. Chiar şi în cazul celor mai puternici şamani, bătrâneţea sfârşeşte inevitabil prin a le slăbi voinţa, cea care ţine adunate la un loc straturile coconului luminos (Castaneda, E 1971, 198). Vrăjitorii care părăsesc poziţia securizantă a tonalului sunt în mod deosebit vulnerabili la loviturile ”conveiorului”, în special atunci când încep să-l vadă şi se deschid direct către el. Presiunea ”forţei de rostogolire” provoacă desfacerea straturilor sau benzilor oului luminos, încât omul muribund pare să se descojească asemeni unei cepe (Castaneda, E 1980, 290-291). Moartea unui om le apare celor care văd ca eliberarea, din coconul energetic spart, a unui nor de muşte de foc, mii de flăcări mici care sunt supte de către Vultur.

Punctul vulnerabil de unde începe fisurarea oului luminos al oamenilor este o gaură (gap) situată în zona sau la înălţimea ombilicului. Atunci când vede sferele ”forţei de rostogolire”, Carlos are impresia că primeşte lovituri moi în stomac şi e cuprins de o senzaţie de greaţă. Cu cât oamenii sunt mai lipsiţi de putere, mai drenaţi de vitalitate, cu atât corpul lor luminos are o gaură centrală mai întinsă. La Gorda povesteşte că, atunci când îl cunoscuse pe don Juan, avea o imensă gaură neagră pe coconul luminos, iar Carlos, la rândul său, are de luptat cu o pată întunecată urâtă care nu îi permite să înfăptuiască diverse acţiuni ale corpului de vis. Aceste găuri trebuie închise treptat cu ajutorul tehnicilor şamanice până când ucenicii îşi recapătă integritatea energetică (Castenda, E 1980, 119, 240-241).

Prin faptul că presează în permanenţă asupra omului şi că este de neînlăturat, moartea poate fi nu doar un duşman, ci şi un ”sfătuitor” al vrăjitorului. Una din tehnicile cele mai ciudate şi aparent perverse, de-a dreptul mazochiste, folosite de şamanii lui Castaneda pentru a exersa arta stalkingului este relaţia cu mici tirani (petty tyrants), persoane cu putere de viaţă şi de moarte asupra supuşilor lor (precum conquistadorii Americii), care îi obligă pe vrăjitorii să îşi controleze perfect toate acţiunile pentru a supravieţui. Or, din acest unghi de vedere, cel mai mare ”tiran”, tiranul absolut, este Vulturul însuşi (Castaneda, E 1985, 17). Conştientizarea morţii inevitabile este, după Juan Matus, singura capabilă să dea sobrietate şi scop existenţei vrăjitorului. Putând fi permanent văzută ca o umbră neagră în dreptul umărului stâng, umbră ce creşte mai mare decât omul când acesta este pe cale de a muri, cum se întâmplase cu don Julian, maestrul lui Juan Matus, pe când fusese găsit de don Elias, propriul său maestru (Castaneda, E 1987, 37-39), moartea este cel mai bun ”sfătuitor” pentru şamanii care vor să evite destinul oamenilor de rând.

Cărţile lui Castaneda ajung astfel să abordeze şi marea temă, obligatorie pentru un orice sistem religios, a morţii şi nemuririi. Deşi la început don Juan insistă în special asupra condiţiei noastre muritoare, tocmai pentru ca angoasa morţii să provoace în ucenicul său reculul necesar desprinderii din somaţiile acaparatoare ale tonalului, de-a lungul volumelor emerge treptat o doctrină referitoare la opţiunile şamanului de a evita moartea. Manipularea conştientă şi deliberată a propriului corp energetic permite anumite parade de evitare a eroziunii provocate de impactul permanent al ”forţei de rostogolire”. Incubaţiile prin îngropare în pământ, spre exemplu, au efectul de a devia loviturile ”conveiorului”, ca şi alte atacuri energetice asupra oului luminos, fortificându-l şi făcându-l mai durabil.

Atât don Elias, maestrul lui don Julian, cât şi don Julian, maestrul lui don Juan, îşi întâlnesc ucenicii într-un moment când aceştia sunt în comă, într-o criză de tuberculoză primul, rănit de un glonţ al doilea. Don Elias reuşeşte să stopeze moartea viitorului său ucenic cu ajutorul unei ”pase magice”, o ”lovitură a nagualului” care deplasează punctul de asamblare al muribundului pe o ”poziţie unde moartea nu mai contează” (Castaneda, E 1987, 41). Deplasările punctului de asamblare permit modificări ale corpului energetic, prin care şamanii adoptă forme non-umane ale unor specii organice, cum sunt copacii, sau non-organice, cum sunt aliaţii, cu durate de viaţă mult mai lungă decât cea a omului. Astfel, prin ”mişcarea în afară”, punctul de asamblare deformează oul luminos dându-i formă de pipă sau de linie.

Ţinând cont de definiţia universului ca o creaţie a intenţiei sau a voinţei, vrăjitorul poate ”intenţiona îndepărtarea morţii” (to intend death away), construindu-şi o configuraţie energetică mult mai rezistentă decât cea umană. Fiinţele anorganice sunt mult mai longevive decât oamenii deoarece corpul lor luminos are o formă alungită, fără deschizături, făcând mult mai bine faţă loviturilor permanente ale ”forţei de rostogolire”. Observându-i pe aliaţi, arată don Juan, vrăjitorii au învăţat să le imite forma şi să-şi prelungească în felul acesta în mod indefinit existenţa. Don Juan şi don Genaro îi oferă lui Carlos prilejul, într-o experienţă terorizantă pentru ucenic, de a vedea un grup de vrăjitori din vechime, care supravieţuiesc de mii de ani, îngropaţi în pământ. Întâlnirea este halucinantă, deoarece, în acord cu sistemul lui Castaneda, vrăjitorii aceştia nu trăiesc în lumea tonalului (nu sunt aşadar nişte zombi sau altă specie de făpturi macabre), ci sunt aliniaţi cu lumi paralele şi au aşadar aspectul fantomatic al aliaţilor, mai exact s-au transformat şi ei, prin mişcarea punctului de asamblare în afara benzii umane, în aliaţi (Castaneda, E 1985, 233-245).

Stăpânii acestor tehnici de supravieţuire sunt numiţi de Juan Matus ”sfidătorii morţii” (death defiers). Cel mai spectaculos şi mai incomprehensibil caz este cel al Proprietarului (the Ward, the Tenant, el Inquilino), un şaman din alte vremuri care îşi prelungeşte indefinit viaţa închizându-şi periodic gaura (gap) din oul luminos, în momentul când aceasta este pe cale să cedeze şi să provoace spargerea coconului. Pentru aceasta, Proprietarul a făcut o înţelegere cu linia de şamani a lui don Juan, primind de la fiecare nou conducător (nagual) de echipă cantitatea de energie necesară, în schimbul unor ”daruri de putere” (gifts of power), adică al revelării unor noi poziţii ale punctului de asamblare şi deci a unor noi lumi (Castaneda, E 1987, 77-78).

În calitate de succesor al lui don Juan, Carlos trebuie să contacteze şi el Proprietarul, întâlnirea, narată în finalul Artei visatului, fiind poate cea fantastică, absconsă şi terifiantă din toate episoadele castanediene. În schimbul unei donaţii libere de energie, sfidătorul morţii (el desafiante de la muerte) îi arată lui Carlos o serie de secrete ale punctului de asamblare. Astfel, prin întoarcerea punctului cu faţa spre spate, vrăjitorul se poate transforma din bărbat în femeie, Proprietarul având înfăţişarea unei femei (transpar la Castaneda câteva din obsesiile omului postmodern legate de relativismul şi posibilităţile de schimbare nu doar a rolurilor de gen, ci şi a sexului organic). La fel, Proprietarul îl duce pe Carlos în lumi fără realitate energetică dar consistente, asamblate prin visare, şi îl învaţă să ”intenţioneze în cea de-a doua atenţie” (cum este incomprehensibilul episod al intenţionării lui Carol Tiggs). Darul cel mai mare pe care i-l face însă Proprietarul este posibilitatea de ”a zbura pe aripile intenţiei”, adică posibilitatea de a face să gliseze nelimitat punctul de asamblare, de ”a se mişca înainte şi înapoi pe energia aici-şi-acum a universului” (Castaneda, E 1993, 249, 259).

Cu toate acestea, tehnicile vechilor şamani de a-şi prelungi existenţa i se par lui don Juan morbide, respingătoare, contra naturii, precum şi provizorii, deoarece nu rezolvă definitiv problema. Oricât ar trăi de mult, atât fiinţele anorganice cât şi vrăjitorii care le adoptă forma, tot sunt obligate într-un final să moară. Or iată că, undeva în istorie, cu mult înainte de venirea europenilor, arată Juan Matus, şamanismul amerindian ar fi trecut printr-o revoluţie şi o reformulare. O nouă generaţie de clarvăzători (seers, videntes) ar fi repus în discuţie şi ar fi abandonat o mare parte din practicile vechilor şamani, inclusiv cele privind suspendarea morţii. Noii şamani, susţine don Juan, au descoperit o ”opţiune ascunsă” (hidden option) pentru a evita neantizarea (Castaneda, E 1998, 192).

Spre deosebire de vechii vrăjitori, care voiau să menţină cu orice preţ integritatea oului luminos, noii vrăjitori au descoperit că, pentru a obţine imortalitatea, oul luminos trebuie abandonat. Este adevărat că spargerea coconului reprezintă, pentru omul obişnuit, moartea, dar noii vizionari au găsit o manieră de a-şi ”deschide propriii coconi, astfel încât forţa să îi inunde în loc să-i rostogolească ca pe o ploşniţă” (Castaneda, E 1985, 227, 230). În loc să ducă la dispersarea filamentelor din interiorul oului şi la înghiţirea lor de către Vultur, această racordare la emanaţiile universului îi permite şamanului să intre în eternitate. Posibilitatea ca omul să nu fie devorat este un ”dar al Vulturului”, care se ”mulţumeşte” cu un surogat, şi anume cu experienţele de viaţă (înţelese ca energie acumulată în fibre conştiente) ale individului, eliberate de acesta printr-o recapitulare profundă (Castaneda, E 1981, 220, 287).

Mijlocul de a sparge coconul luminos este numit ”focul interior” (the fire from within). Lumina, căldura, focul mistic sunt teme întâlnite atât în şamanismul tradiţional, cât şi în alte religii cum este tantrismul, şamanul fiind considerat ”stăpânul focului” (Eliade, 1997, 432-435). Castaneda oferă o variantă spiritualistă a temei, în acord cu obsesiile contraculturii din anii hippy, regăsibile la un Jim Morrison. Focul interior permite eliberarea nu doar din limitările tonalului, care corespunde unei poziţii fixe de pe oul luminos, ci din limitările impuse de oul luminos ca totalitate, cu toate poziţiile sale. Libertatea totală presupune alinierea la emanaţii ale Vulturului necuprinse în coconi luminoşi şi în consecinţă activarea unor filamente de conştiinţă de dincolo de posibilităţile umane. De aceea, concluzia pansofică a lui Juan Matus este: ”Libertatea totală înseamnă conştiinţă totală” (Castaneda, E 1985, 299).

În mod practic, declanşarea focului interior constă în trecerea din a doua în a treia atenţie. Prima atenţie reprezintă fixarea punctului de asamblare pe banda umană din coconul luminos şi alinierea, în consecinţă, a lumii aşa cum o ştim, a tonalului. Cea de-a doua atenţie se activează prin deplasarea punctului de asamblare pe una din benzile non-umane din coconul luminos şi alinierea uneia din cele şapte lumi accesibile vrăjitorilor. Aceste lumi paralele şi simultane sunt la fel de consistente cu lumea noastră şi din cauza aceasta, chiar atunci când au o temporalitate alterată, ce face posibilă prelungirea nedefinită a existenţei, ele nu oferă o soluţie radicală problemei morţii. Vrăjitorii din vechime, arată don Juan, au rămas blocaţi în benzi şi în lumi paralele, care s-au dovedit în felul acesta nişte capcane la fel de absorbante pe cât este lumea normală pentru omul obişnuit.

Noii vrăjitori au descoperit însă că este posibil să alinieze nu doar câte o singură bandă de emanaţii, ci mai multe benzi simultan. Antrenamentul ucenicilor constă în aruncarea lor în poziţii cât mai diverse şi depărtate ale punctului de asamblare, acoperind pe cât se poate întreg oul luminos. Fiecare experienţă este ”stocată” în filamentele poziţiei respective şi este uitată atunci când punctul de asamblare se deplasează în alte poziţii (Castaneda, E 1993, 145-147). Reamintirea evenimentelor uitate ale uceniciei, care pentru Carlos durează încă zece ani de la plecarea lui don Juan, constă în revenirea punctului de asamblare la poziţia corespunzătoare şi reaprinderea filamentelor dimprejurul acesteia (Castaneda, E 1985, 53, 183).

Intrarea în cea de-a treia atenţie este o manevră finală, posibilă atunci când şamanul a vizitat suficient de multe puncte din cele aproximativ şase sute de poziţii ale oului luminos şi a cucerit un control perfect asupra deplasărilor voinţei sau intenţiei sale. În acel moment, el îşi deplasează fulgerător punctul de asamblare prin toate poziţiile vizitate anterior şi aliniază simultan toate benzile din coconul său luminos. Aceasta declanşează un total recall al tuturor experienţelor trăite (similar panoramelor vieţii pe care le trăiesc muribunzii) şi o total awareness (Castaneda, E 1985, 67, 299). Aprinderea tuturor filamentelor sparge oul energetic al şamanului, într-un fenomen care, din perspectiva omului obişnuit, apare ca o combustie spontană. În finalul uceniciei sale, Carlos şi companionii săi asistă, ni se spune, la autocombustia, explozia de energie şi dispariţia în infinit a lui don Juan cu întreaga sa echipă de vrăjitori (Castaneda, E 1981, 323-314).

Cei care ating a treia atenţie şi intră în ”marea întunecată a conştienţei” deţin un alt fel de control asupra timpului şi a destinului. Una din cele mai absconse şi metafizice explicaţii date de don Juan asupra naturii universului este cea a ”roţii timpului” (the wheel of time). Pentru văzători, timpul ţine de natura conştientă a emanaţiilor Vulturului şi poate fi văzut ca un tunel care vine asupra tuturor fiinţelor. Acest tunel este alcătuit dintr-o infinitate de ”nişe laterale”, fiecare de natură infinită şi echivalând cu câte o lume, pe care fiinţele le privesc compulsiv, rămânând captive, pe măsură ce acestea se îndepărtează. Una din manevrele şamanice, operate de benefactori asupra trupului energetic al ucenicilor, este de a le ”schimba direcţia capului”, astfel încât viitorii şamani să nu mai privească timpul îndepărtându-se, ci în faţă, pe măsură ce vine. Această schimbare a direcţiei atenţiei dinspre trecut spre viitor le permite să iasă din câmpul de atracţie al ”nişelor” şi să ”învârtă roata timpului”, adică să se deplaseze liber pe benzile de emanaţii (Castaneda, E 1981, 294, 305-306).

Am văzut că posibilitatea şamanilor de a evita moartea, adică absorbţia conştiinţei în sursa tuturor emanaţiilor, este numită de Juan Matus ”darul” pe care Vulturul îl face tuturor fiinţelor, organice sau anorganice, acela de a oferi în locul forţei de viaţă (life force) doar experienţa de viaţă (life experience), eliberată prin recapitulare (Castaneda, E 1998, 148). În fapt, Castaneda relatează sau creează un întreg mit, amintind într-o anumită măsură miturile amerindiene asupra fiinţelor originare (Quetzalcoatl, Huitzilopochtli, Tezcatlipoca etc.) (Lehmann, 1995) dar mult mai speculativ şi abstract, care explică figurativ şi dramatic, drept acte ale Vulturului, patternul iniţierii şamanice pe care îl urmează don Juan.

Pentru a oferi un ghid spre pasajul secret ce permite ”eliberarea”, Vulturul a creat în cadrul fiecărei specii câte o fiinţă specială, numită nagual, un leader menit să conducă câte o echipă de vrăjitori (termenul nagual, ca viziune şamanică a lumii, opus tonalului, primeşte astfel o nouă încărcătură semantică, aceea de persoană care controlează necunoscutul din univers). Atunci când sunt văzuţi, oamenii apar ca nişte sfere de lumină cu două compartimente, unul corespunzând corpului fizic (”partea dreaptă”), celălalt corpului energetic (”partea stângă”) sau corpului de vis (dreaming body). Nagualii, în schimb, sunt nişte fiinţe ”duble”, ei apar ca două sfere de lumină suprapuse şi au în consecinţă patru compartimente (Castaneda, E 1998, 3, 70-71, 215).  În plus faţă de ceilalţi vrăjitori, care au deja un dublu sau un celălalt reprezentat de corpul de vis, nagualii dispun de o ”formă” (shape) suplimentară, de două ori mai mare decât corpul lor fizic, care le permită să fie simultan prezenţi în lumea tonalului şi în cea a nagualului (în celălalt sens al termenului) (Castenda, E 1980, 198-199).

Dubla natură le conferă nagualilor un surplus de energie, care le permite acţiuni ieşite din comun şi în primul rând conducerea unei întregi echipe de vrăjitori spre eliberarea prin focul interior (Castaneda, E 1993, 10). Don Juan povesteşte că l-a ales pe Carlos drept ucenic în momentul în care i-a văzut dublul cocon luminos. Totuşi, Carlos nu reuşeşte să devină nagualul unei noi echipe de vrăjitori deoarece, după cum descoperă după o vreme benefactorul său, el are o structură energetică aparte, aceea de ”nagual cu trei protuberanţe” sau trei compartimente (Castaneda, E 1981, 231-232). De aceea, în întâmplările povestite în Al doilea cerc de putere şi în Darul Vulturului, Carlos va trebui să se despartă de prima echipă care fusese pregătită pentru el şi să aştepte formarea unei alte echipe de vrăjitori.

Mitul etiologic prezentat de Juan Matus drept ”regula” (rule) şamanilor continuă cu crearea de către Vultur a echipei nagualului. Alături de bărbatul-nagual există o femeie-nagual, cei doi fiind un fel de fiinţe gemene, complementare, uniţi printr-o legătură energetică. Vulturul duce femeia-nagual în lumea cealaltă, în aşa fel încât ea să constituie un fel de cap de pod care să-l atragă pe bărbatul-nagual şi echipa sa spre pasajul secret către infinit. Echipa nagualului cuprinde mai multe serii de câte patru oameni, care corespund energetic şi temperamental celor patru direcţii cardinale, nordul, estul, sudul şi vestul. O primă serie este compusă din bărbatul-nagual şi alţi trei bărbaţi, un maestru al stalkingului, unul al visatului şi unul al intenţiei. În cazul echipei lui don Juan, aceştia sunt don Vicente, don Genaro şi Sivio Manuel. Alte două serii, una de stalkeri şi alta de dreameri, sunt compuse din câte patru femei, două câte două pentru fiecare punct cardinal: Zuleica şi Zoila pentru Vest, Cecilia şi Delia pentru Sud, Carmela şi Hermelinda pentru Est şi Nelida şi Florinda pentru Nord. În sfârşit, la aceştia se adaugă patru ”curieri” sau cercetaşi care explorează necunoscutul deschizând drumul întregii echipe.

Înainte de a putea pleca în călătoria definitivă, un nagual trebuie să instruiască o nouă echipă de ucenici care să le succeadă şi să transmită mai departe ”regula”. În felul acesta, Carlos este ales drept nagualul sau conducătorul unui nou ”ciclu”, din care fac parte femeia-nagual Carol Tiggs, apoi Pablito, Benigno, Nestor şi Eligio (acesta părăsind lumea împreună cu echipa lui don Juan), şi în sfârşit Elena sau la Gorda (Grăsana), Josefina, Lidia şi Rosa. Chiar aşa restrânsă cum este, echipa lui Carlos se dovedeşte a fi nefuncţională, din cauza faptului că presupusul conducător este un nagual cu trei protuberanţe sau compartimente, ceea ce face colaborarea între ei aproape imposibilă. Pentru a ieşi din acest impas, care ameninţă să îi lase fără succesori, companionii lui don Juan reunesc pentru Carlos o nouă echipă, mult mai mică, potrivită naturii sale, alcătuită din Carol Tiggs (femeia-nagual), Taisha Abelar (stalker) şi Florinda Donner-Grau (dreamer).

O problemă foarte ciudată legată de aceste trei vrăjitoare din ”ciclul lui Carlos” este aceea că, spre deosebire de Gorda, Pablito, Nestor etc., ele nu sunt simple făpturi de hârtie, personaje pentru a căror autenticitate garantează doar cărţile lui Castaneda, ci femei reale, care pot fi întâlnite, scriu cărţi, dau interviuri, conduc şcoala de Tensegritate după moartea ”tânărului nagual”. Despre Carol Tiggs, care în Arta visatului se arăta că dispăruse în infinit în timpul ciudatelor experienţe ale lui Carlos cu ”Sfidătorul morţii”, aflăm, dintr-un interviu luat de către Concha Labarta celor trei femei-vrăjitoare (publicat în Mas Alla, Spania, 1997, reluat de Laugan Productions 1997-2003), că s-a reîntors în lumea noastră în 1985. Taisha Abelar şi Florinda Donner-Grau au publicat cărţi, The Sorcerers’ Crossing (Trecerea vrăjitorilor, 1995), respectiv Shabono and The Witch’s Dream. Opinion of Manu from Colorado şi Being-In-Dreaming, în care relatează iniţierea lor de către Juan Matus. Ce se întâmplă? Avem de a face cu o dovadă exterioară că relatările lui Carlos sunt autentice, sau asistăm la un fenomen de contaminare, din motive greu de desluşit (intrare într-o ficţiune colectivă, şarlatanie literară în lanţ, etc.), prin care religia lui Castaneda câştigă nu doar adepţi ci şi noi preoţi?

Revenind la mitul etiologic expus de don Juan, crearea echipei nagualului de către Vultur are drept scop facilitarea unor manevre magice care nu ar putea fi îndeplinite de un vrăjitor singur sau i-ar fi fatale. Colaborarea lui Carlos cu la Gorda sau cu Carol Tiggs, în exerciţii de ”vedere-împreună” (seing-together) şi de ”visare-împreună” (dreaming-together) le permite deplasări ale punctelor de asamblare şi în consecinţă experienţe de transcendere şi călătorii în lumi necunoscute. Văzutul în echipă, arată don Juan, este singura posibilitate de a vedea direct Vulturul şi ”forţa sa de rostogolire” fără a fi zdrobit de aceasta (Castaneda, E 1985, 181).

Dintre formele de lucru în echipă descrise de Castaneda, cele mai elaborate sunt ”formaţia toltecului” şi ”formaţia şarpelui”. ”Formaţia toltecului” este alcătuită din nagual şi patru vrăjitoare lipite de el în faţă şi în spate, în dreapta şi în stânga, reprezentând cele patru direcţii cardinale. Combinarea energiilor lor, constată Carlos, face posibilă salturi în infinit prin care cei cinci se topesc din tonal, ca o ceaţă, şi apoi redevin solizi, se rematerializează sub privirile stupefiate ale lui Pablito, Nestor şi Benigno (Castaneda, E 1980, 315-321). ”Formaţia şarpelui” este cea mai complexă, cuprinzând întreaga echipă a nagualului, dispusă pe perechi, în şir, sub formă de şarpe. Aceasta este, se pare, poziţia sub care grupul de vrăjitori face saltul în infinit: în finalul Darului Vulturului, Carlos povesteşte că a văzut echipa lui don Juan arzând cu ”focul interior”, sub forma unui şir de lumini pe cer, amintind de imaginea mitică a lui Quetzalcoatl, ”Şarpele cu pene” (Castaneda, E 1981, 66-67, 314).

”Regula” impusă de Vultur pentru a acorda ”darul” imortalităţii făpturilor conştiente are aspectul unui mit sau al unei legende care oferă, în termenii lui Eliade, un ”model exemplar”, un scenariu petrecut in illo tempore şi reiterat de către descendenţii fiinţelor originare. Totuşi, susţine don Juan, ”a fi implicat în regulă poate fi descris ca a trăi un mit. Don Juan trăia un mit, un mit care îl luase în stăpânire şi făcuse din el un Nagual” (Castaneda, E 1981, 172). Vrăjitorii lui Castaneda nu performează spectacular şi nu înscenează dramatic o poveste originară, ci (re)parcurg o iniţiere personală, o cale energetică ce duce la transformare şi în final la transcendere. În mai multe rânduri, don Juan subliniază că ”regula este o hartă”, adică un ghid foarte pragmatic şi empiric, care permite orientarea deplasărilor punctului de asamblare pe oul luminos şi, simultan, a călătoriilor şamanului prin benzile de emanaţii şi lumile aliniate de punctul de asamblare (Castaneda, E 1981, 179-180).

Într-un final, oricât de haotice şi anarhice fuseseră experienţele şi impresiile lui Carlos de-a lungul anilor de ucenicie naraţi în primele volume, în Focul interior ”învăţăturile” lui don Juan sfârşesc prin a se rezuma într-un scenariu explicativ coerent. Sistematizat chiar pe nouă puncte în Introducerea la Puterea tăcerii, această ”altă sintaxă” pretinde să aibă aceeaşi îndreptăţire şi validitate cu sintaxa care dă descrierea curentă, vulgata lumii obişnuite. În felul acesta, construcţia viziunii vrăjitoreşti a lui Castaneda pare a repeta în mic procesul istoric prin care transele şi viziunile şamanilor din societăţile de vânătoare au ajuns să se constituie progresiv, eschatipic, într-o tradiţie fixată şi într-un corpus de învăţături.

Şi totuşi, formula finală care ar putea defini cel mai bine structura de ansamblu a volumelor lui Castaneda nu este eschatipul, ci rămâne anarhetipul. Aceasta deoarece ”explicaţia vrăjitorilor”, în ciuda rotunjirii sale, nu îngheaţă într-un sistem închis, nu are (ne)şansa de a se transforma într-o dogmă simplificată, ci se constituie într-o rampă de lansare pentru noi aventuri cu mult mai derutante şi sofisticate. Decolarea lui Carlos spre orizonturi complet necunoscute şi infinit mai halucinante decât tot ce i se întâmplase în cadrul uceniciei sale are loc în finalul penultimului volum, Arta visatului, prin întâlnirea cu ”Sfidătorul morţii”, care îl poartă nu doar într-o serie de experienţe şi lumi necunoscute lui don Juan, dar îi oferă noului nagual ”darul” de a ”zbura pe aripile intenţiei”, adică de a asambla şi intenţiona realităţi nesfârşite.

Apelând la o metaforă matematică, aş spune că lumile pe care le explorează Castaneda pot fi ierarhizate folosind cardinalele (numerele de ordine) ale mulţimilor transfinite din teoria lui Georg Cantor. Lumea obişnuită, cea pe care Carlos o împarte cu noi, cititorii săi, adică tonalul, lume asamblată de prima atenţie, are cardinalul Aleph 0, adică puterea numărabilului. Deşi este infinită, obiectele ei pot fi organizate linear, cuantificate, numărate, ordonate, aprehendate logic. Lumea vrăjitorului, pe care Carlos învaţă să o vadă, asamblată de către a doua atenţie, are cardinalul Aleph 1, adică puterea continuului. Ea este infinit mai intensă decât lumea omului obişnuit, aşa cum numărul de puncte din intervalul 0 şi 1 este cu o clasă de infinit mai dens decât mulţimea numerelor naturale. Pentru a percepe această intensitate, percepţia şamanului trebuie să opereze cu calităţi necuantificabile, cu blocuri de senzaţii, reprezentări şi idei, ce nu pot fi aranjate liniar şi comunicate verbal. La rândul ei, a doua atenţie, cu o clasă de infinit mai densă decât prima atenţie, este şi ea o simplă condiţie şi treaptă pentru saltul în a treia atenţie. Densitatea şi numărul lumilor ce se deschid în această nouă dimensiune (sau ciorchine de dimensiuni) au cardinalul Aleph 2, sau Aleph 1 la puterea Aleph 1, cardinal prin care se defineşte spre exemplu mulţimea funcţiilor ce pot fi construite pe intervalul mulţimii continue 0-1.

În momentul în care reuşeşte, după eforturi de mai bine de treizeci de ani, să ordoneze ”învăţăturile” lui don Juan într-un eschatip, Carlos descoperă că prin aceasta nu a făcut decât să deschidă poarta spre ”latura activă a infinităţii”, spre o adâncime incomparabil mai complexă a universului, unde Juan Matus şi echipa sa au pătruns deja arzând cu focul interior, şi în care, atunci când începe să se aventureze la rândul său, constată că este la fel de neajutorat, dar la alt nivel, ca la prima întâlnire cu maestrul său. Din păcate, saga lui Castaneda nu face decât să întredeschidă, în penultimul volum,”porţile visatului” şi să ne ofere câteva întrezăriri şi sclipiri din infinitul la puterea a treia aliniat de a treia atenţie. Dar ar mai fi fost narabil sau imaginabil acest univers? Nu are el, cel puţin din perspectiva gândirii şi înţelegerii noastre normale, o textură radical anarhetipică, inevitabil inextricabilă şi incomprehensibilă?

 

Scrisul şamanic şi lumile ficţionale

 

Castaneda şi echipa sau echipele sale sunt, arată Juan Matus, ultimii dintr-o lungă tradiţie a şamanismului amerindian. Bulversând informaţiile arheologice asupra populaţiilor ce au locuit America centrală, don Juan înfăţişează o istorie ”din interior” a vrăjitoriei, bazată, susţine el, pe o mărturie de primă mână. Este vorba de informaţiile furnizate de către Proprietar, un ”sfidător al morţii” care, prin manevrări absconse ale punctului de asamblare, ar fi reuşit să supravieţuiască din vremuri imemoriale.

Şamanii, numiţi cu un termen generic Tolteci (fără legătură directă cu etnia şi civilizaţia amerindiană purtând acest nume) şi-ar fi făcut apariţia în America centrală în urmă cu aproximativ zece mii de ani. Ei ar fi dominat viaţa continentului timp de patru mii de ani, de acum şapte mii până acum trei mii ani, când ar fi dispărut sau ar fi fost înlocuiţi cu o nouă serie de şamani (Castaneda, E 1993, 59-60). Prima serie de şamani, ”vechii Tolteci”, sunt caracterizaţi de don Juan ca ”vrăjitori”, specialişti ai celei de a doua atenţii. Obsedaţi de lumile paralele pe care le asamblau, ei s-ar fi specializat în tehnici şi ritualuri extrem de complicate şi în acelaşi timp morbide. Insistenţa malignă asupra lumilor şi a fiinţelor anorganice ar fi devenit la un moment dat o capcană evolutivă, care a dus întreaga castă de Tolteci într-un impas. A doua lor atenţie ar fi fost blocată în benzi de emanaţii non-umane, care i-ar fi înghiţit, individual sau colectiv, ducând cu ei populaţii întregi.

După această catastrofă în ecologia spiritului, o nouă serie de Tolteci ar fi început o serioasă examinare a practicilor vrăjitoreşti. Ei ar fi reformulat scopurile vrăjitoriei, abandonând multe din tehnicile şi din obiectele auxiliare ale predecesorilor, cum ar fi spre exemplu piramidele din Tula, descrise de don Juan ca nişte uriaşe ”non-acţiuni” menite să facă prizonieră ”atenţia” privitorilor, fixându-le punctul de asamblare pe poziţii din benzi paralele. Evitând alinierea cu vreuna din cele opt lumi alternative, fie cea obişnuită fie cele vrăjitoreşti, noii Tolteci s-ar fi concentrat în schimb pe cea de a treia atenţie şi pe libertatea oferită de aceasta. În loc să caute modalităţi de a-şi prelungi existenţa prin adoptarea unor forme energetice specifice aliaţilor şi lumilor anorganice, ei au descoperit posibilitatea de autototalizare prin aprinderea ”focului interior”. De aceea, ei nu se mai consideră vrăjitori ci înţelepţi şi văzători (seers, videntes) (Castaneda, E 1985, 5-6).

Conquista Americilor ar fi exterminat cea mai mare parte din noii şamani, dar a constituit şi un bun prilej de rafinare a tehnicilor stalkingului de către cei rămaşi în viaţă. Pentru a supravieţui ”tiranilor”, Toltecii din noul ciclu ar fi încetat să îşi exercite public artele şi s-au împărţit în ”familii” şi descendenţe (lineages) separate, fără legături între ele. Linia lui don Juan, pornită şi ea din vremurile Conquistei, ar număra paisprezece naguali şi o sută douăzeci şi şase de văzători. Ultimii şase naguali sunt Sebastian, Santiesteban, Lujan, Rosendo, Elias şi Julian, lor urmându-le Juan Matus şi, finalmente, Castaneda însuşi.

Între primii opt şi ultimii naguali linia ar fi suferit o ruptură importantă în 1723, când nagualul Sebastian a fost contactat de către Proprietar. Acesta a propus o formă de ”colaborare”, prin care fiecare nagual îi cedează o cantitate de energie necesară a-şi prelungi existenţa, iar el îi face câte un ”cadou de putere”. Aceste cadouri constau în dezvăluirea unor poziţii necunoscute ale punctului de asamblare, cu lumile ce le corespund. În total, celor şapte naguali, don Juan inclusiv, le-ar fi fost revelate nouăzeci şi cinci de poziţii (Castaneda, E 1993, 218). Numărul maxim de poziţii ale punctului de asamblare, ce aliniază lumi diferite totale, fiind de aproximativ şase sute (Castaneda, E 1998, 180), Juan Matus îşi exprimă îngrijorarea că întâlnirea lui Carlos cu ”sfidătorul morţii” ar putea debalansa echilibrul întregii lor linii, împingând-o înapoi în atmosfera vechilor Tolteci.

După cum am văzut, Carlos primeşte de la Proprietar nu un număr oarecare de poziţii particulare, ci posibilitatea de mişcări nelimitate ale punctului de asamblare, sau ”zborul pe aripile intenţiei”. Având şi o structură energetică aparte, el este oricum un nagual atipic, care îl face pe don Juan să ia în considerare posibilităţile ca, prin ucenicul său, fie întreaga sa linie să eşueze, să dispară, fie să fie ”închisă cu o cheie de aur” (Castaneda, E 1998, 129). Posibilitatea eşecului devine evidentă din momentul în care don Juan descoperă natura de nagual cu trei compartimente a lui Carlos şi deci incapacitatea acestuia de a conduce echipa care fusese antrenată pentru el. Tot atunci, don Juan şi echipa sa încep să investigheze ”spiritul” pentru a descoperi care este ”adevărata sarcină” a lui Carlos, iar Silvio Manuel are chiar viziunea unui master plan pentru aceasta (Castaneda, E 1981, 245, 299-304).

Castaneda nu va revela niciodată care este ”adevărata sa sarcină”, prelungind strategic ambiguitatea şi aruncând noi mreje pentru curiozitatea cititorului, tehnică pe care o foloseşte cu măiestrie de-a lungul tuturor volumelor din ciclu, scrise circular, prin reluări şi amplificări succesive. Încercând însă a desluşi spiritul şi direcţia întregii saga, se pot face câteva presupuneri asupra rolului care îi revine ucenicului (sau a rolului pe care Castaneda şi-l atribuie ca ”personaj) în evoluţia liniei de şamani a lui Juan Matus.

Fiecare şaman şi fiecare linie, arată don Juan, are o anumită ”predilecţie”, o anumită predispoziţie energetică pentru o anumită cale şi formă de vrăjitorie. Noii văzători recomandă în primul rând artele stalkingului, visării şi intenţiei, ca modalităţi de cunoaştere a necunoscutului, dar există şi alte tehnici de relaţionare la emanaţiile Vulturului, cum ar fi dansul, medicina şi vindecările (curing), vrăjitul (bewitching), vorbitul etc. (Castaneda, E 1985, 6). Zacateca, spre exemplu, un vrăjitor pe care Carlos îl întâlneşte la începutul uceniciei, îşi deplasează punctul de asamblare şi se conectează la putere prin dans.

Care este predilecţia lui Carlos? Lucrul pe care el îl face cel mai consecvent, lăsându-i stupefiaţi atât pe don Juan şi companionii săi, cât şi pe ucenicii din propria sa echipă, este să scrie. De la bun început, Carlos i se prezintă benefactorului său ca un student în antropologie, interesat să strângă date de teren. Într-adevăr, cu asiduitate şi migală, ucenicul antropolog şi vrăjitor îşi propune în permanenţă să noteze şi să transcrie tot ceea ce trăieşte şi ceea ce i se spune, generând nu de puţine ori situaţii caraghioase şi punându-se în posturi ridicole faţă de ceilalţi şamani şi ucenici, în mare măsură indieni, deci fără prejudecăţile şi apercepţiile occidentale asupra scrisului. E adevărat că, în ipoteza că volumele lui Castaneda povestesc o istorie adevărată, atunci existenţa lor se datorează în exclusivitate încăpăţânării sau reflexului ucenicului de a lua notiţe.

Părerea lui don Juan despre cărţile lui Castaneda o aflăm de la bun început, când benefactorul recomandă o destinaţie ireverenţioasă primului volum proaspăt publicat pe care ucenicul i-l prezintă cu mândrie. Don Genaro va crea nenumărate scene hilare imitându-l pe Carlos scriind în pline lecţii de vrăjitorie. După cum nu este greu de dedus, din perspectiva ”sintaxei” vrăjitorilor, scrisul ţine de activităţile tonalului şi, la fel cu dialogul interior, fixează punctul de asamblare pe această lume. Totuşi, în ciuda a ceea ce ne-am putea aştepta, don Juan nu interzice luarea de notiţe, ca pe o piedică pentru intrarea în cea de-a doua atenţie. Mai degrabă, apreciind corect importanţa scrisului pentru echilibrul psihic al lui Carlos, el ajunge să îl folosească pentru a provoca reechilibrarea acestuia atunci când salturile prea bruşte în alte lumi riscă să îl dreneze şi să îl ucidă. În mai multe rânduri, când Carlos este pe cale să sucombe terorii sau altor stări periculoase, don Juan îl îndeamnă să scrie pentru a ”rearanja tonalul” şi a crea un ”scut” (shield) energetic protector (Castaneda, E 1976, 7, 26, 73).

În volumul al doilea, Cealaltă realitate, don Juan concede chiar că fiecare învaţă să vadă în felul său şi că ucenicul său poate avea propria sa ”cale ciudată” de a o face (Castaneda, E 1971, 215). De aceea, şi el şi don Genaro încep să îi recomande exerciţii ciudate de scris, pe care multă vreme Carlos le consideră simple glume şi bătaie de joc. Astfel, don Juan îi sugerează să scrie fără să privească, să scrie pe întuneric sau să scrie fără să se concentreze, iar don Genaro să ”scrie cu degetul” şi nu cu stiloul (Castaneda, E 1976, 14, 187, 200, 230). Mai târziu, Carlos va înţelege că maeştrii săi îi propun diverse forme de ”non-acţiune” a scrisului, aşa cum vederea este non-acţiunea privirii iar visarea este non-acţiunea visului. Dacă scrisul normal poate realiza fixarea celei dintâi atenţii şi aşadar stabilizarea tonalului, ”scrisul cu degetul” este o manieră de a indica celei de a doua atenţii evenimentele pe care doreşte să se concentreze vrăjitorul (Castaneda, E 1981, 21).

Scrisul intră în felul acesta în rândul tehnicilor spirituale de acumulare de energie şi preluare sub control a mişcărilor punctului de asamblare. ”Scrisul cu degetul” se referă la înregistrarea experienţelor în diferitele mănunchiuri de filamente din oul luminos aprinse de către punctul de asamblare, încât citirea şi recitirea povestirii pot determina o revenire a atenţiei autorului (dar şi a cititorului!) la poziţia respectivă (Castaneda, E 1987, 263-264). În măsura în care energiile întâmplărilor de viaţă sunt stocate în locuri specifice ale coconului de lumină, scrisul devine o foarte eficientă variantă de recapitulare. În sensul acesta, don Juan îl îndeamnă pe Carlos să scrie şi să publice pentru a colecta evenimentele eului şi apoi a se elibera de ele, aruncându-le în lume (Castaneda, E 1981, 21-22). Aşa cum le înţelege Juan Matus, atât recapitularea cât şi scrisul sunt înrudite cu practicile psihanalitice, menite să deblocheze, prin intermediul asocierilor simbolice libere, libidoul investit în complexe nevrotice.

Dar scrisul nu este doar o tehnică de ”curăţire a tonalului”, de dezinvestire a atenţiei din obiectele acestei lumi, ci şi una de exersare a intenţiei. Pentru a completa funcţia recapitulativă a scrisului, don Juan îi recomandă lui Carlos să practice scrisul ca visare, mai exact să vizualizeze în timpul visatului ceea ce scrie. ”Pentru tine, scrisul nu trebuie să fie un exerciţiu literar, ci mai degrabă un exerciţiu de vrăjitorie” (Castaneda, E 1987, 14). Aşa cum, după ce trece prin cea de-a patra poartă a visării, vrăjitorul devine capabil să alinieze emanaţii şi filamente care materializează viziuni şi visuri fără realitate energetică, la fel şamanul-scriitor trebuie să înveţe să intenţioneze lumi inexistente. Nefiind un scriitor propriu-zis, după cum singur o recunoaşte, Castaneda afirmă că, la îndemnul lui don Juan, îşi scrie cărţile ca un vrăjitor.

Celor două variante de a-i judeca volumele, ca discurs ştiinţific (relatare etnografică) şi ca discurs artistic (ficţiune romanescă), Castaneda le opune astfel o a treia variantă, discursul şamanic. Scriitura şamanică nu este interesată, evident, nici de reproducerea mimetică a realităţii sau de ordonarea ei raţională, fiindcă aceasta nu ar face decât să întărească poziţia tonalului, şi nici de fantasmagoriile poetice, de invenţiile estetice, de stilul frumos, deşi literatura (don Juan este prezentat ca un mare amator de poezie!) poate oferi intuiţii şi viziuni din poziţia nagualului. Scriitura şamanică este mai degrabă corespondentul sau rezultatul intrării în stări alterate de conştiinţă, ea putând fi atât un instrument de dereglare a percepţiei şi de oprire a lumii, cât şi unul de redare a noilor lumi aliniate în aceste stări. Energia acumulată prin tăcerea interioară sfârşeşte prin a ”exploda în cele din urmă în gânduri sau viziuni sau, în cazul unui om de cultură, în cuvinte scrise; vrăjitorii fie văd viziuni, aud gânduri rostite sub formă de cuvinte sau citesc rânduri scrise, generate de energia lor” (Castaneda, R 2003, 205).

Scrisul devine o metodă de a crea şamanic. Prin scris, Castaneda îşi poate intenţiona o altă identitate, o nouă biografie, şi asta nu într-un sens slab, metaforic, ci într-unul tare, ontologic, prin reconfigurare energetică. ”Non-acţiunea vieţii tale personale, îi spune o vrăjitoare din echipa lui don Juan, este de a spune nenumărate poveşti, dar nici una despre sinele tău adevărat” (Castaneda, E 1981, 269). Privite din afară, cărţile lui Castaneda tind să fie privite ca invenţie şi şarlatanie; privite din interiorul sistemului, ele se integrează în tehnicile de ştergere a istoriei personale, de retragere din lumea curentă şi de exercitare a ”nebuniei controlate”. Castaneda se aşază astfel într-o subtilă variantă a paradoxului mincinosului: dacă ceea ce povesteşte s-a întâmplat cu adevărat şi el este un ucenic care pune în practică învăţăturile lui don Juan, atunci relatările sale nu au voie să fie strict adevărate, ele sunt obligate să inventeze, adică să intenţioneze realităţi alternative.

Să fie scrisul şamanic ”adevărata sarcină” a lui Castaneda, cea pe care echipa lui don Juan o scoate la lumină după eşecul lui Carlos ca nagual obişnuit? Pentru a duce mai departe moştenirea şamanică a celor cinsprezece naguali care i-au precedat, Castaneda ar fi trebuit să devină, asemeni maestrului său, un benefactor pentru o nouă echipă, lucru care însă nu s-a întâmplat. Cele trei femei din a doua sa echipă confirmă lucrul acesta: ”Bătrânul nagual [Juan Matus] era interesat de perpetuarea liniei sale. Pregătindu-ne personal, el a urmărit să ne inculce premisele vrăjitoriei care ne-ar fi permis să-i continuăm linia. El se aştepta ca într-o bună zi să ne vină rândul să facem acelaşi lucru. Circumstanţe din afara voinţei noastre, sau a lui, au conspirat pentru a împiedica continuarea liniei sale. Având în vedere că nu putem îndeplini funcţia tradiţională de a continua o linie de vrăjitori, dorim să punem la dispoziţia tuturor această cunoaştere. Din moment ce practicanţii tensegrităţii nu trebuie să perpetueze vreo tradiţie şamanică, ei au posibilitatea de a realiza ceea ce am realizat şi noi, dar pe o cale diferită” (în Mas Alla, Spania, 1997, reluat de Laugan Productions 1997-2003).

Într-un alt interviu, Castaneda afirmă la rândul său că decizia de a face publice ”învăţăturile” lui don Juan este nu doar o formă de a cinsti memoria maestrului, ci şi de a-i duce mai departe moştenirea: ”Am discutat îndelung între noi [cu cele trei membre ale echipei sale] care ar fi calea cea mai potrivită de ales. Să rămânem anonimi, aşa cum ne propusese don Juan? Această opţiune nu era acceptabilă. Cealaltă cale disponibilă era cea de a disemina ideile lui don Juan: o opţiune infinit mai periculoasă şi epuizantă, dar singura, credem, care are demnitatea cu care don Juan îşi impregnase învăţăturile” (Navigating into the Unknown, an Interview with Carlos Castaneda, by Trujillo Rivas, în Uno Mismo, Chile şi Argentina, februarie 1997).

La o primă vedere, avem de-a face din nou cu un dispozitiv sofisticat de ”suspendare a neîncrederii” publicului şi de certificare a realităţii întregii saga şamanice. Eventual cu o formă de a trăi mai adânc, mai departe, colectiv, o invenţie de-o viaţă, o fantasmă tentaculară din care Castaneda nu a vrut sau nu a mai putut să iasă. Dar acest mecanism poetic coincide cu ceea ce don Juan diagnosticase a fi ”predilecţia” vrăjitorească a lui Carlos: scrisul. ”Ai început drumul cunoaşterii scriind şi o să termini în acelaşi mod”, îi profeţise maestrul, lucru care se verifică până la moartea ucenicului (Castaneda, R 1995c, 333). Din această perspectivă, în ce sens ar reprezenta cărţile lui Castaneda ”cheia de aur” cu care Juan Matus şi-a închis linia?

Să facem o scurtă comparaţie: cum predă Juan Matus vrăjitoria şi cum o predă Carlos Castaneda? Acceptând pentru o clipă drept autentice relatările ucenicului, îl vedem pe don Juan practicând o serie de rituri pentru a altera percepţia şi certitudinea realităţii lui Carlos. Plantele halucinogene, exerciţiile de dereglare senzorială, visele şi toate celelalte sfârşesc prin a ”opri lumea”, adică a provoca un colaps al reprezentării obişnuite a universului. Aceste practici sunt în acord cu ceea ce ştim despre şamanismul tradiţional, care şi el foloseşte transa, extazul, delirul halucinogen sau motor, pentru a-l introduce pe şaman în lumea spiritelor. Cu alte cuvinte, Juan Matus îi induce ucenicului său în mod concret, ”pe teren”, viziuni psihedelice care relativizează şi surpă criteriile sale de verificare a realităţii.

În ceea ce îl priveşte, cu excepţia apropiaţilor săi, eventual a cercului mai larg al practicanţilor tensegrităţii, Castaneda nu mai transmite învăţătura direct, de la om la om, ci mediat, prin cărţile sale. Mai reuşeşte el să producă aceleaşi efecte, să aibă aceeaşi eficacitate? Răspunsul care se impune de la sine este, evident, negativ. Aceasta pentru că o experienţă trăită nu este totuna cu una relatată, că oricât de minuţioase ar fi transcrierile şi de reuşite ar fi naraţiunile lui Carlos, ele nu au nici o eficienţă energetică (după cum o spune don Juan însuşi) asupra cititorilor. Chiar dacă este stimulator şi incită la emulaţie, lectura unui text despre o iniţiere psihică nu poate înlocui iniţierea propriu-zisă, cu treptele şi evenimentele ei concrete.

 Dar dacă efectul scontat de cărţi nu ar ţine de ceea ce povestesc ele, ci de reacţia pe care o provoacă? În acest caz, dilema cu care am început toată această analiză, aceea dacă volumele lui Castaneda sunt relatări bona fide sau ficţiuni vinovate, şi-ar pierde relevanţa, deoarece efectele pot fi reale chiar dacă naraţiunea care le provoacă este falsă.

Oricât am fi de sceptici, nu putem să nu observăm că naratorul obţine de la cititorii săi acelaşi efect pe care maestrul îl creează la elevii săi: distrugerea reperelor realităţii, incapacitatea de a spune ce este adevărat sau nu. Juan Matus, ca şaman tradiţional, subminează viziunea despre lume a ucenicilor folosind plante halucinogene şi alte tehnici psihotrope; Carlos Castaneda, ca şaman postmodern, bruiează percepţia cititorilor săi folosind tehnici narative şi textuale de manipulare psihologică. Ceea ce bătrânul nagual ni se povesteşte că face în mod imediat, nou nagual realizează mediat, scriind ceea ce face vechiul nagual. Chiar inventate, romanele lui Castaneda au reuşit performanţa de a şterge, pentru milioane de cititori, limitele dintre realitate şi ficţiune, dintre natural şi supranatural, dintre adevărat şi fals, impunând ca singură creatoare de adevăr intenţia autorului. Carlos, ca viitor nagual, diagnostichează don Juan, are un temperament posesiv, el tinde să şi-i subordoneze pe ceilalţi, să îi ”facă prizonieri” (Castaneda, E 1980, 54 şi 1981, 105); or, iată, Castaneda, ca scriitor-şaman, manifestă aceeaşi abilitate de a pune stăpânire pe spirite prin fascinaţie şi fenomene obscure de transfer şi satisfacţie fantasmatică.

Desigur, cititorul pozitivist şi empiric, doritor de realitate tare, nu poate fi decât nemulţumit de o asemenea delegare a problemei şi alunecare a discuţiei spre o realitate slabă, aproape metaforică. Şi totuşi, problema realităţilor virtuale nu este, în lumea actuală, strict metaforică, ea este o temă filosofică acută şi o obsesie imaginară persistentă. Este cunoscut felul în care filosofii postmodernismului, de la Richard Rorty şi Nelson Goodman la Hilary Putnam şi Humberto Maturana, au deconstruit, prin concepţiile lor radical relativiste şi pluraliste, certitudinea că am putea avea o reprezentare corectă, univocă şi adevărată a lumii. Chiar dacă irealismul sau antirealismul lor nu trebuie împins până la solipsism, adică la negarea oricărie ontologii, aşa cum argumentează John Searle, nu se poate nega faptul că omul actual a pierdut iluzia unui scenariu explicativ unic şi incontroversabil al ontologiei.

Criza realităţii a fost acutizată în ultimele două decenii de evoluţia ciberneticii şi a conceptului de realitate virtuală. Posibilitatea de a construi reprezentări perceptive ale realităţii la fel de convingătoare cu cea obişnuită a devenit o temă fascinantă, dacă nu de-a dreptul morbidă, exploatată de filme precum ciclul Matrix, ExistenZ, Fifteenth Floor, Dark City, Vanilla Sky etc. Mijloacele de stimulare informaţională a creierului şi de generare cibernetică a unor lumi virtuale urmăresc, în ultimă analiză, să producă aceleaşi stări alterate de conştiinţă ca şi plantele psihotrope sau tehnicile mistice tradiţionale.

Un adevărat motiv de panică pentru cititor este faptul că, deşi situaţiile care i se prezintă par de neacceptat raţional şi pragmatic, Castaneda le deduce, fără fisură logică, din premise acceptabile empiric (halucinaţii provocate de droguri, dereglări senzoriale, vise). El se joacă magistral cu mintea cititorului atunci când organizează stările alterate de conştiinţă în explicaţii coerente, ce înlocuiesc explicaţia obişnuită. Capcana pe care Castaneda o întinde cititorilor constă în faptul că întâmplările narate, acceptate ca forme de delir, nu mai pot căpăta un sens global decât prin ”explicaţia vrăjitorilor”, adică dacă sunt acceptate ca adevărate. Nevoia cititorului de a găsi un sens ajunge să înlăture exigenţa sa de autenticitate empirică, coerenţa sistemului să surclaseze nevoia de verificare practică sau de certificare prin bunul-simţ.

Cu siguranţă că aceste afirmaţii sunt exagerate din perspectiva existenţei noastre curente, a viziunii obişnuite asupra lumii. Dar ele sunt în acord cu evoluţia filosofiei actuale, în care scepticismul modernist, cel care a ”desvrăjit” lumea pentru a-şi impune propriile criterii, a sfârşit în postmodernism prin a se întoarce asupra lui însuşi, prin a-şi deconspira pretenţiile. Desvrăjită în privinţa propriilor ei puteri, raţiunea postmodernă s-a sabordat pe sine însăşi, aruncând certitudinea lumii în aer. Castaneda duce această evoluţie mai departe, povestind o iniţiere în care Juan Matus sabordează nu doar logica ci şi simţurile ucenicului său. Nu ştim dacă într-adevăr Carlos a trăit cu adevărat realităţile neobişnuite pe care le descrie, dar relativismul raţional postmodern ne obligă să recunoaştem că explicaţia noastră asupra lumii nu este definitivă şi unică, deci că ele sunt în principiu posibile.

Din această perspectivă, cărţile lui Carlos Castaneda constituie o formă de şamanism adaptat la epoca postmodernă. Manipulând convenţiile narative şi dispozitivele poetice de creare a realităţii textuale, neoşamanismul său transgresează limitele securizate ale literaturii şi invadează realitatea curentă, generând fenomene de confuzie şi indecizie în cititori. Speculând pactul de lectură, mecanismele de ”suspendare deliberată a neîncrederii” dar şi de ”suspendare nedorită a încrederii”, el tulbură graniţele dintre actual şi posibil, dintre întâmplat şi inventat. Înlocuind criteriile de verificare şi impunere a adevărului folosite de conştiinţa normală cu cele specifice stărilor alterate de conştiinţă, el creează o nouă mistică, în care calea regală spre transcendere nu trece prin ontologic ci prin psihologic. El este un ”worldmaker” (Nelson Goodman), un creator de lumi ficţionale (Toma Pavel) nu doar într-un sens figurat, închis în domeniul artei, ci într-unul literal, capabil să afecteze convingerile a milioane de cititori. Chiar dacă ceea ce povesteşte Carlos este fictiv (fiction), efectul psihologic asupra publicului este unul real, nefictiv (non-fiction).

Neoşamanismul lui Castaneda este un bun barometru pentru reemergenţa religiosului în epoca postmodernă. Refulat de mentalitatea pozitivistă, raţionalistă şi atee, sacrul se întoarce prin religii New Age în care plantele halucinogene şi cercetările asupra aparatului cerebral contribuie în egală măsură la deconspirarea certitudinii realităţii, în care lumile virtuale concurează tot mai mult lumea prezentă, în care eurile multiple şi stările alterate de conştiinţă îşi cer, dacă nu independenţa, atunci dreptul la coabitare democratică cu eul raţionalist monoman. Castaneda este un şaman postmodern, a cărui ”adevărată sarcină” este de a înlocui riturile spirituale şi mistice tradiţionale cu tehnicile, derealizante şi constructive în acelaşi timp, ale ficţionalizării.

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn