Twitter Gplus RSS

Criza Tito – Stalin: aversiunea “prin delegaţie”


 Alin Rus

 

 

Criza Tito – Stalin: aversiunea „prin delegaţie”

 

 

Perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial nu a fost deloc scutită de conflicte şi tensiuni. Pe fondul războiului rece care devenise o realitate în acei ani, Uniunea Sovietică n-a încetat să-şi continue politica expansionistă şi totalitară, încercând să-şi demonstreze tot mai mult supremaţia în Europa de Est, fără să neglijeze alte zone, cum ar fi Asia sau Europa Occidentală, acolo unde comunismul ar fi găsit teren fertil pentru a se răspândi. În acest context, statele Europei de Est, care se găseau în zona de influenţă imediată a Uniunii Sovietice, trebuiau să devină simpli sateliţi ai marelui stat sovietic iar guvernele lor simple guverne marionetă la ordinele politicii staliniste.

Urmărindu-şi cu obstinaţie şi fără nici un scrupul politica expansionistă, Uniunea Sovietică nu a pregetat să-şi impună statelor din sfera ei de influenţă o politică cât se poate de avantajoasă pentru ea, nu şi pentru “aliaţii” ei, mai ales din punct de vedere economic, politică susţinută de agenţii ei, impuşi ca o constantă în posturi-cheie din aceste state, dar şi de companiile sovietice, care sub semnul bunei cooperări reciproce, storceau procente serioase din produsul intern al statelor “prietene”: “Formula întreprinderilor mixte” – pompos prezentată de un conducător polonez drept “un tip nou şi superior de cooperare socialistă”- nu era decât un artificiu pentru a acorda Moscovei controlul unor întregi sectoare din economia ţărilor din Europa Centrală. În România, Sovromurile – înfinţate în perioada 1945-1952 – au în vedere aproape toate domeniile-cheie: de la bancă până la cinema, de la transporturi la industria chimică şi siderurgică, de la cărbune la uraniu şi petrol. În Ungaria, asemenea societăţi patronau transporturile, în Bulgaria echipamentul industrial, minele, construcţiile navale, în Cehoslovacia  exploatarea uraniului, în China, începând cu 1950, petrolul, gazul, metalele neferoase şi o parte din transporturile aeriene”1.

Astfel, relaţiile “prieteneşti” dintre statele-satelit şi fratele sovietic erau departe de a fi atât de amiabile precum dorea să le prezinte ideologia. Pe lângă climatul de teamă şi nesiguranţă faţă de politica stalinistă, existau divergenţe şi animozităţi vechi şi între diverse state din blocul estic. Retrasarea hărţilor politice de după război, departe de a fi adus mulţumire în rândul acestor state, mai mult a accentuat climatul de nesiguranţă şi neîncredere politică. Mai mult, pe fondul ideologiei marxiste, cu noile adăugiri staliniste, climatul dintre ţările lagărului socialist şi statele capitaliste devenise insuportabil, Stalin însuşi alimentând această situaţie cu orice ocazie. În aceste împrejurări, era normal ca orice gest sau acţiune ieşită din canoanele ferm stabilite ale politicii staliniste, să fie interpretat cu suspiciune şi clasificat ca atare. În acest ansamblu de împrejurări politico-economice trebuie înţeleasă şi faimoasa “schismă iugoslavă”, sau conflictul Tito – Stalin.

Dacă vrem să înţelegem foarte bine acest conflict, ar fi greşit să-l interpretăm însă ca pe o simplă încercare de contestare a vreuniu aspect din politica stalinistă de către Tito. El nu poate nicidecum a fi pus în vreun fel în rândul unei posibile poziţii anticomuniste. Dacă privim mai îndeaproape conflictul, la fel ca şi altele de acest gen din cadrul războiului rece (cum a fost criza rachetelor din Cuba), observăm că este mai degrabă rodul unei greşeli politice. Sigur pe forţele sale şi dornic să  rezolve orice mic conflict numai cu ajutorul forţei, Stalin s-a dovedit, şi prin gestionarea acestui conflict, un tiran intrasingent şi deloc un bun politician.

Conflictul Tito – Stalin, apărut tocmai la începutul dominaţiei hegemonice sovietice, prefigurează într-un fel revitalizarea politicilor naţionale din cadrul spaţiului comunist, din perioada 1964-1978, intitulată, printr-o metaforă bine aleasă “perioada celor 1001 de comunisme”. Să ne concentrăm acum asupra a ceea ce formează de fapt tema discuţiilor noastre, conflictul propriu-zis. Adeseori a fost subliniat paradoxul acestei rupturi, fiindcă, până la un moment dat, Tito a fost cel mai fidel învăţăcel al lui Stalin. Modelul impus de către Tito după război Yugoslaviei era în esenţă unul stalinist şi asta începând de la mecanismele sovietice de partid până la organizarea serviciilor de securitate OZNA. De asemenea, economia era construită pe un model sovietic, bazată pe o industrie grea şi centralizată. În acelaşi timp, modelul federativ al Yugoslaviei aducea întrucâtva cu modelul Uniunii Sovietice. În plus, Tito nutrea o admiraţie sinceră pentru Stalin.

Poate acesteau au fost chiar motivele pentru care Tito a crezut că poate să-şi impună independenţa şi să-şi exprime deschis ideile în cadrul blocului socialist. Această atitudine, precum şi ideea conducătorului iugoslav că el ar putea să reorganizeze raporturile interstatale din Balcani, au constituit de fapt motivele rupturii. În paranteză fie spus, ambiţiile expansioniste a lui Tito nu puteau fi neglijate. La începutul anului 1948 el îşi exprimase intenţia de a pune sub comandamentul iugoslav armata albaneză şi de a trimite trupe pe teritoriul albanez sub pretextul apărării teritoriului acestei ţări de “fasciştii greci”. De asemenea, ştiut era faptul că Tito urmărea constituirea unei federaţii împreună cu Bulgaria, care urma să fie extinsă apoi în toată zona Balcanilor.

 Până aici îl vedem pe Tito ca un Stalin în miniatură, şi poate tocmai aceasta i-a atras ura şi totala intransigenţă din partea conducătorului sovietic. La acestea se mai adaugă, aşa cum am mai amintit, şi proasta gestionare a conflictului de către Moscova, care s-a grăbit să arunce acuze peste acuze împotriva Yugoslaviei, unele dintre ele neîntemeiate, cum ar fi aceea de lipsă a spiritului revoluţionar. Ruptura, produsă în două faze succesive, martie 1948 şi iunie 1948, urma să înlăture, aşa cum spera Stalin, conducerea titoistă. Totuşi, neaşteptatul s-a produs: Consiliul Partidului Comuniştilor din Yugoslavia i-a oferit un sprijin surprinzător de puternic lui Tito, care a reuşit ulterior să elimine – şi a făcut-o fără menajamente – toate elementele pro-staliniste din aparatele de partid. Pornind de aici, Stalin a căutat sprijinul tuturor statelor de “democraţie populară” în anatemizarea liderului rebel. Kominformul, reunit la cererea lui Stalin la Bucureşti în 28 iunie 1948, va dezavua făţiş politica titoistă. Surprins de amploarea conflictului, stigmatizat ca rebel în blocul sovietic şi supus în acelaşi timp unei blocade economice, liderul iugoslav va dezvolta relaţii economice cu ţările lumii occidentale, fapt ce se va dovedi a fi de bun augur, cel puţin într-o primă fază, pentru economia iugoslavă. Demn de remarcat este şi faptul că, în ciuda acestor evoluţii ale conflictului, Tito a rămas un comunist convins. Analizând mai îndeaproape această criză, o putem compara cu  criza rachetelor din Cuba, care avea să vină la mai bine de zece ani după aceasta şi care a avut la bază, într-un mod similar, un conflict politic prost gestionat de Statele Unite, acelaşi fel de situaţie care l-a transformat pe Fidel Castro dintr-un simplu revoluţionar în comunist înflăcărat.

Punând lucrurile una peste altă, criza titoistă avea să se dovedească în final eficientă pentru iugoslavi, cel puţin din punct de vedere economic, aşa cum avea să o declare chiar un istoric iugoslav: “Aceasta era, deci natura raporturilor economice dintre URSS şi Yugoslavia. Era clar că Uniunea Sovietică îşi propusese să ne aservească economic ţara, să facă din ea o sursă de materii prime şi o dependinţă a economiei ruseşti, să împiedice industrializarea şi să întârzie dezvoltarea socialismului la noi”2.

Odată cu reunirea Kominformului la Bucureşti, în iunie 1948, politica titoistă avea să fie înfierată pe toate planurile, nu atât de către Moscova, cât mai ales de către ţările-satelit. Aici, strategia de propagandă sovietică va funcţiona ireproşabil. Punând ţările-satelit la lucru, Moscova îşi păstra neatinsă poziţia de arbitru în acest joc politic şi lăsa impresia unei neimplicări imediate, ceea ce cauţiona valabilitatea comunismului ca atare. Era ca şi cum aceste ţări s-ar fi revoltat în mod sincer împotriva nesupunerii lui Tito faţă de “adevăratul stăpân”, care dădea dovadă de „înţelepciunea” de a se situa deasupra insurgenţei. Acesta era, din partea Moscovei, un mijloc foarte eficient de a anatemiza politica titoistă fără a se murdări deloc pe mâini.

În realitate, asistăm la un subtil joc politic, deloc scutit de presiuni politice şi intimidări, joc pe care îl putem sesiza mai clar dacă urmărim comparativ două dintre cotidienele naţionale prin care se exprima politica de partid şi de stat din două ţări vecine: Uniunea Sovietică şi România. În timp ce în Pravda, cotidianul principal de propagandă al Partidului Comunist al Sovietelor, găsim în acea perioadă doar scurte articole informative despre politica titoistă, în Scânteia, oficiosul Partidului Muncitoresc Român, apăreau aproape zilnic articole defăimătoare la adresa lui Tito şi a “clicii fasciste de la Belgrad”. De asemenea, dacă în Pravda apăreau maxim două-trei caricaturi anual, reprezentându-l pe Tito, în Scânteia, cât şi alte ziare din România acelor vremuri, aceste reprezentări abundă. În acelaşi timp, caricaturile din Pravda în care apărea Tito ofereau un context tematic mai larg, de satirizare generică a politicii occidentale şi a capitalismului, Tito apărând acolo sub forma unei fantome, doar ca o emanaţie a acestor cercuri ale capitalismului.

Aceste discrepanţe poate că i-ar mira pe unii, dar nu şi pe aceia familiarizaţi cu modul de funcţionare a ideologiei staliniste. Atât Pravda cât şi Scânteia făceau mereu trimitere, atunci când era vorba despre Tito, la o publicaţie circumstanţială, care avea ca principală temă defăimarea lui Tito. Este vorba despre ziarul Pentru o Yugoslavie socialistă, organ al emigranţilor revoluţionari iugoslavi în U.R.S.S. Acest ziar se pare că şi-a găsit replica şi în statele-satelit căci găsim trimiteri în Scânteia şi la ziarul Sub steagul internaţionalismului, organ al comuniştilor iugoslavi, emigranţi politici din R.P. Română. Desigur, sesizăm aici un mod subtil de scoatere a castanelor din foc cu mâna altuia: astăzi,când cunoaştem mult mai multe despre politica stalinistă, înţelegem atât modul de regizare cât şi actorii implicaţi în această “scenă de teatru”.

Totuşi, cred că merită să ne oprim preţ de câteva clipe la acest spectacol, chiar dacă e vorba doar de a urmări modul de funcţionare a imaginarului în acel context şi la acea vreme.

Principalele acuze aduse lui Tito sunt acelea de trădător, fascist, vânzător (al socialismului), colaboraţionist şi criminal. De asemenea, articolele defăimătoare la adresa sa merg, simbolic, de la spectrul animalier declasant la acela moral al ilegalului, infracţionalului sau perversului. În spectrul animalier, Tito apare ca broască, şarpe, hienă sau lup, pe când în sfera infracţionalului el apare cel mai adesea ca ucigaş, înarmat cu bardă, aceasta fiind de obicei plină de sânge. Nu de puţine ori el apare înarmat cu pistoale sau cu puşcă. Cel mai adesea el este prezentat ca fiind mânat de instincte hulpave, având tot timpul dolari ca simbol pe diversele articole de îmbrăcăminte. Morala din subsidiar e probabil aceea că trădarea lui Tito e mânată de o abominabilă sete personală de câştig.

O altă sursă a caricaturilor şi articolelor defăimătoare o constituie înfăţişarea fizică a lui Tito. El este gras, lucru suficient pentru a trezi dezgustul şi dezaprobarea. Să ne amintim, din lucrările realismului socialist şi din imaginile vehiculate în întreaga ideologie sovietică bolşevică, că oamenii graşi erau mereu anatemizaţi, mai ales pentru faptul că grăsimea presupunea o viaţă de desfrâu şi desfătări, o viaţă îmbelşugată , în opoziţie cu viaţa plină de lipsuri a maselor, care era una ascetică sau muşchiuloasă.

Interesantă este, în aceste reprezentări şi articole, ciudata combinaţie între real şi fals, adevăr şi minciună. Adesea, Tito ne apare ca fiind vândut imperialismului american, fapt uşor sesizabil atât în caricaturile prezente în paginile ziarului cât şi din articole. Tito este mereu alături de Truman, preşedintele Americii, gata să-i ofere bogăţiile ţării: cobalt, bauxită, aramă. În altă caricatură foarte sugestivă apare portretizat sub chip de broască într-o mlaştină pe care scrie: “minciuni, provocări împotriva statelor de democraţie populară, calomnii anti-sovietice şi trădare”; iar titlul caricaturii este: “Mocirlă americană”.

Aceste reprezentări combină, într-un mod ciudat, adevărul cu minciuna. Într-adevăr, Tito, forţat de turnura conflictului şi de blocada economică exercitată asupra ţării sale, a fost nevoit să realizeze schimburi economice cu americanii, englezii şi francezii, dar nu e mai puţin adevărat că nu s-a dezis niciodată de cauza comunismului. Trădarea, atât de des vehiculată, şi pusă pe seama “clicii titoiste”, este de fapt un uşor sesizabil complex psihanalitic al puterii de la Moscova, care ar fi dorit şi ea să beneficieze de atenţia pe care Tito le-o acorda benevol ţărilor amintite (Anglia, Franţa, S.U.A.), în special cu privire la schimburile economice iar ulterior, aşa cum se va dovedi (odată cu anul 1965) şi cu privire la decentralizarea economică, unde Yugoslavia a preluat modele occidentale.

O altă acuză frecvent vehiculată la adresa politicii de la Belgrad era aceea de complotism. Yugoslavia era acuzată de implicarea în complotismul internaţional, alături de Statele Unite şi Anglia, împotriva comunismului (ceea ce era o mistificare), dar şi de complotare împotriva statelor vecine, în special a Bulgariei şi Ungariei. Acest fapt era doar pe jumătate adevărat, aşa cum ne amintim, Tito încercând încă din anul 1948 o reorganizare a raporturilor interstatale din Balcani şi constituirea unei federaţii împreună cu Bulgaria. 

În acest context, de-a lungul a mai multor numere, Scânteia publică informaţii despre procesele unor aşa-zişi trădători sau colaboraţionişti ai titoismului din Bulgaria şi Ungaria, care pasămite ar fi încercat să trădeze interesele propriilor lor ţări. Pe primul plan se află figurile lui Rajk (maghiar) şi Kostov (bulgar). O caricatură semnificativă şi elocventă din Scânteia stă mărturie pentru aceste acuze: Tito, legat la stâlpul infamiei, îmbrăcat cu haine de militar, cu o bardă la brâu şi cu un chipiu pe care se pot zări însemnele dolarului, este ornat cu două banderole pe care scrie: Rajk şi Kostov, numele celor doi colaboraţionişti.

Deosebit de interesante apar şi acuzele care vehiculează conţinuturi biblice şi simboluri creştine, în condiţiile în care, aşa cum se ştie, comunismul, mai ales cel din perioada sa timpurie, promova un ateism feroce. Totuşi, semnele vechii culturi creştine apar şi în aceste articole, printr-o simbolistică clară, unde Tito, prin trădarea sa, este adesea comparat cu Iuda. O mărturie elocventă în acest sens este cea din articolul cunoscutului scriitor Aurel Baranga, apărut în Scânteia din 25.03.1950, intitulat Cei 30 de arginţi ai trădării lui Iuda-Tito. Articolul nu este singular, comparaţia lui Tito cu Iuda fiind de altfel destul de frecventă.

Altă categorie de articole defăimătoare la adresa lui Tito sunt poeziile denigratoare care îl satirizează pe liderul iugoslav în fel şi chip, făcându-l în principal fascist dar şi purtându-l prin întregul regn animalier şi infracţional. Leit-motivul unei poezii a lui Radu Boureanu este grăitor în acest sens:

 

În Belgrad sau în Zagreb

În anii trecuţi rânjeau ustaşii

Acum din nou stau ucigaşii

Crescuţi pe trupul ţării, gheb.

 

Lăsând gluma la o parte, putem concluziona că mecanismele propagandei sovietice au funcţionat ireproşabil în acele timpuri. Totuşi, pe termen lung ele şi-au dovedit ineficienţa. Mai mult, regimul de teroare roşie, impus odată cu revoluţia bolşevică, şi instituţionalizat odată cu ascendenţa lui Stalin, a generat suspiciune, frică şi angoasă. Acest regim este şi cel care a dus până la urmă la marile disensiuni din cadrul blocului comunist, care aveau să atingă apogeul odată cu mijlocul anilor ’60, când unitatea blocului socialist a suferit rupturi ireparabile. Această perioadă, anunţată încă din anii 1948 de către prima criză iugoslavă, apoi de către Revoluţia maghiară din 1956, de a doua criză iugoslavă din 1958 şi de marea ruptură dintre Uniunea Sovietică şi China de la sfârşitul anilor ’50, avea să conducă în final la ceea ce analiştii politici şi istoricii au numit: “perioada celor 1001 de comunisme”. Retrase în sfera lor, fiecare dintre ţările blocului comunist şi-au dezvoltat un aşa-numitul “complex de îndiguire” având ca expresie un naţionalism absurd şi exacerbat. Criza iugoslavă dintre anii 1948-1952 s-a dovedit a fi numai începutul a ceea ce se prefigurase deja prin răspândirea terorii şi violenţei ca mecanism politic internaţional.

 

 

Note

  1. Jean-François Soulet: Istoria comparată a statelor comuniste, Ed. Polirom, 1998, Iaşi, pp.77;
  2. Dedijer Vladimir: Tito, New York, 1953, pp.64.
 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn