Twitter Gplus RSS

Imaginea lui Tito în Lupta de clasă


Graţian Cormoş

 

 

Imaginea lui Tito în Lupta de clasă

 

 

Iosip Broz Tito (1892-1980), cel care a condus peste 43 de ani Partidul Comunist Iugoslav, a fost din 1945 primul-ministru, iar din 1963 preşedintele pe viaţă al Iugoslaviei.

Portretul său impregnat de legendă, obiect a peste 900 de cărţi[1], se structurează în jurul unor caracteristici universal recunoscute: elegant şi seducător, afemeiat, machiavelic, erou revoltat şi dictator sângeros.

S-au făcut numeroase supoziţii cu privire la natura duală a comportamentului lui Tito. De cele mai multe ori, pentru popoarele din Europa de Sud-Est, clişeele vehiculate de propaganda stalinistă au funcţionat ca un cerc vicios în jurul liderului original de la Belgrad. Conflictul cu Moscova este recunoscut oficial pentru prima dată la 27 martie 1948, când Stalin lansează un virulent atac la adresa lui Tito, acuzându-l de: troţkism, menşevism, revizionism şi imperialism.

Cea mai pertinentă observaţie cu funcţie revelatoare în privinţa modificării comportamentale a lui Tito, până în acel moment stalinist înfocat, ne-o oferă Gheorghe Zbuchea, care consideră că: “rezistenţa şi apoi lupta lui Tito au inaugurat comunismul naţional, o tendinţă în comunismul mondial, ce situa priorităţile locale deasupra valorilor şi obiectivelor imperiale întruchipate de Moscova”. [2]

 

Perioada expectativei (1948)

 

Primul număr al revistei Lupta de clasă este cel din august-septembrie 1948.

În Cuvântul înainte semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej se justifică necesitatea şi importanţa acestei publicaţii. Liderul comunist vizeză în discursul său introductiv situaţia Partidului Comunist Iugoslav, care oferea la acel moment un exemplu grăitor pentru “căderea sub influenţa ideologiei străine, abandonarea învăţăturii marxist-leniniste şi renunţarea la experienţa istorică a Partidului Comunist (bolşevic) din U. R. S. S.”.

Pentru a combate din start o astfel de tentă deviaţionistă a fost creată Lupta de clasă, al cărei subtitlu oferă cheia finalităţii sale ideologice: “Organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român”.

În acest prim număr apar două articole cu referire la evenimentele din Iugoslavia: Rezoluţia Biroului înformativ asupra situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia[3] şi Programul şi Statutul Partidului Comunist Iugoslav – o nouă mărturie a trădării marxismului[4].

În aceste articole din perioada de debut a crizei iugoslavo-sovietice, liderii comunişti de la Belgrad încă nu sunt calificaţi ca elemente reacţionare, ci doar sunt văzuţi ca nişte îndivizi rătăciţi de la marxism-leninism. Biroul Informativ alcătuit din reprezentanţii partidelor comuniste din S-E Europei condamnă “politica greşită a tovarăşilor Tito, Kardelj, Djilas şi Rankovici” tocmai pe aceste considerente. Pe parcursul articolelor de debut , liderul de la Belgrad apare prezentat de nenumărate ori ca “tovarăşul Tito”, semn că nu căzuse total în dizgraţie, iar grupul care îl susţine poartă denumirea generică de “conducătorii iugoslavi”. În această perioadă clişeul “călăul Tito” nu avea încă statut operaţional şi ar fi părut probabil extrem de deplasat.

Cu toate acestea, “grupul care astăzi cârmuieşte Iugoslavia” (dar care mâine s-ar putea să nu o mai conducă, s.n.) este acuzat de naţionalism şi îngâmfare. În alte pasaje se insistă pe aceeaşi idee a efemerităţii curentului titoist: “conducătorii actuali ai Iugoslaviei” sau “conducătorii de azi ai Partidului Comunist Iugoslav”, precum şi pe faptul că acest curent deviaţionist nu are notă de reprezentativitate pentru întregul poporul iugoslav, care are o tradiţie a luptei antifasciste cot la cot cu bolşevicii.

Marele reproş se referă la cultul personalităţii lui Tito, acuzat că încearcă să confişte şi să-şi substituie imaginea poporului iugoslav prin formule ca “Tineretul lui Tito”, “Iugoslavia lui Tito” etc.

Pe tot parcursul anului 1949 apare o singură dată formulare care va consacra în mentalul colectiv românesc imaginea liderilor iugoslavi: “clica lui Tito”.

Limbajul acestor articole este acuzator, dar nici pe departe atât de virulent cum va deveni mai târziu. Posibilelele explicaţii ale menajării grupului titoist sunt:

  1. Se miza pe o eventuală căinţă a grupului de la Belgrad
  2. Ruptura dintre Tito şi Stalin nu era încă percepută ca ireversibilă
  3. Se încerca manipularea Partidului Comunist Iugoslav din exterior pentru a provoca tensiuni interne care să permită o revenire în cadrul comunist bolşevic.
  4. Tabuizarea oricăror disensiuni din cadrul lagărului socialist pentru a imuniza sistemul.
  5. Publicaţiile ţărilor-satelit din Sud-Estul Europei, cum a fost cazul Luptei de clasă, s-au orientat spre expectativă, din raţiuni de securitate proprie: se aştepta întotdeauna reacţia bine precizată a Moscovei pentru a se declanşa atacul ideologic decisiv. Lipsa unei subtilităţi de interpretare a fenomenelor putea fi oricând extrem de periculoasă şi, de aceea, precauţia în exprimare era cea mai potrivită soluţie, expresie a compromisului şi spaimei de repercusiuni.

Primele texte apărute în Lupta de clasă referitoare la situaţia confuză din Iugoslavia au avut aşadar un caracter pedagogic. Rolul lor moralizator este peceptibil şi datorită numărului relativ mic de referiri la “clica trădătoare a lui Tito”, de pe parcursul numărului următor al revistei[5], în care singurul mare reproş adus titoismului este scufundarea în “mocirla naţionalismului”.

Deşi Tito fusese acuzat, el nu fusese încă demonizat în presă, probabil tocmai pentru că ruptura nu era considerată ireversibilă, sau, cel puţin, nu era oficializată la nivelul discursului ca ireversibilă, sperându-se într-o normalizare a situaţiei. El devenise un contraexemplu, dar nu unul care să suscite deja poziţii atât de ferme.

 

Ruptura ireversibilă şi radicalizarea discursului (1949)

 

Odată cu apariţia primului număr al Luptei de clasă din 1949, discursul oficial reflectat de revistă devine mult mai tranşant. “Clica naţionalistă trădătoare din Iugoslavia”[6] este incriminată pentru că proclamă dispariţia luptei de clasă în socialism şi astfel regimul democraţiei populare degenerează într-o republică burgheză. Acum nu mai e vorba de un alt fel de socialism, fie el şi original, distincţia dintre cele două sisteme este netă.

Începând cu numărul din octobrie[7] al revistei, începe instrumentarea mitului conspiraţiei. După ce se elogiază aportul U. R. S. S. la scoaterea ţării noastre din “circuitul mondial al capitalului monopolist”, la capitolul Iugoslavia aflăm că “trădarea clicii titoiste, care a reuşit să se furişeze la conducerea Partidului Comunist Iugoslav, a lipsit poporul de roadele victoriei Armatei Sovietice asupra hitlerismului”. [8]

Ideea complotului este sugerată pertinent de utilizarea unor cuvinte ca: trădare şi a se furişa. Întrucât nu putea fi acceptată ideea unui comunism original, capabil să se opună directivelor Moscovei, singura concluzie verosimilă care se impunea de la sine era pătrunderea unor elemente subversive în cadrul Partidului Comunist Iugoslav în scopul de a-l submina din interior, deturnându-l de la finalitatea sa iniţială.

Figura lui Tito apare demonizată: el joacă rolul abject de Iuda-Tito, înfigând cuţitul în spatele partizanilor greci. În pasajele următoare revine formularea “clica lui Tito”, cumpărată de americani, alături de sintagme ca “Tito şi acoliţii săi” sau “călăii Tito-Rankovici”, cu ajutorul cărora se potenţează mitul conspiraţieii. Complotul este regizat de o şcoală masonică, care are ca principale mijloace “asasinatul, trădarea, spionajul şi provocarea, cu scopul de a asigura cu ajutorul unui nou măcel mondial dominaţia imperialismului american asupra lumii întregi”.

Procesul de la Budapesta[9] face obiectul unui alt articol[10] incisiv la adresa conspiraţiei iugoslave. Acum apare necesitatea construirii unui trecut odios al dictatorului Tito, în scopul de a justifica atitudinea deviaţionistă din prezent printr-o raportare la origini dubioase. Instrumentarea acestor rădăcini conspirative este în deplin acord noilor poziţii ideologice ale Moscovei: ruptura lui Tito nu este un accident, ci mai degrabă un act previzibil dacă se are în vedere trecutul mistificat al mareşalului.

Ultima varianta plauzibilă, vehiculată de strategii sovietici atesta următoarele: grupul lui Tito fusese în prealabil de inspiraţie fascistă, acaparese puterea şi, conform unor date recente, dezvăluite în procesul de la Budapesta, colaborase cu forţele americano-britanice pentru a-şi asigura controlul asupra Iugoslaviei, urmând a se realiza “«varianta balcanică»” a lui Churchill.

“Clica lui Tito”[11] a avut intenţii subversive încă de la început, dar a fost nevoită să îşi mascheze formal interesele din cauza susceptibilităţii poporului iugoslav la astfel de manevre. Într-un alt pasaj, grupul de la Belgrad este asemuit celebrului „cal troian“, o momeală scandaloasă aruncată lagărului socialist de către exponenţii imperialismului.

Imaginea negativă a lui Tito este potenţată prin apelative ca: “slugoi”, “lacheu”, care subliniază pertinent caracterul său de mercenar al intereselor occidentale.

La nivel descriptive, edificarea mitului conspiraţiei se datorează utilizării unor clişee extrem de sugestive: “bandele de ieniceri”, “planuri mârşave”, “urzitorii din umbră”, care sunt siliţi să îşi dea “arama pe faţă” pentru că nimic nu rezistă în timp forţei deconspirative a Partidului.

Ideea complotului va fi exprimată explicit în cele din urmă: conducătorii iugoslavi se ipostaziază în comunişti originali, “uitând că ei înşişi nu sunt decât nişte marionete în mâna marilor complotişti împotriva păcii şi democraţiei”.[12]

În continuare, discursul Luptei de clasă se va structura în jurul unor reprezentări strict antagonice, fără nuanţe, axate pe dihotomia Bine-Rău. În acest sens deviaţioniştii iugoslavi în frunte cu Tito vor fi calificaţi drept: “banda fascistă de la Belgrad”[13], “banda troţchistă a lui Tito”[14] sau “clica burgheză trădătoare”14, fără a se considera opoziţia dintre fascism, troţchism, burghezie ca ireductibilă. Principalul era că liderii belgrădeni se aflau de cealaltă parte a baricadei, ei putând fi astfel identificaţi ca duşmani ai ideologiei sovietice unice şi infailibile. Alăturarea unor termeni în aparenţă contadictorii nu putea să creeze la nivel mental nici un dezacord, într-un moment în care sistemul devenise atât de puternic, încât era capabil să-şi dizolve contradicţiile, monopolizând criteriile de validare a discursului.

Tocmai de aceea, trecerea clicii titoiste de la socialism la naţionalism burghez, iar mai apoi la fascism nu trebuie să trezească indignarea unui cititor avizat. Acest amalgam de proiecţii negative constituia cu siguranţa cea mai potrivită soluţie oferită de ideologie pentru descalificarea rebelilor.

Ultimul număr al Luptei de clasă din anul 1949 reproduce în cadrul unui articol[15] radical, Rezoluţia Birolului Informativ. Discursul îmbracă o formă deosebit de oficială, certificând ireversibila ruptură.

Biroul Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti consideră că:

  1. Tito şi acoliţii săi sunt duşmani declaraţi ai clasei muncitoare, ţărănimii, precum şi ai popoarelor Iugoslaviei
  2. clica titoistă a trădat interesele politico-economice ale Iugoslaviei
  3. Partidul Comunist Iugoslav a pierdut dreptul de a fi numit partid comunist

 

Ultimele zvârcoliri (1950)

 

Anul 1950 aduce cu sine apogeul campaniei antititoiste. Articolele vor căpăta o formă deosebit de incisivă, însă numărul lor începe să scadă, semn că afacerea Tito tindea să devină un caz clasat.

În acest nou context relaţiile dintre cele două ţări trebuiau clarificate la toate nivelele. Această tendinţă este reflectată prin decizia Consiliului de la Moscova al Federaţiei Democratice Internaţionale a Femeilor vizând excluderea reprezentantelor Frontului Femeilor Iugoslave, Vida Tomsici şi Mitra Mitrovici, foste agente ale Gestapoului şi “agente ale clicii Tito, slugă a imperialiştilor aţâţători la război”.[16]

Pentru evita contaminarea sistemului, excluderea reprezentanţilor iugoslavi se face pe toate palierele. Această funcţie aseptică a ostracizării deviaţioniştilor are ca scop imunizarea integrală a lagărului socialist, acoperindu-se orice breşă favorabilă unei sciziuni de proporţii.

În afara altor ştiri sporadice[17], singurul articol[18] emblematic, dedicat Iugoslaviei, rămâne cel din aprilie, care concentrează noile acuze aduse cuplului Tito-Rankovici.

Articolul avertizează cu privire la pericolul războiului imperialist, în care poporul iugoslav, manipulat de forţele malefice occidentale, va servi drept “carne de tun”. În acest scop americanii îi finanţează pe titoişti, urmând să creeze o dependenţă economică, reglată de un tot mai accentuat decalaj între exportul materiilor prime şi de importul de maşini unelte, mecanism ce dezvăluie pertinent exploatarea capitalistă.

Se recurge din nou la clişee: atacul propagandistic al titoiştilor este de natură fascistă, Marile Puteri joacă rolul unui fals prieten, care face totul din interes etc. Apelativele negative cu referire la Tito ating virulenţa maximă: “sângerosul călău Tito”, “şeful bandei fasciste din Iugoslavia”, “căpetenia bandiţilor”.

Pentru a-l discredita definitiv pe Tito, sunt citate surse apocrife sau sunt puse în gura călăului texte autoacuzatoare. Este demascată, în acest mod, neîmplinirea planului cincinal în Iugoslavia, citându-se chiar raportul lui Tito către Comisia Economică a ONU, care certifică regresul producţiei cu 20%.

Pentru implementarea unei imagini eronate a situaţiei din ţara vecină, sunt răstălmăcite texte din marile reviste occidentale, iar informaţia ruptă din context este prezentată ca atare. Se citează în această manieră din Tribune: “«Numai un ajutor serios acordat de ţările apusene poate scoate Iugoslavia din actuala situaţie grea»”.

În acelaşi context al autodefăimării se înscriu discursul ţinut de Tito în oraşul Drvar, unde sunt recunoscute abuzurile guvernării sale: “«autorităţile duc cu forţa pe ţărani la exploatări forestiere şi la alte munci»” sau mărturia lui Tito, conform căreia în anul 1949, 78% dintre muncitori nu se prezentau la lucru.

Absenteismul de la serviciu, disproporţia dintre salariul mediu şi minimul necesar, regresul producţiei nu fac altceva decât să contureze un univers în curs de descompunere, unde domneşte legea bunului plac, iar decadenţa devine vizibilă. Realitatea unei Iugoslavii ruinate şi a unui popor subjugat, iată consecinţele datorate abandonării doctrinei bolşevice, singura ideologie cu permanenţă curativă, capabilă de regenerare.

În ciuda tuturor stereotipiilor vehiculate în jurul imaginii lui Tito, suntem convinşi că adevărul istoric se află ca de obicei undeva la mijloc şi este de datoria noastră de a-l dezvălui.

Un singur lucru este cert: actul de curaj al lui Tito a ridicat pentru prima dată întrebări cu privire la infailibilitatea sistemului şi i-a prefigurat colapsul. Tocmai de aceea gestul lui Tito a fost atât de incriminat, pentru că punea în discuţie însăşi legitimitatea lagărului socialist.

 

 

Notes


[1] Zarko Petan, Minunata viaţă a lui Iosip B. Tito, Ed. Viitorul românesc, Bucureşti, 1993, p. 7

[2] Gh. Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Ed. Corint, Bucureşti, 2001, p. 96

[3] Lupta de clasă, Seria a V-a, No. 1, august-septembrie 1948, p. 6

[4] Ibidem, p. 15

[5] Lupta de clasă, Seria a V-a, No. 2, octombrie-decembrie 1948, Srategia şi tactica leninist-marxistă, p. 62

[6] Lupta de clasă, Seria a V-a, No. 3, ianuarie-martie 1949, p. 7

[7] Revista Lupta de clasă apare cu discontinuitate, astfel că după numărul 3, care acoperă perioada ianuarie-martie, numărul următor (4) apare în octombrie 1949

[8] Lupta de clasă, Seria a V-a, No. 4, octombrie 1949, Pe marginea raportului făcut de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej cu prilejul zilei eliberării naţionale a României, p. 36

[9] Proces desfăşurat la Budapesta în cadrul căruia sunt judecaţi deviaţioniştii maghiari.

[10] Ibidem, Procesul de la Budapesta – O nouă lovitură dată lagărului imperialist, p. 84

[11] Sintagma apare de peste 20 de ori pe parcursul articolului

[12] Ibidem, Popoarele lumii în luptă pentru pace, p. 118

[13] Ibidem

[14] Ibidem, “Sub steagul internaţionalismului“, organ al comuniştilor iugoslavi, emigranţi politici în R. P. R. , p. 154

[15] Lupta de clasă, Seria V, nr. 6, dec. 1949, Unitatea clasei muncitoare şi sarcinile pertidelor comuniste şi muncitoreşti. Rezoluţie a Biroului Informativ, p. 18

[16] Lupta de clasă, Seria V, Anul XXX, nr. 3, mar. 1950, Lupta femeilor pentru pace, p. 108

[17] Lupta de clasă, Seria V, Anul XXX, nr. 4, aprilie 1950, Lupta de clasă în România în etapa actuală, p. 14

[18] Ibidem, Iugoslavia sub jugul imperialiştilor anglo-americani, p. 56

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn