Twitter Gplus RSS

Imagologia literara comparata. Citeva repere teoretice si metodologice


Gheorghe Lascu

 

Imagologia literară comparată. Cîteva repere teoretice şi metodologice

 

 

O direcţie de cercetare în domeniul ştiinţelor umane, despre care se vorbeşte tot mai mult la noi în ultimii ani, este imagologia, sau studiul reprezentărilor colective despre străin – despre „celălalt” –, crista-lizate în stereotipii, clişee, imagini.

Imagologia, ca domeniu şi metodologie de cercetare, este revendicată şi practicată în varii ipostaze, reprezintă o entitate proteică, după cum fac apel la ea comparatiştii lite-rari, istoricii, etnopsihologii, dar şi politologii, specialiştii în relaţii publice sau în manipularea opiniilor etc. De fapt există mai multe imagologii, adaptate domeniului specific de aplicare – ceea ce explică şi titlul nostru; ne vom referi cu precădere la imagologia aplicată literaturii comparate.

O constantă este totuşi punctul de plecare: noţiunea de „imagine”, care trebuie luată în sens figurat, şi nu de imagine reală, fotografică, a realităţii străine. Imaginea „imagologică” este o reprezentare concentrată, simplificatoare, realizată sub forma clişeului, a stereotipului. Ne aflăm, din acest punct de vedere, pe terenul psihologiei, unde imago este o reprezentare, o construcţie mentală. Să notăm în trecere că pentru stu-diul imaginilor reale, conforme cu realitatea, menite să ajute la diagnosticare şi tratament, medicina foloseşte termenul de „imagistică”.

Imagologia operează cu reprezentări colective, socializate, ce trădează o mentalitate colectivă şi care sunt considerate ca reprezentative pentru acea comunitate. Exprimările condensate, memorabile, sînt admise ca atare, axiomatic, avînd o funcţie descriptivă şi de (re)cunoaştere, ocupînd un loc important în imaginarul social. Acestea sînt clişeele, sau stereotipiile naţionale: „scoţian zgîrcit”, „român harnic şi ospita-lier”, „francez iubăreţ”, „evreu cu simţ de afaceri” şi aşa mai departe. Caracterele atribuite diferitelor popoare sînt puse sub semnul imuabilităţii, de aceea în textele de factură folclorică apar aluzii la divinitate ca garant al datului veşnic. Ne amintim începutul Baltagului: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rînduială şi semn fiecărui neam. Pe Ţigan l-a învăţat să cînte cu cetera şi Neamţului i-a dat şurubul etc. etc.”

Se pare că primul care a folosit termenul de stereotip cu referire la reprezentările sociale a fost jurnalist american Walter Lippmann în cunoscuta sa lucrare despre opinia publică (1950). Pentru acesta, a vedea totul prin categorii („types and generalities”) reprezintă un mod economicos de cunoaştere, dar şi una dintre cele mai subtile şi insidioase metode de influenţare (astăzi am spune manipulare). „Ni se spune despre univers înainte de a-l vedea. Ne imaginăm cele mai multe lucruri înainte de a le cunoaşte personal.” În acelaşi timp, atrage atenţia W. Lippmann, sistemul de stereotipuri este legat de tradiţii şi de propria poziţie în societate. „Orice alterare a stereotipurilor seamănă cu o zguduire a temeliilor lumii.”

Imaginile naţionale sînt rareori mono-stereotipii, adică reduse la un singur element, ca în exemplele citate mai sus („scoţian zgîrcit”, „francez iubăreţ”, „român ospitalier” etc.). Acestea pot fi considerate un caz limită, de reducţie extremă operată de mecanismul stereotipiei. Poate n-ar fi lipsit de interes să reamintim aici observaţiile lui George Călinescu privitoare la specificitatea caracterelor naţionale: „Francezii sînt raţionalişti, germanii idealişti, englezii pragmatici, ruşii mistici, orientalii fatalişti. [...] O cultură conţine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracterologice. Francezii sînt cartezieni, dar unii sînt mistici, englezii sînt pragmatici, dar mulţi sînt nişte visători, germanii sînt romantici şi sistematici, dar printre ei sînt sceptici şi dezordonaţi. Specificitatea nu e o notă unică, ci o notă cu precădere.”1

Mono-stereotipiile fiind discutabile şi mai uşor de demontat, clişeele se cumulează în fascicole, constelaţii, corp cu multiple faţete, sau, ca în terminologia lui Cadot – preluată de Pageaux –, „agregat mitoid”. Numele Elveţiei evocă, pentru un român din zilele noastre, „munţi, ceasuri, bănci, ciocolată şi…. reuniuni internaţionale”2, ameste-cînd elemente de cadru natural cu produse tradiţionale şi viaţa politică. Imaginea tradiţională a turcului cuprindea elemente exotice ce ţin de o civilizaţie străină (fes, şalvari, iatagan, moschee, harem etc.), ca şi trăsături fizice şi de caracter valorizate negativ, el fiind duşmanul (urîţime, cruzime, neomenie, laşitate). Peste aceste straturi se suprapun imagini contemporane, de asemenea din registrul depreciativ, negativ, rezultate din contacte umane de un anumit tip: negustor de bazar, şofer de TIR etc.

Poli-stereotipia poate proveni şi din reflectarea aceleiaşi străinătăţi (alterităţi) de către autori diferiţi, sau pe o perioadă mai îndelungată. Însumarea multiplelor faţete va contura o „imagine medie”, un fel de „portret-robot”, pentru a prelua, împreună cu Klaus Heitmann, un termen din recuzita poliţiei criminale 3.

 

Un studiu interdisciplinar

 

Imagologia, ca metodă de investigaţie, este o disciplină de graniţă, interdisciplinară. Ea interesează etnopsihologia, sau psihologia popoarelor, unde a prilejuit anchete diagnostice şi acţiuni concrete. Sociologia, istoria şi istoria mentalităţilor studiază şi ele imaginea „celuilalt”, străin, marginalizat sau minoritar. Imaginea celuilalt şi mecanismele alterităţii a fost chiar tema generală a unui congres mondial de ştiinţe istorice desfăşurat la Stuttgart în 1985, care a analizat rolul mentalului colectiv în modelarea devenirii istorice. De fapt, apreciză un istoric clujean, în urma congresului de la Stuttgart imagologia „şi-a cîştigat dreptul la existenţă în cetate, instituţionalizîndu-se în universităţi, în programe academice, de doctorat sau masterat”. În istoriografia română studiile de imagologie şi imaginar social au cunoscut o adevărată „explozie” în ultimii ani4, luînd-o probabil, pe teren românesc, înaintea comparatismului literar.

Reflectarea străinului, a „celuilalt”, este şi o parte componentă a imaginarului social: delimitarea faţă de alteritate permite grupului să-şi afirme propria identitate, face parte din structura discursului identitar. Politica nu rămîne nici ea imună faţă de imaginile stereotipe, uneori prejudecăţi. Imaginile negative pun în mişcare mecanisme de blocare a contactelor bilaterale şi internaţionale, cîtă vreme o imagine atrăgătoare stimulează astfel de legături. De exemplu, unificarea Germaniei a reînviat în memoria colectivă a europenilor atîtea imagini războinice, îngrijorătoare.

Două şiruri de distincţii se cuvin a fi operate între mai multe concepte înrudite, între care există deseori suprapuneri: imagologia practicată de comparatismul literar; faţă de cea descinsă din istoria mentalităţilor (domeniu istoric) şi, pe de altă parte, de cea cu care operează etnopsihologia,.

Imagologia comparată foloseşte ca surse cu precădere textele literare, jurnale, memoriale de călătorie, studiază străinul ca personaj literar, apoi traduceri şi comentarii critice care profilează imaginea la un moment dat a „geniului creator” al altui popor. Imagologia literară comparată, fără a exclude cu desăvîrşire studiile de strictă contemporaneitate (cum ar fi cele ale lui J.M. Moura despre imaginea Lumii a Treia ameninţătoare în romanul occidental), are mai curînd o perspectivă istorică, manifestă un recul faţă de prezent, proiectează imagini din trecut: călători francezi (occidentali) în Persia în secolul al XVIII-lea, imaginea Portugaliei din sec. al XVIII-lea, Rusia sec. al XIX-lea etc.

Această din urmă trăsătură o apropie de istoria mentalităţilor, de care însă o desparte (pe lîngă bună parte din izvoarele scrise) şi profilarea exclusivă spre imagini naţionale – imaginea glo-bală a străinului ca reprezentant al altei ţări, al altui popor, – cîtă vreme pentru istorici „celălalt” poate fi o categorie socială marginalizată, un element alogen intern. Acest tip de abordare nu e absent din domeniul literar, fiind studiate figurile literare ale marginalităţii existenţiale (vrăjitoarea, imigrantul, negrul, evreul, maurul, diferite minorităţi religioase sau sexuale etc.). Aceste studii, ca si cele cu o problematică literar-filosofică a identităţii, a „dublului”, se circumscriu mai degrabă tematologiei decît imagologiei, aceasta din urmă îşi rezervă domeniul „imaginilor naţionale”.

Întrucît istoricii folosesc şi ei tot mai frecvent termenul de imagologie, se va pune problema conţinutului termenilor: imagologia comparatistului, după cum am văzut mai sus, nu va fi exact acelaşi lucru cu imagologia istoricului.

Etnopsihologia (sau psihologia popoare-lor) – pentru a trasa şi în acest caz o linie de demarcaţie – foloseşte şi ea documente literare ca izvoare documentare, dar merge pînă la anchete-sondaje pe subiecţi selecţionaţi pentru a corespunde unui eşantion reprezentativ. Acest tip de imagologie este preocupată de stricta contemporaneitate şi propune măsuri corective, o acţiune de contracarare a efectelor sociale ale clişeelor şi stereotipiilor naţionale. Perspectiva studiului imagologic este aici fundamental răsturnată; dacă, pentru comparatiştii literari şi pentru istorici, studiind imaginea din oglindă putem cunoaşte mai bine oglinda („privitorul”), etnopsihologii vor compara imaginea cu una considerată mai „corectă”, mai „adevărată” şi vor aplica în consecinţă oglinzii corecţiile necesare. Un caz particular, adevărat sport naţional în România, este contemplarea imaginii propriei etnii în ochii străinilor (vezi discuţiile recente ocazionate de apariţia lucrării Firea românilor).

 

Imagologia  şi literatura comparată

 

Teoreticienii comparatismului literar acceptă astăzi că, pe lîngă raporturile gene-tice, de intertextualitate, trebuie cuprinse în domeniul literaturii comparate şi raporturile interdisciplinare pe care textul literar le întreţine cu artele plastice, cu muzica, cu artele scenice, cu filmul şi televiziunea, dar şi cu alte domenii ale gîndirii şi acţiunii umane, cum ar fi filosofia, psihologia, sociologia, religia, economia, politica etc.5

În atenţia imagologilor nu se află numai textele literare propriu-zise, beletristica de mare valoare, capodoperele. În general se consideră că tocmai textele sau literatura de valoare medie exprimă mai limpede şi fără echivoc opinia publicului. Capodopera iese din tiparele generale, este o excepţie. Creatorul de excepţie, genial, exprimă mai ales crezul propriu, nefiind exponentul sau purtătorul de cuvînt al opiniei medii, generale. De aceea capodopera nu este îndeobşte semnificativă ca purtătoare a unei imagini naţionale.

Atenţia imagologului va fi reţinută de o gamă variată de texte, care toate pot contribui la conturarea unei imagini naţionale: în primul rînd relatările de călătorie şi operele literare care aduc în scenă străinul ca personaj, apoi lucrări lexicografice, manuale, descrieri geografice, publicistică, li-teratura populară, calendare, almanahuri, memorii, jurnale, diferite alte texte literare, lingvistice etc.

Imaginea străinului şi a străinătăţii, sau imagologia, se subscrie în mod firesc unor abordări comparatiste. Relevarea trăsăturilor „celuilalt”, ale „alterităţii”, se face printr-o contrapondere, explicită sau implicită, a imaginii de sine, a propriilor caracteristici individuale, locale, regionale sau naţionale, vezi rasiale. Proiecţia condensată a propriei colectivităţi cu care se identifică individul (indivizii) sînt auto-imaginile care stau la baza eşafodajului semi-mític al conştiinţei şi identităţii naţionale, după cum arată şi cercetările lui Lucian Boia (Istorie şi mit în conştiinţa românească) sau a lui Sorin Mitu (Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni).

Prin contrapondere cu imaginea de sine (auto-imaginea) se cristalizează imaginea celuilalt, diferit de noi, deci străinul. Aceste imagini au fost denumite hetero-imagini şi se bazează pe aceleaşi mecanisme de construire a imaginii.

„Imaginea străinului / a străinătăţii” s-a impus ca o problematică distinctă în cadrul şcolii comparatiste franceze şi se poate fixa cronologic în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial. Studii sporadice au apărut şi anterior (ca de exemplu cel al lui Ch. Drouhet, din 1924, despre imaginea românului în literatura franceză), aici ne referim însă ca direcţie de cercetare fundamentată metodologic şi evidenţiată ca atare în sintezele teoretice. Paul van Tieghem, în cunoscuta sa lucrare Literatura comparată (1931, cu mai multe ediţii succesive) nu o menţionează încă printre direcţiile de cercetare comparatistă; iar M. F. Guyard o consideră (în 1951) ca un domeniu nou în literatura comparată. Elementul de noutate este subliniat la noi de Al. Dima: „o nouă problematică a comparatismului, în care mulţi au văzut o tendinţă de reînnoire a disciplinei”6.

Orientarea spre imaginile străinătăţii este atribuită profesorului parizian Jean-Marie Carré, autorul unui studiu privind scriitorii francezi şi mirajul german (1947)7 şi creator de şcoală. Discipolii săi îi dedică în 1964 volumul colectiv Connaissance de l’étranger, cu un conţinut subsumat temei principale enunţate: «voyages, images, mirages».

Alte lucrări „clasice” din primii 25 de ani ai imagologiei tratează subiecte cum ar fi (să remarcăm şi varietatea de formulări din titluri): criza germană a filosofiei franceze, personaje americane în romanul şi teatrul francez, Rusia în viaţa intelectuală franceză, Marea Britanie şi Statele Unite în faţa opiniei franceze, imagini ale Portugaliei în literatura franceză etc., care devin repere ale cercetărilor ulterioare şi jalonează dezvoltarea domeniului.

În anii ’80 devine tot mai uzual, mai ales la autorii germani, termenul de imagologie, îndeosebi în sintagmele „imagologie lite-rară” sau „imagologie comparată”. În Franţa, Daniel-Henri Pageaux este cel care îl impune, «l’imagologie» înlocuind termenul mai vechi de «images de l’étranger». De remarcat că o parte a dezbaterilor teoretice legate de imagologie au fost găzduite în anii 1981-83 de paginile publicaţiei române de literatură comparată Synthesis.

 

Elemente de analiză imagologică

 

Investigaţiile imagologice se pot efectua pe axa diacroniei şi/sau a sincroniei. Exemplu pentru prima orientare (diacronia) ar fi studiul lui Klaus Heitmann despre Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german – 1775-19188, care acoperă circa un veac şi jumătate. Dacă tranşa cronologică avută în vedere se îngustează mult, la dimensiunile unei generaţii (20-30 de ani), se poate deja vorbi despre o abordare sincronică. Sincro-nia este cu atît mai evidentă pentru situaţia abordării unui singur moment istoric sau în cazul unor cercetări de strictă contemporaneitate.

Cercetătorii au constatat că stereotipiile culturale sînt deosebit de rezistenta la acţiunea timpului. Unele elemente pot fi regăsite la intervale mari de timp („scoţian zgîrcit” etc.). Cu toate acestea imaginile naţionale nu sînt complet ”îngheţate”, dimpotrivă, ele sînt fluide, suferă modificări (se îmbogăţesc, se subţiază, sărăcesc), după cum apar unele elemente constitutive noi, altele dispar sau se estompează, se nuan-ţează. Pentru un studiu imagologic, este de cea mai mare importanţă urmărirea acestei dinamici în timp a stereotipiilor.

Pe axa sincroniei se constată coexistenţa mai multor imagini, divergente chiar. Deseori un popor (re)prezintă pentru vecin o imagine dublă, bipolară, constituită din extreme contradictorii. Antagonismul îşi găseşte uneori sursa în realitatea însăşi. În funcţie de stînga şi dreapta politică şi ideologică, Mihai Ralea vorbea despre două Franţe: o Franţă progresistă şi o Franţă conservatoare (reacţionară). Ardelenii noştri şi, pe urmele lor, Eminescu au dezvoltat în se-colul trecut o reprezentare bivalentă a Franţei. Pentru ei, ca şi pentru călătorii latino-americani din jurul anului 1900, coexistau două Parisuri: cel al civilizaţiei, ştiinţei şi artelor; iar pe de altă parte centrul distracţiilor şi al corupţiei moravurilor (sunt magna bona mixta cum malis magnis). Este „Babilonul modern”, strălucit centru cosmopolit, dar şi corupt, unde se poate pierde cel care nu e bine călăuzit.9

La fel se poate vorbi despre o imagine bipolară a Germaniei, cea militaristă (prusacă sau hitleristă) opunîndu-se imaginii Germaniei artei, ştiinţei şi filosofiei. O astfel de reprezentare au avut francezii înainte de primul război mondial, prin etape succesive de constituire.

Diferenţele imagologice se pot datora deci şi deosebirilor de optică, de condiţionare culturală, filosofică şi/sau socială ale emitenţilor. Cercetătorul va trebui să înregistreze toate aceste imagini divergente, din însumarea cărora se va degaja portretul-robot de care vorbea Heitmann, un fel de imagine medie care va regrupa mai multe fascicule de imagini punctuale.

O altă perspectivă comparatistă vrednică de luat în considerare este aceea a comparării imaginilor naţionale despre aceeaşi ţară în două culturi diferite. Turcul lui Molière este departe de turcul românilor, iar „mirajul rus” al intelectualilor francezi nu va fi fost împărtăşit de contemporanii lui Eminescu…  Figura elveţianului în literatura clasică franceză (Molière, Perrault) era cea a unui personaj greoi, naiv, tîmpit chiar, grosolan şi cu aplecare spre băutură, pe cînd la români el apare mai curînd ca un perso-naj abstract, întruchiparea unei înalte idei morale (cinstit, virtuos, animat de dragostea de libertate etc.)10

În crearea imaginii despre o ţară străină, contribuie o multitudine de elemente, începînd cu aspecte geografice, politice, istorice (care stîrnesc anumite reacţii psihologice sau reactivează sedimente culturale). Finlandei i se ataşează în mod frecvent sintagma „ţara celor 10.000 de lacuri”, Norvegia este „ţara fiordurilor”, Islanda – „ţara geyserelor”, Olanda – „ţara lalelelor”, Australia – „ţara cangurilor” etc., în imagini care mizează pe caracteristici geografice sau naturale specifice. Unele din aceste elemente se regăsesc ca simboluri pe însemnele oficiale ale statului (Canada – frunza de arţar) sau ale suporterilor sportivi (Franţa – cocoşul). Cadrul natural se altoieşte cu elemente politico-istorice: Elveţia, „ţara cantoanelor”, este „pitoreasca ţară alpină”, „republica libertăţilor cetăţeneşti”, „patria lui Wilhelm Tell” etc.  Un anumit sistem politic poate stîrni simpatii sau antipatii; „ţara sovietelor” prezentată admirativ de o anumită literatură marxistă, nu a fost altceva decît un imens „gulag” pentru adversarii sistemului.

Prezenţele umane sînt de cea mai mare importanţă pentru definirea imaginilor naţionale. Aspectul fizic caracteristic, sau fenotipul, este chiar unul dintre primele stereotipii vehiculate în legătură cu un neam străin. Talia, ţinuta, culoarea părului (a feţei, a ochilor), coafura, gesticulaţia, vestimentaţia etc., trăsături ale indivizilor observaţi direct sau indirect, se convertesc în trăsături definitorii pentru întreaga categorie etnică sau naţională. Cu cît ţinuturile sînt mai îndepărtate şi realităţile umane mai diferite, acestea capătă mai pregnant virtuţi definitorii de încadrare într-o categorie rasială, în primul rînd (arab, asiatic, amerindian, negru).

Trăsăturile fizice, care de la bun început sînt de natură să sugereze atitudini de simpatie sau, dimpotrivă, de antipatie, se dublează de observaţii privind trăsăturile de caracter şi comportament, mult mai explicite în privinţa acelor atitudini favorabile sau defavorabile, rezultate din compararea cu valorile şi normele din propria civilizaţie.

Referinţele culturale despre o ţară străină sînt în mod inevitabil selective, iar această selecţie este în cel mai înalt grad semnificativă. Traducerile efectuate, anumite motive literare poartă cu ele imaginea ţării şi culturii de origine, şi acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte creaţii artistice, monumente etc. Germania, bunăoară, este pentru orice persoană de cultură medie, ţara lui Werther şi a lui Faust, a concertelor lui Bach şi simfoniilor lui Beethoven.

Cadrul social şi un anumit mod de viaţă se convertesc şi ele în „etichete” ce se aplică străinului pentru a fi identificate anumite trăsături naţionale. În această ordine de idei s-ar putea cita numeroase clişee de tipul: englezii aristocraţi, italienii ocupaţi cu „siesta”, francezii băutori de vin iar nemţii de bere etc. Preferinţele gastronomice sînt şi ele sursă de „etichetări”: italienii ma-caronari, românii mămăligari, pentru americani francezii sînt „frog eaters” iar nemţii „krauts” (mîncători de broaşte, de varză), etc. Coroborînd astfel de observaţii nu înseamnă cîtuşi de puţin că facem sociologie; nu ne propunem să studiem organizarea socială, cutume şi tradiţii, studiul imagolo-gic urmăreşte modul în care reflectarea acestora în texte scrise dintr-o altă cultură creează o anumită imagine socotită reprezentativă.

Vestimentaţia, costume (tradiţionale sau nu), pieptănătura, accesorii (pălărie, baston de promenadă etc.) constituie şi acestea caracteristici etnice, dublate de anumite conotaţii sociale. Nu e întîmplător, de exemplu, că primele haine europene de la noi am fost denumite „nemţeşti”, urmare a contactului cu negustorii din Leipzig care au lăsat şi numele străzii Lipscani din Bucureşti. Prin opoziţie, „işlicul” şi „caftanul” devin simbolurile anacronice ale unei epoci condamnate la dispariţie, iar oamenii de rînd, ţăranii, sînt denumiţi „opincari”.

Uneori stereotipii durabile au puţine contacte cu observarea realităţii. Sursa cli-şeelor e uneori neaşteptată. Daniel Pageaux arată că într-o anumită perioadă francezii asociau imaginea portughezilor de buna dispoziţie, de veselie, şi aceasta din cauza unei arii la modă cu refrenul: „Les Portugais sont toujours gais / Qu’il fasse beau, qu’il fasse laid ….”. Ce să mai spunem de rima şcolărească tradiţională de la noi – „a venit vacanţa / cu trenul din Franţa” – unde orice legătură cu realitatea este, evident, exclusă. Toţi românii păstrează, cu toate experienţele ulterioare, o primă ima-gine a vecinilor noştri balcanici datorită versurilor învăţate pe dinafară în anii de şcoală – „bulgăroi cu ceafa groasă”, „grecotei cu nas subţire”, ca să nu mai vorbim de ima-ginea anistorică a turcului rămas la nivelul de ienicer-iatagan-şalvari-fes, învins în luptă dreaptă de eroii noştri naţionali.

O chestiune ce se ridică adesea în legătură cu imaginile naţionale priveşte raporturile cu adevărul, respectiv lipsa de concordanţă între cele două. Turcii „adevăraţi” nu sînt cei pe care-i cunoaştem noi din literatura noastră naţională. Imaginea despre Spania a francezilor este foarte diferită de cea a latino-americanilor. Care este cea adevărată ?

Lăsînd la o parte faptul că noţiunea de „adevăr” este uneori o noţiune vagă şi deseori relativă, fireşte că reprezentările genera-lizatoare nesocotesc o serie întreagă de realizări individuale.

Mai mult, clişeele sau stereotipiile culturale, puternic înrădăcinate în mentalul colectiv, rezistente în timp, ajung adesea să piardă contactul cu realitatea. Walter Lipp-mann, cel care a lansat termenul de stereotipie, împrumutat din limbajul profesional al tipografilor, era chiar de părere că în majoritatea cazurilor acestea sînt greşite. Influenţa lor, în practica socială contemporană, este socotită pernicioasă, ducînd la tensiuni între popoare. Practicienii etnopsihologiei recomandă programe de acţiune avînd ca finalitate atenuarea sau chiar eliminarea efectelor negative ale imaginilor naţionale.

Imaginile naţionale şi diverse alte asemenea stereotipii culturale fac parte şi din arsenalul propagandei şi al tehnicilor de manipulare a opiniei publice, care vehicu-lează imagini idealizate sau, dimpotrivă, „demonizate”, deopotrivă departe de „adevăr” şi de cunoaşterea obiectivă, ştiinţifică. Să ne amintim întreaga gamă de imagini vehiculate la noi în anii ’50 de propaganda oficială comunistă în legătură cu „măreaţa Uniune” şi tot ce venea din răsărit, în contrapondere cu reprezentările despre „Apus” şi „unchiul Sam”. Campaniile propagandistice sînt funcţie de interese politice versatile. Aliatul este lăudat iar inamicul ponegrit. Orwell, în celebra sa utopie politică 1984 duce această situaţie la consecinţele sale ultime: un personaj al său, angajat al Ministerului Adevărului (sic!), rescrie absolut toată documentaţia oficială despre ţara vecină în funcţie de alianţele momentului.

Obiecţia iniţială este aşadar corectă: imaginile naţionale, din varii motive, nu coincid cu adevărul şi, fie-ne permis să o spunem, nici nu ar avea cum, întrucît sînt generalizări ce ţin de domeniul opiniilor şi conţin o doză mai mare sau mai mică de prejudecăţi şi presupuneri. Ne aflăm în faţa unei „realităţi fluide”, în termenii folosiţi de Heitmann. Dar nu aici este problema. Imagologia comparată nici nu-şi propune să măsoare gradul de corectitudine şi de veridicitate al informaţiilor vehiculate, dacă ele sînt conforme sau nu cu realitatea, complete sau incomplete, fanteziste sau chiar de rea-credinţă. Toate proiecţiile mentalului colectiv trebuie consemnate şi analizate în totalitate, fără a le elimina pe cele „neadevărate” sau „incomode”. Obiectivitatea cercetării, ca ţel şi deziderat, nu trebuie confundată cu obiectivitatea imaginilor, absolut iluzorie.

Confruntaţi cu „străinătatea”, călătorii decupează realitatea „celuilalt” potrivit unor idei preconcepute, a unui „orizont de aşteptare” sui generis determinat în mare măsură de stereotipuri culturale. În mare măsură poziţia călătorului este de a identifica dacă impresiile personale corespund sau nu cu orizontul de aşteptare. Călătorii ardeleni din secolul trecut, ca orice călător, spre deosebire de exploratori care păşesc în necunoscut, aveau o cunoaştere livrescă şi/sau imaginară a destinaţiei; păşind pe pămîntul Franţei exprimau satisfacţia de a obţine o confirmare a aşteptărilor sau, dimpotrivă, surprinderea că realitatea contrazice ima-ginea pe care şi-o făceau ei. Aşa, bunăoară, aspectul fizic al francezilor, puţin impozant, îi dezamăgeşte, li se pare nepotrivit cu repu-taţia de protagonişti ai epopeii napoleoniene. Ar fi dorit să vadă nişte voinici ca-n poveste, vrednici de faptele de arme cu care erau creditaţi.

Imaginea, aşa cum am descris-o mai sus, permite şi exprimă cristalizarea unor atitu-dini faţă de „celălalt”, este un instrument de cunoaştere şi clasificare. Studiul imagolo-gic, analiza imaginilor permit cercetătorului să avanseze în cunoaşterea subiecţilor care produc şi vehiculează acele imagini. Prin valenţele sale de abstractizare şi simplificare, imaginea reduce noul şi necunoscutul polivalent la un fascicul deja cunoscut de semnificaţii care pot fi inventoriate. Felul şi natura imaginilor, evoluţia lor diacronică, diversitatea, cristalizarea lor în stereotipii, toate acestea ne spun mai mult despre cel care îşi formează imaginea, despre apetenţele culturale şi aprehensiunile sale subiective. Cu alte cuvinte, propunîndu-ne să cercetăm ce imagine aveau francezii despre Rusia, nu ne vom îmbogăţi cunoştinţele despre Rusia, în schimb ne aşteptăm să aflăm multe despre francezi.

 

 

Interpretarea rezultatelor

 

Un studiu imagologic va determina în final polii aprecierii. Orice imagine naţio-nală exprimă în mod necesar fie sentimente de simpatie, fie de antipatie, pendulînd între xenofilie şi xenofobie. Acesta este cazul tipic, recomandat şi de Joep Leerssen. Cercetările lui Daniel-Henri Pageaux ne oferă o grilă mai nuanţată de interpretare şi valorizare a rezultatelor, în care urmează să fie încadrate imaginile rezultate din studierea surselor.

După profesorul francez, modelul simbolic sau atitudinea fundamentală se identifică cu una dintre situaţiile pe care le descrie ca fiind caracterizate prin compuşii cu particulele lexicale manie, fobie sau filie, precum şi o a patra posibilitate de regrupare la nivel transnaţional (cu compuşi pan- şi/sau -ism)11.

Manie (ex. anglomanie; francomanie sau galomanie de care erau acuzaţi la noi în sec. al XIX-lea „franţuziţii”, „bonjuriştii”) este atitudinea care consideră realitatea străină (în totalitate sau anumite părţi ale ei) ca indiscutabil superioară în comparaţie cu cea de origine. Valorizării puternic pozitive a străinătăţii îi corespunde o viziune negativă, depreciativă a culturii de origine. Angloma-nia filosofilor francezi ai Luminilor decurgea şi din constatarea unor „lipsuri” franceze : intoleranţă, mai puţine libertăţi democratice etc. Mania se asociază cu procesul prin care valorile culturii străine, socotite superioare, sînt adoptate pentru a înlocui valorile locale. Alţi autori folosesc pentru a desemna o imagine favorabilă, o atracţie intensă, termenii de miraj sau cel de mit pentru o imagine favorabilă puternică, persistentă, acesta din urmă înlocuind termenul mai vechi de legendă.

Fobie – această a doua atitudine fundamentală este contrariul primei. Autorul sau grupul proiectează o imagine puternic nefavorabilă asupra realităţii străine, văzută inferioară sau plină de defecte în comparaţie cu propria cultură şi civilizaţie, aceasta deţinătoarea tuturor calităţilor. Din comparaţia implicită decurge în acest caz o manie, un miraj în ce priveşte auto-imaginea. Germanofobia manifestă în Franţa după 1870 e dublată de recunoaşterea „ideii latine”, de un miraj latin, civilizator, contrapus „barbariei” germanice (prusace, teutone).

Filie – desemnează a treia atitudine posibilă. Realitatea străină este percepută favorabil, pozitiv, dar fără dispreţuirea propriei culturi. Se recunoaşte o complementaritate a celor două, decurgînd de aici un adevărat dialog intercultural, fecund – spre deosebire de manie care produce mai curînd imitaţii sterile, exterioare (vezi cazul dandysmului francez sau a „bonjuriştilor”), o „aculturaţie mecanică”. Cîtă vreme fobia exprimă re-fuzul faţă de „celălalt”, respingerea lui, filia îl acceptă fără prejudecăţi, valorizîndu-l în ce are unic şi irepetabil, fără ca prin aceasta să producă o depreciere a imaginii proprii.

În sfîrşit, profesorul francez teoretician al imagologiei creionează o a patra atitudine prezentă uneori, care merge în sensul regrupării în entităţi mai largi, ce depăşesc graniţele naţionalului, cum ar fi: panslavismul, pangermanismul, cosmopolitismul şi alte internaţionalisme („ideea latină”, sionismul, ortodoxismul, francofonia etc., am adăuga noi). Direcţia ar fi aceea a creării (recreării) unei unităţi ce pare firească, avînd un liant puternic, iar judecăţile de valoare (pozitive, negative) sînt amestecate sau pot lipsi.

Orice cercetare imagologică se va mişca în această grilă de interpretare, în care va predomina un lexic de tip „optico-specular” (imagine, a oglindi, a reflecta, prismă, văzut de …).

După cum arătat mai sus, foarte adesea hetero-imaginile sînt contrapuse auto-ima-ginilor, într-un cuplu antagonic. Rareori raporturile sînt de egalitate: cel mai adesea predomină complexele de inferioritate sau de superioritate. Situaţiile de confruntare potenţează o xenofobie latentă şi cultivă mîndria naţională. După cum observa cu umor un cercetător german: „Nu există pe lume o singură naţiune ai cărei reprezentanţi să nu considere că dragostea de libertate, generozitatea, vitejia, sagacitatea şi alte asemenea virtuţi sînt tot atîtea elemente constitutive ale propriului caracter naţional, la fel cum, dimpotrivă, nu există naţiune care să nu socotească faptul că vrăjmaşii ei excelează în cruzime, perfidie, spirit de răzbunare etc.”12

În ce priveşte pe români, pe lîngă acest aspect al complexului de superioritate, exprimat de exemplu faţă de turci (din punctul de vedere al frumuseţii fizice sau morale), sau exprimate generic în clişee de tipul „un popor harnic şi ospitalier”, mai sînt caracteristice alte cîteva atitudini. Înainte de toate, mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea dar cu prelungiri pînă în zilele noastre, e ceea ce a fost numit „complexul Dinicu Golescu” – resimţirea dureroasă a unui complex copleşitor de inferioritate, dublat de impulsul de a urma modelul străin pentru a asigura un viitor mai fericit patriei. Legat de acesta – o proiecţie puternic pozitivă a „ţărilor civilizate”, mitul civilizaţiei moderne şi al viitorului naţional. Aspiraţia spre progres se altoieşte pe necesitatea adoptării unor modele străine, cînd franceze, cînd germane, intrînd în conflict cu o anumită atitudine „autohtonistă”. O altă atitudine reperabilă în cultura românească este cea a „epigonismului”, care deplînge prezentul nedemn în comparaţie cu un trecut glorios, o „epocă de aur” mai apropiată sau mai îndepărtată. Recentele discuţii legate de integrarea noastră europeană, de „revenirea în Europa”, au dat prilejul de manifestare publică a acestor atitudini variate şi ar merita probabil să facă obiectul unui studiu sistematic de imagologie.

 

Note

 

1 G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediţie nouă, Craiova, 1993, pag. 973.

2 Confederaţia elveţiană sărbătoreşte astăzi 700 de ani, în Cotidianul, I, nr. 60, 1 aug. 1991, pag. 4.

3 K.Heitmann, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german 1775-1918 – un studiu imagologic, Bucureşti, Editura Univers,1995, p. 5.

4 Cuvînt înainte la volumul Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, coordonatori: Nicolae Bocşan, Valeriu Leu, Reşiţa, Editura Banatica, 1996, pag. 5.

5 Y. Chevrel, La littérature comparée, Paris, PUF, 1989; D. H. Pageaux, La littérature générale et comparée, 1994; etc.

6 Al. Dima, op. cit., pag. 136. Atributul de noutate s-a atenuat, astfel că un cercetător din zilele noastre denumeşte acest domeniu «l’un des champs de recherches les plus anciens de la littérature générale et comparée» (J. M. Moura, Imagologie littéraire et mythocritique: rencontres et divergences de deux recherches comparatistes, în vol. Mythes et littérature, Paris, 1994, pag. 129).

7 J. M. Carré, Les écrivains français et le mirage allemand (1800-1940), Paris, Boivin et Cie, 1947. Pe de altă parte, Moura citează ca pionieri ai imagologiei pe F. Balden-sperger şi pe P. Hazard (op. cit., pag. 129-130).

8 Heitmann, op. cit.

9 Vezi studiul nostru (Gh. Lascu), Imaginea Franţei la românii din Transilva-nia pînă în anul 1918, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000.

10 Pentru imaginea elveţianului în literatura franceză vezi Histoire de la littérature en Suisse romande, vol. I, Payot, Lausanne, 1996, pag. 225-226; imaginile româneşti la Gh. Lascu, Images roumaines de la Suisse, în Versants – revue suisse des littératures romanes, Slatkine, Geneve, 1998, nr. 34, pag. 33-48.

11 D.-H. Pageaux, La littérature générale et comparée, Paris, Armand Colin, 1994, pag. 71-73.

12 Citat de D. Hîncu în Introducere la K. Heitmann, op. cit., pag. 6.

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn