Twitter Gplus RSS

Dezbaterea 13


<< Dezbaterile Phantasma

 

Prezentare

Masa Rotunda

 

Prezentare

 

Dezbaterile Phantasma
Comunismul în (de)constructie   

          
Odata cu aparitia primelor generatii pentru care comunismul nu mai constituie o experienta concreta, dezbaterile despre comunism intra, sensibil, într-o noua etapa. De la fenomen de istorie recenta, cunoscuta de toti (în care efortul cercetatorului era acela de explica sau de a clarifica), specificul comunismului se pierde, tot mai mult, în “depozitul” nediferentiat al memoriei. Cum si ce retinem din comunism, mai mult, cum îl recream pentru cei pentru care el se mixeaza cu fictiunea – sunt, toate, întrebari cu care se confrunta, tot mai acut, cercetatorul nou. Asupra acestor puncte s-a insistat si în dezbaterea initiata de Ruxandra Cesereanu si Ion Manolescu, sub egida NEC, în 4 martie. La întâlnire au participat de asemenea: Stefan Borbély, Corin Braga, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Ovidiu Pecican, Doru Pop, Anca Hatiegan si Dorin Dobrincu. 

De aici probabil si insistenta asupra unui comunism bine conturat factologic (Ion Manolescu) sau asupra unei istorii simple si obiective (Ruxandra Cesereanu). Cecetatorul de tip nou se adreseaza tot mai mult unui public pentru care lumea totalitara a devenit un construct. Discursul despre comunism nu se mai bazeaza pe complicitatea de experienta dintre interlocutori, ci pe date cât mai precise. Memoria afectiva va fi înlocuita, tot mai mult, de cercetarea pozitivista, iar informatia va substitui aluzia, într-un efort teoretic sporit. 
Sub semnul acestei translatii, însusi obiectul discursului despre comunism se ramifica. Nu mai exista doar un imaginar totalitar, ci doua. Participantii la dezbatere formuleaza ipoteza conform careia comunismul malefic, al suferintelor si al atrocitatilor e dublat de un comunism cotidian, al obiectelor (ideologice) banale. Daca Doru Pop insista asupra celui de-al doilea, Angelo Mitchievici priveste cele doua “fatete” ale comunismului într-un continuum firesc.  

Cele mai interesante sunt solutiile care privesc reconditionarea explorarilor în comunism. Doru Pop propune, de pilda, recuperarea memoriei prin confectionarea unor fictiuni pe întelesul tuturor, care sa functioneze în logica unor “contraproduse culturale”. Artei politizate a  comunismului ar trebui sa-i corespunda o arta, nu mai putin ideologizata, a acomodarii cu trecutul. Partial, cam acesta era si obiectivul celor patru autori care încercasera sa redea, în volumul O lume disparuta, o istorie a vietii private a comunismului, dupa cum marturiseste Angelo Mitchievici.    

De retinut e si solutia pe care o propune Stefan Borbély în aceasta reevaluare a comunismului – nu înainte de a se întreba, însa, daca e legitima sau necesara “încarcarea” memoriei tinerilor cu o istorie pe care nu au trait-o. Comparatistul porneste de la premisa ca o naratiune majora cu privire la comunism nu ar fi posibila din simplul motiv ca multe dintre documentele majore au fost distruse de-a lungul anilor. Perioada anilor 50 aproape ca nu poate fi reconstituita documentar cu materialele aflate în marile biblioteci românesti. Prin urmare, solutia ar fi exploatarea unor surse marginale, precum fostele hrube ale caminelor culturale din orase sau sate, dar si relicvele din poduri sau valize uitate. Dupa parerea lui Stefan Borbély, acestea constituie “tezaurul virtual” care ar putea redimensiona discursul despre comunism. Teoria se muleaza si ea pe acest gen de suport material: ceea ce comparatistul propune e, de fapt, o microistorie care sa se foloseasca de studiul de caz si de anecdoticul politic în “refacerea localului”.  

Interesante probleme de metoda au ridicat si interventiile lui Paul Cernat si ale Ruxandrei Cesereanu. Primul accentua asupra eclectismului metodei din Explorari în comunismul românesc, proiect care încearca “suplinirea istoricilor de profesie”. Ruxandra Cesereanu subliniaza, la rândul ei, diferitele “obstructii institutionale” care deriva din caracterul greu încadrabil al studiului sau. Nefiind nici istorii, nici fictiuni, nici tratate de psihologie, scrierile despre comunism sunt mai degraba încadrabile în termeni generici si generosi precum “eseuri de mentalitate”. Prin urmare, studiul despre comunism apeleaza la un discurs hibrid, la o literatura de granita, care implica ruptura cu metodele vechi de analiza a istoriei sau a literaturii. Ca si cum a vorbi despre comunism presupune o mutatie în însasi modalitatea de a vorbi. 

Dincolo de dezbaterea conceptuala, întâlnirea a propus, totusi, o varianta concreta de reconditionare a memoriei. Octavian Coman, initiatorul site-ului www. comunism.ro (în sala au mai fost prezenti alti doi colaboratori, Daniel Iftene si Andrei Costina) a prezentat, succint, modalitatea în care a fost gândit acest proiect. Creatorii site-ului au pornit, pe de o parte, de la premisa ca informatiile despre comunism sunt reduse la un cerc închis si, pe de alta parte, ca acestea circula pe Internet într-o maniera disparata si distorsionata. Prin urmare, cele doua obiective principale ale proiectului sunt de a face informatia despre comunism cât mai accesibila, dar si de a o prezenta într-o maniera profesionista. Nu în ultimul rând, “stârnirea senzatiilor”, dupa cum se exprima Coman, este unul dintre ingredientele care ar restabili legatura cu publicul tânar. Iata, asadar, ca istoria “factologica” a comunismului – despre care vorbeau teoreticienii – îsi gaseste un bun punct de pornire în sistematizarea propusa de tinerii jurnalisti. Caci parasind sfera experientei traite, domeniul comunismului va trebui “reconstruit” prin metode cât mai exacte. Batalia conceptuala pentru memoria lui de abia acum începe.

Alex Goldis

 

 

[Top]

Masa Rotunda

 

Dezbaterile Phantasma
Bucuresti, New Europe College, 4 martie 2006

Imaginarul comunist. Deconstructii (2)

Ruxandra Cesereanu: Bine v-am gasit. Multumim Colegiului Noua Europa pentru gazduirea pe care a oferit-o pentru aceasta dezbatere, în cadrul unei burse NEC-Link pentru un proiect propus de Ion Manolescu si de mine, în cadrul unui master interdisciplinar, care se desfasoara la Facultatea de Litere din Cluj, Catedra de Literatura Comparata. E vorba de masterul de Istoria imaginilor, istoria ideilor. Proiectul nostru se numeste Filmic Imagery and Cyber-Cultural Approach, dar, în afara de latura legata de cultura cyber si de imageria filmica, am avut si o nuanta de cercetare pe imaginarul comunist. O prima dezbatere a avut loc deja la Cluj, în decembrie 2005, când autorii volumelor Explorari în comunismul românesc si O lume disparuta au fost invitati la Cluj si au lansat cartile de la care a pornit o discutia. Cea de-a doua dezbatere are loc azi, cu invitati mai “nuantati”, pe care as vrea sa vi-i prezint. Este vorba de Ion Manolescu, de la Universitatea din Bucuresti, unul din autorii Explorarilor în comunismul românesc si, de asemenea, al cartii O lume disparuta. Este vorba de Corin Braga, directorul Centrului de Cercetare a Imaginarului “Phantasma”, de la Cluj; de istoricul Ovidiu Pecican; Angelo Mitchievici, universitar la Constanta si unul dintre autorii acestui volum colectiv, Explorari în comunismul românesc, Ioan Stanomir, de asemenea cadru universitar si coautor la aceste volume; Dorin Dobrincu, istoric iesean, specializat pe colectivizare si pe rezistenta anti-comunista din munti; Stefan Borbély, profesor la Catedra de Literatura Comparata din cadrul Facultatii de Litere din Cluj, membru al Centrului de Cercetare a Imaginarului si conducatorul unui cerc foarte interesant de dezbateri cu studentii, intitulat Eranos, el însusi bursier la NEC de mai multe ori; Doru Pop, lector la Facultatea de Teatru si Televiziune, specialist pe mass-media, cu câteva carti legate de obsesiile sociale ale românilor, dar si de cultura audiovizualula. Invitati sunt si cinci masteranzi din cadrul acestui master Istoria imaginilor, istoria ideilor si trei dintre ei sunt si realizatorii unui site care va va fi prezentat. E vorba de Octavian Coman, initiatorul site-uluiwww.comunism.ro, Daniel Iftene si Andrei Costina. As mai vrea sa-i prezint, de asemenea, pe Adriana Stan, Adriana Copaciu si Alex Goldis, de asemenea masteranzi la Cluj si pe Anca Hatiegan, doctoranda, cu doua facultati – cea de Teatrologie si cea de Litere – cu o tema de cercetare pe romanul obsedantului deceniu, membra a Centrului de Cercetare a Imaginarului. Cam acestia suntem. Mai departe, va rugam, în masura în care veti interveni în discutii, sa va prezentati ca sa va cunoastem si noi. Pentru a lansa câteva probleme legate de dezbaterea de astazi, as mai vrea sa mai amintesc de o dezbatere care a avut loc la Cluj, tot în 2005, pornind de la un text propus de Stefan Borbély, intitulat Generatii fara memorie. Acest text era legat de masura în care generatiile tinere nu sunt neaparat interesate astazi de recuperarea istoriei recente, de recuperarea trecutului României. Pornind de la acea dezbatere am început sa discutam despre chestiunea memoriei: ce tip de memorie ar fi fezabila pentru a-i sensibiliza pe tineri întru recuperarea istoriei lor. Discutia, asa cum s-a schitat atunci si cum ar putea sa continue astazi, era urmatoarea: este evident ca o memorie stricta a suferintei, o memorie emotionala nu mai intereseaza neaparat astazi si nu mai poate fi un fel de cârlig care sa constituie o captatio benevolentiae, pentru ca tinerii sa fie interesati de recuperarea istoriei României. Mai degraba ar interesa o memorie istorica, informativa. Dar întrebarea pe care o puneam eu era urmatoarea: de ce nu am putea avea totusi o memorie etica, o memorie morala, care n-ar trebui sa fie justitiara, revansarda – pentru ca nu despre asta este vorba aici; nu încercam sa facem linsaje prin astfel de propuneri de memorie! Aceasta memorie etica ar putea sa fie o memorie tamaduitoare, care sa contina elemente de terapeutica sociala si politica, având în vedere reactiile studentilor cu care am contact într-un curs despre Gulagul românesc si în cadrul excursiilor documentare pe care le fac în fiecare primavara la închisoarea Gherla si la Memorialul de la Sighet. În cadrul acestor excursii, în special la Memorialul de la Sighet, studentii recepteaza mult mai bine nu atât informatiile prezentate în cadrul muzeului, cât obiectele confectionate de detinutii politici în închisori sau diferite alte lucruri tangibile. Ei sunt în ipostaza unui fel de Toma Necredinciosul si au nevoie sa atinga plagile si ranile celor care au suferit, dar nu sa li se atraga atentia ca trebuie sa empatizeze cu trecutul tarii lor pentru ca asa ar fi moral sau pentru ca ar fi necesara o emotionalitate fata de asa ceva. De exemplu, am observat ca unul dintre lucrurile care îi sensibilizeaza cel mai tare, la Memorialul de la Sighet, este un sapun primit de o detinuta politica de la sotul ei, pe care acesta reusise sa-i scrijeleasca un “te iubesc”, astfel încât sotia lui, aflata în închisoare, sa primeasca respectivul mesaj de dragoste. Am observat ca studentii, de pilda, stateau în jurul acelui sapun si acolo începusera sa lanseze tot felul de discutii de tipul: “De asa ceva avem nevoie, de lucruri tangibile, de detinuti politici care sa vina sa ne povesteasca, oricât ar fi de simpla sau de terestra istoria lor, si nu sa ne tina discursuri intelectualiste despre chestiunea suferintei sau a memoriei”. În contextul acesta, dupa ce si colegii mei vor încerca sa puncteze câteva lucruri teoretice, ma gândeam ca ar fi bine ca Octavian Coman, initiatorul site-ului www.comunism.ro, un site studentesc, realizat de studenti la Jurnalism. fara nici o sponsorizare, sa va prezinte acest site si forumul pe care sunteti invitati sa participati la discutii. Va invit ti sa îi criticati, la urma urmei, daca ceva nu va convine sau daca aveti obiectii si sfaturi legate de acest site.

Ion Manolescu: O sa spun si eu câteva cuvinte, foarte rapid, pentru ca ne-am pus problema cum sa  pornim aceasta dezbatere si ne-am gândit ca directiile ar putea sa fie doua, fiecare cu avantajele si dezavantajele ei. Una ar fi fost ca specialistii în domeniu, cei cu activitate si competente recunoscute sa-si comunice propriile interese de cercetare în momentul de fata. Ne-am dat seama ca am ajunge la un soi de monologuri pe teme diferite si, probabil, cu o interactivitate scazuta. Atunci am venit cu o a doua optiune care, cred si eu, ca si Ruxandra Cesereanu, este mai oportuna. Poate sa pornim tocmai dinspre ce fac tinerii astazi, dinspre publicul al carui memorie este oarecum stearsa, alterata sau incompleta si care are mult mai multe nedumeriri sau întrebari sa ne puna. Poate tocmai de aceea demersul studentilor si fostilor studenti grupati în jurul site-ului www.comunism.ro este foarte oportun. Cred ca putem porni de la imagine, mai ales ca proiectul nostru, initial dirijat pe studiul imageriei filmice în diferite sfere de interes: politica, cibernetica si asa mai departe, a deviat si spre imageria spatiului comunist. Ar fi interesant sa conectam apoi, pornind de la eforturile dumneavoastra, discutia legata de nedumeririle fiecaruia dintre noi, de felul în care se poate recupera acest trecut imagistic de care vorbea Ruxandra Cesereanu, care ar fi modalitatile mai eficiente de a recupera trecutul perioadei comuniste, pentru ca stim foarte bine ca eforturile biografiste, gen jurnal de detentie, literatura memorialistica, extrem de necesare imediat dupa 1990, au scazut azi în intensitate si, din pacate, si în interes public. Poate ca solutia ar fi ca dumneavoastra, cei tineri, sa ne spuneti cum vedeti necesitatea unei recuperari a trecutului iconic comunist. Este necesara aceasta recuperare? Cum s-ar putea face? Pe ce paliere de interes? Cu ce eficienta si în ce directii? Iar noi ceilalti, care nu suntem foarte diferiti de dumneavoastra, poate doar vârsta ne separa, va putem ajuta spunându-va la ce lucram noi si cum vedem lucrurile. Cred ca interesant ar fi sa pornim dinspre publicul tânar, dinspre nelamuririle acestuia si dinspre modalitatile lui de a întelege fenomenul. Un fenomen pe care, sinceri sa fim, în momentul în care participam la niste cursuri, constatam ca a devenit, de multe ori, factologie, un fenomen factologic. Avem nevoie de recuperarea datelor, nu mai stim ce înseamna 1944, 1945, 1947. Vorbesti de Regele Mihai si nu stie mai nimeni ce a facut si cum a fost. Ajungi la 1989 si constati acelasi tip de problema de receptare: a fost o revolutie, o lovitura de stat? Tinerii te întreaba tot felul de lucruri care înca nu sunt clarificate pentru fiecare dintre noi. Deci cred ca de aici am putea porni cu mai mult profit.

Ruxandra Cesereanu: Îl prezentam si pe Paul Cernat, care a ajuns abia acum si care este, alaturi de cei trei deja prezentati, colaborator la realizarea volumelor Explorari în comunismul românesc si la O lume disparuta. Dar înainte de a începe, o sa-i dam cuvântul lui Corin Braga sa prezinte directia mai putin cunoscuta din cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului.

Corin Braga: Fiindca suntem înca la faza aceasta introductiva, de prezentare, si înca nu încep discutiile as vrea sa spun ca multumesc, din partea Centrului de Cercetare a Imaginarului, Colegiului Noua Europa, mai ales domnului rector Andrei Plesu si celorlalti responsabili, pentru posibilitatea de a veni aici nu sub forma de persoane individuale, ci chiar sub forma de micro-institutii. Colegiul Noua Europa a facut posibila deplasarea a ceea ce am putea numi aripa sociologica a Centrului de Cercetare a Imaginarului. Centrul de Cercetare are doua aripi: una de cercetare a imaginarului artistic, cultural si o alta aripa de cercetare a imaginarului social, politic, ideologic, mediatic si tot ceea ce tine de aspectul imaginatiei colective neartistice, deci nelegate de estetic. Ma veti întreba cum e posibil sa vii cu o singura aripa, sa zbori cu o singura aripa: am venit cu trenul si asa a fost posibil. Este o aripa care functioneaza foarte bine. În cadrul acestor preocupari, la Cluj exista câteva programe subventionate chiar printr-un grant CNCSIS. Este un program de cercetare e imaginarului social, în special cel din perioada comunista, condus de colegul meu Stefan Borbély, cu accent în special pe aspectele politice si ideologice. Exista apoi un program de cercetare a imaginarului social, a imaginarului subculturilor din România, condus de Ruxandra Cesereanu. Este un program de cercetare a imaginarului istoric, condus de catre colegul meu, Ovidiu Pecican. Ultimul lucru pe care vreau sa-l spun este ca în cadrul dezbaterilor Phantasma au fost discutate o serie de concepte care contribuie la mai buna cunoastere a acestor dimensiuni ale fantazarii colective. O prima astfel de dezbatere a fost propusa chiar de Ruxandra Cesereanu, pe marginea unui concept cum este cel de “deprogramare a creierelor” si anume de reconstituire a libertatii de gândire, pe care politica omului nou a subminat-o, deformat-o sau conformat-o, dupa ideologia comunista. A fost apoi o dezbatere pe marginea conceptului de “rezistenta prin cultura”, nuantata apoi de ideea unei “supravietuiri prin cultura”, în perioada comunista. Aceasta dezbatere a fost propusa de Sanda Cordos. Apoi a avut loc o dezbatere pe conceptul, adaptat la realitatea româneasca, de “locuri ale memoriei”, propus de catre Ovidiu Pecican. O a patra dezbatere a avut tema “reconstructiei societatii civile în România”, propusa de catre Marius Jucan. Ultima, deja mentionata, a fost pe tema memoriei, a necesitatii memoriei istoriei recente, la initiativa lui Stefan Borbély. Aceasta a fost doar o parte de prezentare generala, ca sa aveti o imagine generala asupra a ceea ce se întâmpla la Cluj si a ceea ce am adus aici, multumita Colegiului Noua Europa.

Ruxandra Cesereanu: În continuare, Octavian Coman o sa ne prezinte site-ulwww.comunism.ro, în asa fel încât cei dintre dumneavoastra care veti fi incitati sa intrati pe forum si sa aduceti comentarii, sa o chiar faceti.

Octavian Coman: Vreau sa va spun ca prezentarea de astazi are mai mult un rol de invitatie, pentru ca am gândit acest proiect ca unul deschis, în încercarea de a aduna cât mai multi oameni si de a lansa o dezbatere în jurul acestei teme: viata din România comunista. Ceea ce noi ne-am asumat – echipa de sase fosti studenti la Jurnalism – a fost un rol de mediator. Am zis de la început ca noi nu vrem decât sa adunam, în acelasi loc, oameni care sa contribuie la întelegerea si dezvoltarea acestei teme. Pentru ca adesea am simtit, ca jurnalisti, participând la tot felul de conferinte si la cursul de gulag de la facultate ca toate aceste teme se dezbat într-un cerc destul de închis. Si atunci ne-am propus sa facem acest subiect accesibil si resursa cea mai la îndemâna a fost Internetul. O alta constatare, destul de trista, a fost ca pe Internet, la momentul de fata, nu exista o sursa serioasa de documentare privind comunismul românesc. Gasesti o serie de site-uri dintre care cele mai multe sunt facute de fosti legionari, sunt putin atractive, si realizate neprofesionist si, drept urmare, nu reusesc sa te atraga catre tema si sa te îndemne sa continui sa cercetezi. Ne-am strâns sase studenti si am pornit acest proiect în care, printr-o platforma cât se poate de simpla si de accesibila,  am încercat sa strângem cât mai multe materiale despre acea perioada. O sa va spun, pe scurt, care sunt rubricile; unele sunt înca în constructie, pentru ca site-ul este într-o continua miscare. O prima rubrica a site-ului ar fi rubrica Victime: ideea rubricii este de a realiza o baza de date online cu numele victimelor regimului comunist, cei care au trecut prin închisori, dar si cei care au trecut prin anchete. Realizarea unei astfel de baze de date este destul de simpla. În momentul de fata exista mai multe carti cu indexuri. Odata obtinuta forma lor electronica, pot fi puse foarte usor într-o baza de date si usor accesate de cei care stau pe Internet. Aici e o mica problema pentru ca trebuie sa obtinem acordul acestor autori, deci asta este de durata. 
A doua rubrica, o dovada a ceea ce dorim sa facem si la capitolul Victime, este rubrica Tortionari, în care am luat cartea Doinei Jela, Lexiconul negru si am pus-o într-o forma accesibila, astfel încât oricine este interesat sa afle numele unui fost comandant de penitenciar sau unui ofiter de securitate care se gaseste în cartea Doinei Jela intra pe site si cauta informatiile, în functie de cuvântul-cheie introdus. Aici avem un proiect destul de ambitios, pentru ca vrem sa mai adunam si alte carti în care mai sunt cuprinse nume de ofiteri, cum ar fi si acea Lista a lui Secu, aparuta în Academia Catavencu si vrem sa le unim într-o singura baza de date, astfel încât un cercetator interesat de un nume si de o biografie sa-si poata gasi informatiile din cât mai multe surse documentare. 
Aici mai avem si o sectiune Multimedia despre Revolutie, pentru ca am vrut ca, pe lânga texte si alte informatii, sa stârnim si senzatii, pentru ca cei tineri, nascuti dupa Revolutie sau care au avut foarte putin contact cu anii comunismului, sunt mai importante imaginile, sunetul si atmosfera. Asta încearca sectiunea Multimedia, pe care va recomand sa o accesati. Într-o alta sectiune am ales sa aratam cum erau redactate documentele fostei Securitati, pentru ca sunt foarte putini cei care au acces la astfel de documente si, pe deasupra, au o valoare informationala destul de importanta. Rubrica de Marturii cuprinde mai multe sectiuni: audio, video si text. Sectiunea Audio e realizata cu sprijinul Academiei Civice, pentru care noi am realizat niste interviuri si ne-au dat acordul sa le folosim si online. Este foarte simplu: cel interesat de povestea acestui detinut politic poate descarca marturia audio si o poate asculta. Toate aceste marturii ar trebui înlocuite periodic, dar de ceva vreme sunt aceleasi, din cauza unor mici dificultati. Noi deja avem o baza de date destul de ampla cu texte si marturii privind perioada comunismului. Cei interesati de texte le pot descarca pentru a-si continua lectura pe calculatorul personal.
Am conceput acest site tinând cont si de posibilitatile românilor de a avea acces la Internet, majoritatea neavând acces la conexiuni de mare viteza, drept urmare designul siteului a trebuit potrivit pentru ceea ce exista în momentul de fata în România, pentru a face totul cât mai accesibil. Aceasta este, în cele din urma, ideea principala a proiectului.
La rubrica Cercetatori am încercat sa cream un spatiu al dialogului. Am adus cercetatori cunoscuti pentru ceea ce au facut, dar am încercat sa încurajam si elevii si studentii sa-si publice propriile articole. Deocamdata prelucram câteva dintre ele. Pe lânga aceasta rubrica e si cea de Interviuri, în care cercetatori cunoscuti descriu obstacolele întâlnite în investigarea comunismului românesc. O alta resursa foarte utila este Bibliografia care ne-a fost oferita de doamna Ruxandra Cesereanu. 
În mare, cam acesta ar fi proiectul si bucuria noastra, a echipei, este ca începe sa dea rezultate: numai luna trecuta au fost peste 900 de vizitatori unici, ceea ce înseamna ca 900 de persoane au accesat site-ul, un numar foarte bun pentru un proiect de marimea acestuia. Un alt rezultat pozitiv este faptul ca au început deja sa ne scrie tinerii. O data pe saptamâna, cel putin, un elev de liceu sau de scoala generala sau un student ne cere ajutorul pentru realizarea lucrarilor si proiectelor personale. În acelasi timp, ne si ofera ajutorul lor, ceea ce ne bucura foarte mult, pentru ca ideea este sa aducem în acest spatiu virtual atât cercetatori consacrati, cât si tineri. Forumul ramâne spatiul cel mai potrivit pentru a dezbate aspectele cele mai controversate. Cam atât am dorit sa va spun. Va multumesc si va invit sa accesati acest site.

Ruxandra Cesereanu: Vreau sa va mai spun despre Octavian Coman ca si-a facut lucrarea de licenta pe dosarul de la CNSAS al Doinei Cornea si lucreaza actualmente la o monografie despre aceasta.

Î: Din cei care va scriu pe mail, stiti daca au la scoala ore legate de comunismul românesc?

Octavian Coman: Interesant este ca majoritatea spun ca sunt interesati în mod personal si nu spun ca li s-ar fi dat la scoala o tema legata de perioada comunista. Pur si simplu din lecturile personale a aparut acea scânteie care îi îndeamna sa mearga mai departe si apoi, accesând Internetul, gasesc o resursa documentara serioasa si credibila si informatiile pot fi usor verificate, un plus fiind numele care apar pe acest site.

Î: E mai probabil ca cei interesati sa provina din familii care au avut de suferit de pe urma regimului?

Octavian Coman: Nu. Chiar saptamâna trecuta m-am întâlnit cu o studenta la arhitectura, care are un proiect: vrea sa faca un muzeu al comunismului, în Bucuresti, pentru lucrarea ei de licenta. Ne-a scris sa o ajutam cu informatii si am stabilit ca cel mai bun lucru e sa ne întâlnim si sa vorbim despre acest lucru. Chiar daca ea personal nu a avut de suferit în perioada aceea, cauta informatii în afara bibliotecilor si atunci a apelat la noi. A fost cea mai simpla solutie.
Ruxandra Cesereanu: Reiau totusi chestiunea legata de memorie. Care credeti ca ar fi modalitatea cea mai adecvata pentru a avea un fel de recuperare, chiar si terapeutica, a istoriei recente românesti? Dorin Dobrincu, în calitate de istoric, mizeaza pe aceasta memorie a suferintei. Eu încerc sa scriu la fel. Cei patru autori ai Explorarilor în comunismul românesc si ai cartii O lume disparuta merg, asa cum îi caracterizam si la Cluj, pe o memorie îmblânzita. Doru Pop are o alta propunere. Stefan Borbély este sceptic si spune ca avem, poate, de-a face cu generatii fara memorie, cu generatii care nu mai doresc sa aiba memoria acestui trecut legat de Gulag si de tot ce tine de perioada comunismului. Asa ca, în masura în care aveti un discurs legat de maniera în care dumneavoastra vedeti aceasta memorie functionabila, va dau cuvântul.

Doru Pop: Eu cred ca si în cazul site-ului se vede ca exista o dimensiune de recuperare a comunismului malefic, a vârfului de aisberg al comunimului, acel comunism violent, tiranic. Pe de alta parte, noi poate tindem sa uitam si din ratiuni de cercetare ca a existat un comunism cotidian, pe care grupul vostru, al autorilor Explorarilor, l-a recuperat la nivel individual. De exemplu, aici pe site eu nu am regasit si nu regasesc o serie de obiecte culturale ale comunismului care vin fie din sfera mediatica, fie din sfera productiei ideologice, care este la fel de pernicioasa si de important de recuperat. Adica noi întelegem foarte putin dinamica aceasta a obiectelor culturale care ne-au modelat. Comunismul a avut o mâna violenta, opresiva, dar, pe de alta parte, a avut o mâna ideologica ce ne-a înclestat pe toti si suntem, într-un fel, consecintele acestei “mâini ideologice”. Aici ma refer, ca sa fiu mai explicit, la un anumit orizont din care fac parte, sa zicem, filmele lui Sergiu Nicolaescu (el e cel mai reprezentativ) sau filmele despre eroul activist care este pe santier ca un fel de agent 007. Acolo el vine si rezolva probleme, femeile îl ridica în brate, se lupta cu raul si învinge. Drept urmare, ceea ce încerc sa fac eu si grupul în care ma misc tine de o recuperare a memorie la nivelul practicii ideologice. Adica o recuperare a memorie nu numai în filmele documentare ale doamnei Hossu, dar si la nivelul unei serii de productii, nu neaparat pe întelesul tuturor si ma refer aici la nivelul acesta fictional, nu la cel stiintific. Cred ca ne lipsesc niste fictiuni bune despre comunism. Voi, într-un fel, ati încercat sa faceti un fel de fictiune în cartile voastre, dar eu ma refer acum chiar la productia de film de scurt sau de lung metraj. Acestea sunt niste orizonturi care ne lipsesc. Noi am fost invadati de niste produse culturale ale comunismului, care ne-au fost inculcate si aceste produse culturale nu pot sa fie scoase decât cu alte produse culturale, cu niste contra-produse culturale. Noi ramânem în acest orizont foarte bun al dezbaterii stiintifice, factualiste, pe care nu vreau sa-l minimizez, dar cred ca ar fi nevoie si de un efort ideologic. Noi lucram cu un grup de tineri studenti pe scenarii de fictiune din perioada respectiva.

Angelo Mitchievici: Ascultând cele spuse de Doru Pop, vreau sa adaug ca, la rândul nostru, mai ales în cartea O lume disparuta, am încercat sa recuperam si o istorie a vietii private în comunism, chiar prin anumite artefacte specifice. Acestea pot fi citite chiar ca fragmente de documentar al vietii cotidiene: imaginea lui Nicolae Ceausescu, imnurile pionieresti, salutul la drapel si altele. 
Eu cred ca discursurile nu se exclud, ci dimpotriva se includ; se ajuta unul pe celalalt. Astfel, analiza experientei de detentie, toate lucrurile absolut îngrozitoare, toate cad din sfera banalului, banalului cel mai banal al cotidianului. Sunt doar fatete ale aceluiasi rau, care a actionat pe o multime de paliere. Nu toate sunt, în mod exceptional, negative. Exista si lucruri pozitive, dar care distorsioneaza si mai mult perceptia climatului acestuia. Puse împreuna, aceste discursuri reflecta în cele din urma fenomenul viu. 
Mi se pare ca interesul poate sa porneasca si de la banalul cotidian, pentru ca, ulterior, sa fie recuperate lucrari mai putin accesibile, aparent mai putin ofertante, dar nu mai putin importante.

Ruxandra Cesereanu: Uitasem sa spun ca, pe lânga aceasta memorie a suferintei, la care tinerii nu mai sunt neaparat receptivi, pentru ca nu au trait-o, ar trebui sa vorbim mai degraba de o memorie a rezistentei, care sa constituie un suport mai clar. Aici vreau sa fac o alta observatie pe care unii dintre dumneavoastra o stiti deja, pentru ca am discutat-o cândva. Când am propus excursiile acestea documentare la închisoarea Gherla si la Memorialul de la Sighet, Ovidiu Pecican m-a întrebat în ce masura aceste excursii nu sunt un echivalent al celor realizate odinioara la închisoarea Doftana, unde elevii erau dusi cu de-a sila sa vada respectiva închisoare, mitizata de comunistio. Si contra-argumentele mele au fost urmatoarele: excursiile mele documentare la Gherla si Sighet sunt optionale, vine numai cine doreste; în plus, nu e obligatoriu ca cel care participa la aceste excursii documentare sa si frecventeze cursul despre Gulagul românesc. Totusi, întrebarea pusa de Ovidiu Pecican îsi avea legitimitatea ei.

Ion Manolescu: Ceea ce povesteste Ruxandra se leaga de un fel de reeducare prin rescrierea trecutului si a istoriei. Pe de o parte esti dus la închisoarea Doftana ca sa vezi cum comunistii au fost torturati de burghezia cruda si nedreapta si, în felul acesta, ti se rescria trecutul inclusiv în maniera afectiva – erai convins ca oamenii aceia luptasera pentru dreptate, pentru adevar. Pe de alta parte, ti se rescria si prezentul într-o maniera triumfalista, pentru ca, în acelasi timp cu vizita la Doftana, erai dus sa vezi fabricile de ciocolata, fabricile de bere, exact cum noi, astazi, mergem la Mall sau la Multiplex sau mai stiu eu pe unde. Exact asa erai deplasat la marile cuceriri ale epocii socialiste: sa vezi pe viu procesul de fabricatie, sa te îndoctrinezi si sa ramâi cu o imagine mai degraba afectiva a fenomenului constructiei socialismului, decât cu una politica. Practic, se lucra foarte fin la ambele mecanisme pentru reconstructia trecutului si deconstructia prezentului. În ambele era prezenta componenta ideologica extrem de afectiva: sa fii motivat emotional, nu numai convins politic.  

Ioan Stanomir: Pe de o parte, lucrul pe care mi-l amintesc este ca ne bucuram, când mergeam la Doftana, de o mica zi de vacanta si ca era o pajiste în apropierea închisorii. Pe de alta parte, elev de scoala fiind, am participat la o întâlnire cu niste supravietuitori ai grevelor din februarie. Erau niste oameni care vorbeau într-o asemenea maniera ca nu-i întelegeam. Eram strânsi în sala de sport, pe niste banci si lumea se cam plictisea. Eu cred totusi ca o paralela între participarea la asemenea momente trebuie sa tina seama de contextul în care se desfasoara. Oricine doreste sa mearga în aceste excursii poate sa o faca. În al doilea rând, trebuie luata în considerare si autenticitatea obiectelor cu care se intra în contact, nefiind vorba de o reconstituire tardiva, ci de regruparea unei realitati.
În chestiunea memoriei, cred ca se face abstractie de un factor numit “stat”. Statul, la noi, nu a avut nici un fel de influenta în ceea ce priveste recuperarea memoriei comunismului, indiferent daca este vorba de comunismul anilor ’50  sau ’80. Nu putem vorbi de o încercare de a analiza ideologic filmele lui Sergiu Nicolaescu, atâta timp cât Sergiu Nicolaescu a fost senator. Astfel, nu putem spune ca avem doar generatii fara memorie din culpa proprie, ci aceasta subminare a memoriei comunismului a fost realizata programatic, în cadrul unor strategii care amintesc de strategiile comuniste. Asa cum e punerea în comun a doua obiecte care nu au nimic în comun: dai un film cu karate, de la 8 si jumatate, iar de la 7 dai un film de Sergiu Nicolaescu. Cine se uita la ele constata ca sunt aventuri si în primul si în al doilea. Daca filmele cu karate sau alte filme cu violenta gratuita sunt produse de serie, acele filme cu Mihai Viteazul sau Stefan cel Mare erau filme de seria A, la care nu era bine sa fii vazut râzând în hohote, în public, la un asalt al lui Mihai Viteazul. Cred ca trebuie sa tinem cont de aspectele acestea si de faptul ca statul comunist de dupa 1989 a avut o strategie diferita de cazul german, de exemplu, care ramâne cazul paradigmatic.

Doru Pop: Acolo avem, de exemplu, un Goodbye, Lenin!, care noua ne lipseste. Nu numai ca ne lipseste dinamica sociologica sau politologica din Germania, dar ne lipseste dimensiunea fictionala sau defictionalizatoare.

Andrei Costina: Dumneavoastra ati spus ca ar fi bine sa avem productii mediatice. Vreau sa va spun ca noi am încercat sa facem acest lucru, dar, mai mult decât niste colaje în flash cu imagini din acea perioada nu am putut face. Nu am gasit nici macar oameni sa traduca site-ul în mai multe limbi, deci nici macar nu poate fi vorba de sprijin sa facem un film sau altceva. Si nu-i vorba numai de stat. Nici o institutie nu si-a oferit sprijinul concret. Dezinteresul în acest sens nu e numai impus politic, ci si la nivelul persoanelor sau institutiilor private.

Paul Cernat: Vreau sa adaug si eu ceva la ceea ce s-a discutat si anume ca sistemul comunist a fost un sistem cu mai multe strategii adaptate în functie de contextul istoric, în functie de etapa, de public, de stil. Comunismul pur si dur al anilor ’50, mai ales pâna la moartea lui Stalin, a avut un obiectiv clar: eliminarea adversarilor politici, a elitei intelectuale, a elitei de orice fel, care ar fi putut sa se opuna sau care aveau un background ostil comunismului sovietic. Dupa raportul lui Hrusciov, dupa declaratia de independenta a lui Gheorghiu-Dej si dupa venirea la putere a lui Nicolae Ceausescu, strategiile s-au schimbat si teama colectiva instaurata în societate prin intermediul terorii staliniste a functionat într-un mod pervers. În prima perioada aveam de-a face cu o strategie de unificare a poporului în jurul partidului si a Secretarului general si aici avem deja o diversificare mult mai subtila si mai eficienta a strategiilor de convingere. Exemplul Sergiu Nicolaescu, invocat aici, este, pe de alta parte, reprezentativ pentru capacitatea de metamorfoza a sistemului comunist. Nu trebuie sa pierdem din vedere ca Sergiu Nicolaescu, cel care a formatat prin filmele sale imaginarul unor tineri – al nostru, în cele din urma – a facut parte din rândul celor care l-au schimbat pe Ceausescu. Astfel, schimbarea de regim politic s-a facut si cu ajutorul unor oameni si al unor servicii care au contribuit la constructia unui anumit tip de mental. Aici ajungem la teza schimbarii în continuitate despre care vorbea mai devreme Ionut Stanomir. Este un sistem capabil de metamorfoze dintr-acestea surprinzatoare. Asa cum am avut de-a face cu o metamorfoza aparent radicala a stalinismului dejist în national-comunismul ceausist, avem de-a face si cu o continuitate între comunismul ceausist si post-comunism, pentru ca schimbarea de jos a mers în paralel cu o schimbare de sus. A fost o schimbare gândita de cei care voiau sa scape de Ceausescu pentru a pastra ceea ce se mai putea din sistem, iar fenomenul Piata Universitatii a fost, de fapt, o ciocnire între cei care voiau cu adevarat schimbarea sistemului si cei care doreau doar o cosmetizare a ruinelor si o adaptare la noile conditii. Sunt anumite lucruri care trebuie privite în functie de context si nu putem pierde din vedere aceasta legatura care exista între, pe de o parte comunismul stalinist si comunismul ceausist si, pe de alta parte, represiunea brutala a anilor ’50 si comunismul cotidian al anilor ’60, ’70, ’80. Cred ca, pentru a întelege oroarea anilor ’50 si climatul moral al anilor ’80, trebuie sa întelegem aceste elemente de continuitate. Tinerii despre care se spune ca nu ar avea interes pentru memoria trecutului comunist ar putea sa ajunga la memoria gulagului prin intermediul recuperarii, reconstituirii memoriei cotidiene a comunismului. Aici intram într-o discutie foarte lunga cu privire la tipurile de public din acea perioada: cine era mai sensibil la mesajul comunist, cine a putut sa-i reziste mai mult, cum a putut fi pastrata memoria precomunista în plin comunism prin intermediul familiilor, cum a functionat dublul limbaj, care au fost strategiile de supravietuire. Abia atunci când ajungem la elemente concrete, la elemente de viata care privesc direct experiente ale tinerilor prin intermediul experientelor parintilor si bunicilor lor, putem sa vorbim de un adevarat impact si de o adevarata conexiune între studiile legate de comunism, prin publicul tânar, mai mult sau mai putin naiv în domeniu. Exemplele pe care ni le-ati oferit cu privire la tinerii care au descoperit pe Internet site-ul si au devenit dintr-o data sensibili la toata aceasta problematica sunt relevante. Trebuie gasite cai simple, eficiente de a ajunge la aceste categorii de public, cu referire la lucruri foarte omenesti, pâna la urma. Pentru ca pentru a ajunge sa întelegem sistemul în monstruozitatea sa trebuie sa pornim de la firul ierbii. Trebuie sa pornim si de la experienta banala, cotidiana. Cele doua demersuri mi se par complementare si exista între ele un sistem de vase comunicante, pâna la urma. Cred ca abordarea memoriei comuniste trebuie sa fie multiplu focalizata si, pe cât posibil, accesibilizata. Nu putem avea un Goodbye, Lenin!, deocamdata, pentru ca nu ne-am desprins destul de comunism ca sa-l privim la modul relaxat, asa cum o fac nemtii. Acolo acel proces a avut loc, la noi înca nu. Noi avem înca o memorie încarcata, nevindecata si faptul ca problema Revolutiei continua sa dea nastere la tensiuni în mediul politic spune, dupa parerea mea, foarte mult. Pâna când nu stii ce s-a întâmplat atunci, nu cred ca se poate vorbi de o ruptura adevarata cu sistemul comunist de pâna în 1989. Si, dupa parerea mea, eforturile pe care le face Procuratura, arata ca suntem înca departe de acest lucru.

Ovidiu Pecican: Sa revin la problema Doftana-Sighet. Eu i-as duce la Doftana-Sighet-Gherla. Adica, daca tot facem excursii la închisori, sa-i ducem sa vada si închisorile de tranzitie. De ce spun asta? Oricum, în existenta fiecaruia dintre noi timpii memoriei si timpii istoriei se încâlcesc. 
Poate ca nu beneficiem de un Goodbye, Lenin!, dar am beneficiat personal – si ceilalti colegi de generatie – de un Goodbye, Lennon!, când a fost ucis. Apoi, daca mergi în Budapesta, gasesti o serie de tarabe de la care poti sa-ti cumperi, la preturi destul de piperate, relicve ale comunismului, de la caschete ale fostei armate sovietice pâna la insigne si tot felul de astfel de obiecte. Iata, asadar – iertata-mi fie blasfemia eventuala – de ce nu am multiplica sapunul acela cu “te iubesc” si sa-l vindem celor care se emotioneaza? În Decameronul gasesti formule din acestea. Va amintiti povestea în care dispare lemnul Crucii din relicvariul pe care îl prezentau multimilor. 
Asta ma face sa ma gândesc la faza eroizarilor pe care le implicam într-un demers cum este cel al recuperarii dimensiunii dure a istoriei comunismului. Aceasta dimensiune este clara, nu trebuie subestimata si bine fac autorii site-ului si cercetatorii care o iau în serios, într-un program, sa zicem, soljenitian.

Tata a facut razboiul, în sensul în care au venit oamenii si i-au spus: “Putrezesti în închisoare sau lupti pentru patrie?”, “Lupt pentru patrie.”, ca era patriot. S-a dus în linia întâi, l-au luat rusii, l-au transplantat putin mai încolo, în Siberia. A ajuns un tânar blond si subtirel, de vreo 49 de kilograme, pe urma, în ’47, s-a repatriat. Toti i-au zis “fascistule!”. A fost eliberat din lagarul de la Focsani si când a ajuns acasa, primul lui gând, pe care l-a împartasit parintilor sai, a fost: “Înscrieti-va în colectiv. Vin de la est si uite ce se întâmpla! Fiti pe faza!”. Bunicul nu apucase sa-si cheltuiasca toti banii si nici sa-si dea tot pamântul – se ocupa de treaba asta – si asa a devenit fondator al colhozului din localitate. Cred ca e simptomatic ce s-a întâmplat. În acelasi timp, fratele lui, care a semnat o simpla lista, o cheta, pentru vicitmele foametei din 1947, ce credeti ca a facut? A ajuns la canal, pentru ca acea lista s-a dovedit a fi în favoarea revoltatilor de la Sepreus, un sat din judetul Arad. Iata, asadar, o familie tipica, în care, pe când eu am ajuns sa ma nasc, tata apucase sa intre deja a doua oara la închisoare. L-am vizitat si eu la penitenciar, aveam vreo trei ani si-mi amintesc perfect povestea. Nu întelegeam de ce nu ma lasa sa intru acolo sa-l vad. Era traumatizant. Dupa care a fost si mai traumatizant pentru ca tata s-a întors frustrat acasa, a început sa bea si facea urât când bea. Ramasese cu deprinderile din razboi, din lagar. Am asistat la câteva scandaluri si a fost foarte instructiv pentru mine, drept care am devenit un democrat, un pacific si un încruntat la adresa Serviciilor Secrete, care ne vizitau din când în când, ne faceau câte o perchezitie, mai discutau cu noi, nu neaparat amical. Asta a fost, foarte pe scurt, o poveste din vremea aceea, dar îmi plac mai mult povestile celor patru muschetari. De ce? Pentru ca daca vorbim numai despre acest côté, despre cum am iesit noi în strada, în ’89… Am iesit, e adevarat. Era destul de cald în decembrie, îmi amintesc perfect. Am venit la Cluj sa explic cum la Arad se stie ca la Timisoara au fost împuscati oameni. Dar nu asta e important, ci vreau sa spun ca, dincolo de asta ma mai gândeam unde gasesc o toaleta, ca as mânca ceva si deci unde gasesc un sandvis. Deci toata aceasta lume care a însemnat ceva extraordinar. Era viata mea, era tineretea mea si, în acelasi timp, era si mizeria. Mizeria apasatoare si lipsa de perspectiva. Voi faceti un lucru extraordinar acolo pentru ca vorbiti de motocicletele anilor ’60, de insigne, de colectiile de timbre, de aceste lucruri care constituie un soi de normalitate a umanitatii din acei ani. Vreau sa va mai spun ca experientele mele post-comuniste includ, printre altele, o participare la o conferinta nationala a folcloristilor, unde am vazut un film în care s-a asumat patriotic trecutul neoliticului nostru. Câtiva baieti inteligenti au zis: “Dom’le, dar la Cucuteni se produceau vase… o ceramica splendida”. S-au înhaitat cu un arheolog englez foarte bine pregatit si au început sa produca ceramica de Cucuteni. Când am cunoscut-o pe sotia mea la Sighet, i-am spus: “Vreau sa te duc sa vezi o ceramica autentic-dacica, facuta chiar acum”. Într-adevar, era o echipa acolo care reproducea vasele acelea. Se vindeau; turistii erau încântati. Deci propun foarte serios sa facem sapunurile alea. Si daca miros a câine sau a sapun de rufe traditional ar fi mult mai bine decât daca ar fi aromele savuroase ale acestui moment, pentru ca de fapt ele au un caracter evocator. 
Nu minimizez deloc experienta aceea pentru ca în posesia mea si a mamei mele se afla o cutie de pantofi plina cu batiste. Erau batiste murdare, pe care un militian le scotea din închisoare si pe care tata cususe, în taina, declaratii de dragoste. Ele exista. Acel gardian este astazi tatal unui excelent avocat care întâmplator se numeste Ovidiu, cum ma numesc si eu, si a devenit librar. Vinde carte religioasa, mici moaste si obiecte sfintite aduse de la Athos si de la Ierusalim. E un lucru extraordinar. Subscriu la ceea ce spunea colegul si prietenul Paul Cernat si anume ca aceste istorii continua de fapt. Ma uitam zilele trecute la stiri si am vazut ca serviciile secrete sunt pe cale de a obtine fatis, ceea ce înainte nu si-ar fi permis: un statut, o imunitate, o prosperitate. Pai sa tot devii, în aceste momente, un modest slujbas în serviciile secrete. Eu cred ca aceasta lume continua nu din inertia ei ideologica, ci porneste de la un subtext antropologic de fapt: oamenii nu se schimba, sunt în continuare cu bune si cu rele si speculeaza un context si o continuitate interesanta a sistemului pe care noi îl prelungim.

Dorin Dobrincu: Si eu apreciez în mod deosebit recuperarea memoriei copilariei mele si m-am regasit în cartile aparute de la Polirom, pentru ca si eu provin cam din aceeasi generatie. În cercetarile mele m-am aplecat asupra perioadei tragice a comunismului românesc, în care comunismul s-a impus în modul nemilos. Cred ca exista memorii diverse, diferite. Exista memorii concurentiale, antagonice, memorii diferite chiar în interiorul aceluiasi totalitarism. Cum tara noastra si continentul nostru s-au confruntat cu doua feluri de totalitarisme si exista aceste diferente atât în interiorul lor cât si între ele.  Dincolo de acestea, trebuie amintit ca exista diferente mai mari decât ne putem închipui între memoria urbana si cea rurala. În plus, diferente exista mai ales între diverse grupuri, fie ele religioase, sociale sau altele, mai ales în masura în care comunismul atomizeaza clasele sociale ramân diferente, dar nu ca într-o societate normala. De-abia acum, în România, se încearca refacerea unei societati normale. Exista, în acelasi timp, memorii mitizante si demitizante, atât în interiorul memoriei suferintei, cât si al unei memorii edulcorate. Bunaoara sa luam un exemplu la îndemâna, exemplul rezistentei anti-comuniste. Comunistii au construit un anumit tip de memorie. Cei care au facut armata la trupele de Securitate erau dusi, asa cum erau dusi pionierii la Doftana, în Bucuresti, la Baneasa, unde, în anii ’70 s-a înfiintat un Muzeu al Traditiilor de Lupta, în care erau expuse steaguri ale unitatilor care se acoperisera de glorie, luptând împotriva banditilor legionari si taranisti. Erau expuse automatele cu care fusesera trase ultimele rafale glorioase de catre acei securisti si, de asemenea, era si o carte de onoare, ca în orice muzeu, în care au semnat mai multi academicieni, dintre care unul scria (citez din memorie): “Noi, un grup de profesori de la Universitatea Bucuresti si cercetatori la Institutul Iorga si studenti suntem profund impresionati de jertfa…” – o întreaga poezie. Pe de alta parte exista o memorie a supravietuitorilor si chiar si aici exista memorii concurentiale, în ciuda faptului ca au în comun un acelasi dusman. O forma de prelungire a memoriei, care mitizeaza comunismul, am întâlnit-o cu o deosebita putere, îndeosebi dupa 2001, când ecranele televiziunilor din România au fost invadate de filme cu securisti sau nenumaratele filme ale lui Sergiu Nicolaescu.

Doru Pop: Ma iertati ca intervin cu o scurta paranteza asupra acestor productii care sunt transmise si recent. Nu se poate ca societatea civila sa nu actioneze nici un fel de mecanism care sa blocheze aceste productii. Înteleg ca nu putem face un Goodbye, Lenin!, desi, pe de alta parte exista filmul Marele jaf comunist, care ar trebui recomandat, dar nu e acceptabil ca televiziunile din România sa faca propaganda comunista în anul 2006, mai ales când avem legi în România care interzic propaganda comunista si cea fascista. CNA-ul se sesizeaza pentru tot felul de prostii si nimicuri de reclame, în loc sa ia atitudine în aceste cazuri.

Ion Manolescu: Observatia mea e ca ideea blocarii difuzarii unor productii nocive ideologic este greu de realizat, dar ar fi poate necesara introducerea unor dezbateri la începutul filmului, în care persoane specializate sa analizeze continutul acestuia, sa deconstruiasca, asa cum încercam noi, discursul ideologic.

Paul Cernat: Întrucât aceste filme au fost date în vederea obtinerii de rating, daca vor fi comentate, ratingul va disparea. Nimeni nu va dori sa asculte, pentru ca ei au fost îndoctrinati si vor sa priveasca la modul naiv aceste filme pe care nu le percep la modul critic, nu sunt deranjati de propaganda comunista, difuzata în rândul lor, vor sa-si aminteasca de tineretea lor, de filmele pe care le vedeau odata. Televiziunile profita de pe urma acestei nevoi, fac rating si totul este OK. Or, daca ar exista o dezbatere înaintea acestor filme, televiziunile cu pricina ar putea sa se trezeasca cu un rating mai scazut, pentru ca telespectatorii nu au rabdare sa se uite si la dezbaterile respective. Pâna la urma, este o problema aici si cu publicul.

Dorin Dobrincu: Cred ca ceea ce spunea domnul Paul Cernat e chiar adevarat. Publicul chiar doreste, dar, daca e sa facem ceea ce doreste publicul, ar trebui sa se dea filme erotice la miezul zilei si copilul meu de patru ani ar trebui sa se uite la asa ceva. E o problema de responsabilitate.
Vreau sa mai dau niste exemple. Auzim foarte des, în spatii publice, un cântec ce se numeste Comandante Che Guevara. Retin ziua de 22 decembrie 2005, când rasfoiam niste carti la standul de istorie contemporana în una dintre librariile Humanitas, din Iasi. La un moment dat, ciulesc urechile pentru ca-mi parea ca discut cu mine despre Che Guevara si eu n-am facut o fixatie pentru asa ceva. Sunt mai atent si îmi dau seama ca era acest cântec si-i spun oarecum discret vânzatoarei de acolo, chiar absolventa de istorie, ca poate ar fi mai bine sa n-o puna. Mi-a raspuns ca nu trebuie sa facem cenzura. Însa acest lucru nu ar trebui sa ne surprinda, atâta timp cât la televiziune mai pot sa vad o reclama sinistra la ciocolata Rom. Daca s-ar face asa ceva despre Auschwitz sau despre altceva ar fi o sensibilitate mult mai mare.
Desi am pornit de la memoriile diferite, vreu sa ajung si la dubla masura în ceea ce priveste tipurile de memorie în diferitele tipuri de totalitarism. Dupa cum observam, în spatiul occidental avem de-a face cu o încrâncernare publica în ceea ce priveste grozaviile fascismului – care cred ca e utila -, dar exista o mare acceptare fata de comunism, inclusiv în estul Europei, pentru ca elitele s-au perpetuat si publicul e preponderent cel care, înainte de 1990, era matur.  E foarte important acest lucru, pentru ca în România avem o problema nu numai cu memoria comunismului, ci si cu cea a extremei drepte.

Ion Manolescu: Doresc sa relansez problema pe care o puneam la începutul dezbaterii si anume interesul dumneavoastra, al tinerilor – noi nu ne mai putem include în aceasta categorie, desi memoriile noastre sunt copilaresti si proaspete – si va rugam sa interveniti si sa ne spuneti cum vedeti dumneavoastra problema aceasta a recuperarii memoriei. Am vrea sa stim daca mai este necesar asa ceva, din punctul dumneavoastra de vedere, pentru ca s-ar putea ca pe dumneavoastra, ca si pe multi sa nu va mai intereseze o asemenea problema. Si am mai vrea sa stim ce v-ar interesa concret în materie de recuperare: imagine, text, arhivare în format electronic, recuperare fictionala sau alte tipuri.

Stefan Borbély: As vrea sa ne întoarcem putin la momentul de început al dezbaterii noastre si as dori, pe scurt, sa va contextualizez situatia si sa vedem despre ce este vorba. La grupul acela de lucru de la Phantasma, de la Cluj, dezbatem periodic anumite teme. Aceste teme sunt precedate de un text-pilot care este raspândit tuturor celor interesati, iar textul acela poate fi dat si celor din afara grupului, care nu participa chiar din ratiuni geografice deseori. În cadrul grupului se dezbate textul respectiv, cu toate problemele care-i sunt adaugate, dupa care, prin stilizarea luarilor de cuvânt, care sunt de foarte multe ori exceptionale, textul-pilot si dezbaterea se publica în Observatorul cultural si în revista Steaua. Acum textul acesta despre generatii si memorie este înca în stadiul de stilizare la nivelul luarilor de cuvânt. În scurt timp speram sa avem si textul-pilot si interventiile. Ce am propus în acest text? Într-o prima instanta am deschis textul, în mod programatic, în mod chiar ostentativ, înspre generatii mult mai tinere decât noi. Textul se intitula, putin socant, Generatii fara memorie, în sensul în care spuneam ca aveti un altfel de prezent decât cel pe care l-am avut noi si un alt tip de universitate decât cea pe care am avut-o noi, macar prin disparitia repartitiei obligatorii, dupa facultate. Traiti un alt climat decât acela pe care l-am trait noi, mult mai putin constrâns decât acela prin care am trecut noi. Aveti un alt tip de mobilitate. Va dau un exemplu care este putin extrem: eu nu am iesit din tara pâna în ’90 decât în doua cazuri si în ambele cu ONT-ul. În autobuzul de ONT, dupa cum va puteti imagina, cel putin cinci sau sase oameni erau pusi acolo pentru a informa despre orice miscare pe care faceam. Toate programele pe care le-am avut – o excursie pâna în Germania si una pâna în Ungaria – au fost extrem de supravegheate si excesiv de colective. Nu exista program liber tocmai pentru ca grupul respectiv sa fie observat.

Ion Manolescu: Era vorba de Germania Democrata, nu?

Stefan Borbély: Desigur. Revelatia cea mai stupefianta pe care am avut-o în viata mea – si nu ma refer la fascinatie, pentru ca e altceva, dar a fost o fascinatie negativa – a fost când am stat ore întregi în fata zidului. Nu mi-a venit sa cred ca asa ceva se poate întâmpla. Dincolo erau vest-berlinezi care faceau cu mâna si asa mai departe, iar noi stateam în fata zidului. Era ceva halucinant si nu-mi venea sa cred asa ceva: un zid care trece prin case, un zid care trece prin blocuri, un zid care nu cunoaste oprelisti. Nu ocolea casele, ci trecea prin mijlocul lor. O jumatate era în Berlinul de vest si cealalta jumatate era în Berlinul de est, de obicei goala, bineînteles.
Deci întrebarea pe care o puneam în aceste texte era daca, în acest context, este sau nu etic sa va încarcam cu o memorie, pe care noi o avem, pe voi, care aveti lumea dumneavoastra, aveti Internetul si foarte multe posibilitati de evaziune. Cealalta întrebare, care acutiza putin lucrurile, era legata de vârsta celor care va propun aceste dezbateri. Majoritatea sunt optzecisti si nouazecisti, deci oameni care au venit chiar dupa noi. Întrebarea pe care o puneam este daca avem sau nu dreptul sa va inducem o memorie care nu ne apartine si pe care si noi am dobândit-o prin aculturatie. Pentru ca  - si domnul Manolescu a spus-o foarte bine la Cluj, într-o dezbatere pe care am avut-o – familiile noastre au jucat rol de tampon în foarte multe situatii. Adica noi nu mai avem memoria aceea a comunismului atroce, a comunismului radical, pe care au avut-o bunicii nostri, unde noaptea venea duba Securitatii si-l lua pe bunicul din pat si-l ducea si nu mai putea fi vazut decât peste sase-sapte ani. Prin urmare, am avut aceasta memorie, sa spunem, falsa a comunismului. Fireste, am fost destul de lucizi ca sa traim si sa întelegem sistemul printr-o deconstructie spontana pe care o faceam, dar, adevarul este ca generatia noastra nu a trait comunismul atroce pe care încercam sa vi-l învatam astazi. Si atunci aceasta era a doua întrebare pe care o puneam în discutie. Avem sau nu dreptul de a va încarca cu o memorie care nu ne apartine, pe care am primit-o si noi si pe care, de multe ori, am dramatizat-o în diferite directii. Tot în legatura cu acest lucru este si un apel deschis – am mai facut-o în mai multe locuri si rezultatele nu au fost întotdeauna profunde – un apel de a ne ajuta sa ne continuam lucrul. Sunt doar partial de acord cu ceea ce spune domnul Stanomir, ca aceasta memorie a comunismului românesc a fost obliterata în mod sistematic si în mod premeditat dupa ’89. Estomparea acestei memorii are extrem de multe explicatii: deschiderea granitelor, Internetul, contextul socio-cultural diferit, deci nu cred ca exista un agent malefic, un agent malign, care oblitereaza sistematic toata chestiunea aceasta.
Partea bizara în toata povestea aceasta, de care m-am izbit în foarte multe situatii, este ca noi lucram în conditiile unui vid legislativ. Deci, cu un anumit cinism, as putea spune ca ar trebui sa ne bucuram ca acest vid exista, pentru ca ne îngaduie sa lucram. Imaginati-va, de pilda – si nu este un exercitiu atroce – daca Valentin Ceausescu ar cere copyright pentru opera tatalui sau. Toata opera aceasta ar fi blocata, conform legii dreptului de autor, din vreme ce Nicolae Ceausescu este singurul autor de pe copertile acestor carti. Imaginati-va ca, daca Valentin Ceausescu cere drept de exclusivitate asupra acestei opere, întreaga perioada este blocata pe nu stiu cât timp. Puteti continua în foarte multe directii în acest gen. Ca sa întelegeti ca nu vorbesc doar ipotetic, probabil ca stiti ce s-a întâmplat în Germania Federala, dupa încheierea celui de-al doilea razboi mondial. Printr-un decret federal, care a fost legiferat de toate landurile, memoria nazismului a fost interzisa. Interzicerea aceasta însemna, în primul rând, epurarea bibliotecilor. De pilda, daca mergeai în anii ’60 în Germania Federala, puteai cere Mein Kampf a lui Hitler, dar ti se aducea de la un raft special. Trebuia sa faci o cerere speciala pentru a ajunge în posesia acestei carti, în posesia cartilor despre simboluri naziste si alte multe lucruri. Acolo ei au facut-o în mod premeditat tocmai pentru a deconstrui aceasta culpabilitate destul de acuta a poporului german, pentru a începe de fapt un viitor. Au ras trecutul printr-un decret administrativ, pentru a începe un anumit viitor si reconstructia Germaniei Federale, în afara de planul Marshall, se datoreaza si acestei obliterari administrative a trecutului. Deci se poate face. Daca avem între noi cinci sau sase asemenea agenti malefici care ar cere blocarea prin copyright a unor anumite opere, probabil ca ne va fi foarte dificil sa reconstituim. Lucrul acesta se leaga si de o anumita stare de incertitudine. Împreuna cu colega mea, Sanda Cordos, am facut o serie de investigatii în anii ’50, pentru a încerca sa demonstram un anumit fenomen de continuitate. 
Acum, când cauti anumite titluri care pe atunci erau foarte accesibile, ti se dadeau pe strada sau la sedinta de partid, nu mai exista. Pentru ca în 1965 bibliotecile au intrat în epurare si au fost invocate doua motive. Unul a fost de proximitate si anume absenta spatiului, pentru ca va puteti imagina ca aceste brosuri care apareau cu miile umpleau rafturile si se prafuiau acolo, celalalt motiv fiind acela ca erau perimate din punct de vedere ideologic. Ei bine, încercati de pilda sa gasiti, la Cluj, Opere complete de Stalin. Nu veti gasi. Ar trebui sa existe aceste carti pentru ca, altfel, nu poti sa faci o analiza stiintifica a ceea ce era scris. Alte serii complete de opere, ca sa nu mai vorbim de lucruri speciale, de pilda toate cartile de la Cartea Rusa, inclusiv cataloagele publicate, care erau publicate în tiraje ametitoare, nu exista la ora aceasta decât sporadic. Deci e un dezastru care duce însa la o situatie paradoxala, pentru ca bibliografic putem reconstitui înca foarte bine perioada ceausista. Exista aceste carti si exista, pe de alta parte, un tezaur virtual si acesta este tezaurul virtual pe care v-as sfatui sa-l încercati: foste camine culturale sau institutii de acest gen din orase mici unde, numai sub incidenta inventarului, se mai pastreaza înca un asemenea “tezaur” care ar putea fi recuperat. Dar daca le gasiti în biblioteci publice e o minune. De obicei nu sunt. Deci ar trebui explorat în aceasta directie pentru a vedea mai exact ce este si unde anume este.
Mai vreau sa va spun înca un anumit lucru cu diferite subpuncte si anume ceva ce tine de blocajele muncii noastre. Primul blocaj pe care îl avem este unul de a surmonta practic dimensiunea psihologica a muncii noastre. Majoritatea textelor pe care le putem parcurge sunt fie direct, fie indirect, texte de anatemizare, texte care prezinta comunismul ca pe ceva exclusiv negru, exclusiv rau. Nu am ajuns înca la acea dezinhibare de ordin stiintific pentru a analiza obiectiv, fara partipris-uri psihologice sau morale, foarte multe lucruri. Va dau un caz care poate fi extins si pentru anii ’50 la noi, dar daca mergeti în jur, daca va întrebati parintii sau bunicii, va vor spune acest lucru. Este aceasta nostalgie, absolut tâmpita, ca a fost mai bine înainte. A fost mai bine înainte în sensul în care au existat anumite mobilitati sociale care trebuie sa fie neaparat analizate. Adica sunt familii care, fara pârghia de promovare pe care a reprezentat-o comunismul, nu ar fi reusit sa atinga un anumit standard existential pe care l-au atins. Sunt lucruri de acest gen la nivelul industrializarii, la nivelul productiei tehnologice. Drept urmare, toate aceste lucruri trebuie analizate fara blocajul acela psihologic care te îndeamna sa anatemizezi din start totul. Este lucrul cel mai greu de facut pentru ca, în momentul în care te duci cu o asemenea comunicare si la nivel national si la nivel international, eticheta care ti se ataseaza este ca esti un nostalgic al comunismului si cu asta te-au executat. Trebuie depasita aceasta faza neaparat si trebuie vazute mobilitatile sociale, pentru ca unele recontextualizeaza putin acest lucru. Pe de alta parte, lucram reprimând prezentul, reprimând aceasta memorie nostalgica sau memorie recuperativa a unor generatii din jurul nostru. 
Mai este un paradox al muncii noastre, realmente un paradox empiric, dar care da de gândit si anume, sub aspect strategic noi am putea lucra practic pe mai multe paliere – va dau trei – un palier este cel majoritar, care ia fenomenele nationale în ansamblu si le discuta asa cum sunt, mai exista un palier regional si mai exista unul local. Palierul acesta local este extrem de important în România, mai ales în urma restructurarii administrative a tarii, din 1968, moment în care am trecut de la regiuni la judete. De pilda, se pot reconstitui studii de caz, în orase mici, unde memoria este cea mai vie. Paradoxul este ca e lucrul cel mai dificil de facut, pentru ca, în momentul în care te duci cu un asemenea subiect într-un oras mic, încercând sa bagi un betisor în musuroiul de furnici, toate furnicile încep sa se miste si rezultatul este în general scandalos. Sunt orase adormite, sunt orase care au adormit în propria lor memorie si, în momentul în care stârnesti aceasta memorie, atunci lucrurile sunt incendiare. Cazul concret este, de pilda, cel al orasului meu natal, Fagarasul, care a avut o închisoare. Este imposibil de reconstituit ce s-a întâmplat acolo, desi, de pilda, foarte multi servanti ai fostei închisori erau fagaraseni. Deci oamenii acestia circulau, intrau si ieseau de acolo în fiecare zi, pentru ca acolo le era serviciul. Este aproape imposibil de reconstituit, mai ales datorita acestei complicitati prudente a întregului oras. Daca te duci cu o asemenea propunere esti linsat sigur. 
Ultimul aspect pe care mai voiam sa-l discut este unul procedural în ultima instanta care se leaga de reconstituirea cât mai multor relicve. Toate aceste relicve exista în poduri, în locuri unde nu te astepti, în valize uitate si toate lucrurile acestea, deci îndemnul strict empiric pe care l-as avea este sa nu treceti pe lânga valiza prafuita din podul dumneavoastra, pentru ca s-ar putea ca, de pilda, valiza respectiva sa contina anumite tezaure.

Delia Nita (studenta, Facultatea de Istorie): Ca si istoric ma intereseaza, normal, orice fel de recuperare, inclusiv în detaliu, a acestei perioade. Ca si tânar al României de astazi, facând abstractie de faptul ca sunt la Istorie, ce ma intereseaza cel mai mult sunt lucrurile foarte practice si anume poate nu recuperarile tangibile, ale ideilor, ale lucrurilor care s-au întâmplat, ci anume reflexele fricii care ne-au fost transmise. Personal, de când eram micuta, am fost educata sa nu spun ceva rau de cineva, ca poate sa mi se întâmple ceva. Am ajuns la o anumita vârsta, când am trecut peste si am început sa-mi asum anumite riscuri. Uitându-ma însa în jurul meu, observ ca suntem extraordinar de multi tineri în aceasta tara care suntem incapabili sa ne asumam responsabilitati. Am avut sansa sa studiez un an în Statele Unite si apoi sa predau elevilor de liceu din Statele Unite si pentru mine a fost un soc acest lucru. În momentul acesta sunt bulversata si nu stiu cum sa ma raportez la aceasta tara, nu stiu cum sa ma raportez la ce se întâmpla astazi în jurul meu si mi se pare ca toti avem acest complex si aceasta imposibilitate de a ne asuma responsabilitatea acestei tari, motiv pentru care o respingem, pentru care ne raportam la ea spunând ca e “de toata jena”.  Pe mine m-ar interesa o recuperare masiva, m-ar interesa s-o vad în jurul meu, nu sa fie doar o recuperare care sa-mi spuna ce grozavii s-au întâmplat, ci una care sa priveasca spre viitor, o recuperare care sa nu puna cenusa în cap prea mult, dar, în acelasi timp, sa nu fie una care sa aduca scuze.

Întrebare: Probabil e necesara un fel de recuperare prin educatie, care sa duca la un fel de vindecare. De exemplu, eu sunt un fel de hibrid. În ’89 eram la liceu, deci ceva din acea perioada am prins si ma resimt înca. Recunosc în mine inclusiv ceea ce a spus colega de alaturi si întotdeauna am încercat sa înteleg ceea ce se întâmpla astazi prin prisma celor întâmplate ieri. Recunosc în ceea ce se întâmpla astazi reflexele mentalitatii de ieri. Când ma refer la educatie, ma gândesc la construirea unui spirit civic. La noi, societatea civila nu exista cu adevarat. Acest lucru se datoreaza, dupa cunostintele mele, si datorita lipsei de reactie a ceea ce ar trebui sa fie societate civila si a oamenilor care, chiar daca ar fi trebuit, nu au reactionat cu adevarat la noi. Acest lucru s-a transmis aproape patologic la toate nivelele societatii. Ma gândesc ca trebuie sa se construiasca o societate civila, sa se porneasca – nu stiu – de la gradinita cumva. Trebuie sa se faca o educatie, pentru ca fara ea nu putem sa întelegem comparativ, pentru ca, pâna la urma, lucrurile se înteleg comparativ. Atunci când vor avea o perspectiva sanatoasa asupra ceea ce se întâmpla vor putea deschide cu adevarat ochii asupra ceea ce se întâmpla si s-a întâmplat.

Întrebare: Eu as propune introducerea unor cursuri, fie optionale, fie obligatorii, despre comunism, la liceu, mai ales ca la noi, comunismul se face în ultimele ore din clasa a XII-a, când toata lumea se pregateste pentru Bac. Tot legat de comunism, la nivelul universitar, pot sa spun ca sunt studenta la Stiinte politice si la Filosofie, la Universitatea Bucuresti si ca nu facem decât o critica a comunismului, fara a face, de pilda, Marx. Ni s-a sugerat, la un moment dat, sa citim Manifestul Partidului Comunist, dar nu a urmat nici macar o dezbatere pe aceasta tema. Cred ca ar trebui sa studiem asa ceva, pentru ca ne dam seama de structurile care au functionat si la noi.  

Ion Manolescu: Trebuie sa fie vorba si de un interes personal si de faptul ca, având un interes personal, dumneavoastra ati putea propune asemenea discutii.

Ruxandra Cesereanu: Ideea unor ore legate de comunismul românesc trebuie pusa în practica de Ministerul Educatiei. Tot ceea ce putem noi face este ca, daca suntem invitati, sa venim si sa tinem un asemenea curs. De exemplu, am hotatât ca în deschiderea cursurilor despre comunismul românesc, pe care le am la Litere si la Jurnalism, sa le predau, în foarte mare viteza, ce-i drept, istoria României din august 1944, pâna în decembrie 1989.

Ion Manolescu: Mai exista si posibilitatea de a populariza, în cadrul cursurilor pe care fiecare le avem, concluziile unor discutii ca cea de aici si cercetarile fiecaruia dintre cei care participa. Pentru ca se cunoaste destul de putin ceea ce se face în diferite centre universitare, ar fi un lucru foarte bun sa discuti, macar într-un seminar, ceea ce se face la Cluj, la Iasi, la Bucuresti, pentru ca nu toata lumea are acces la toate volumele care apar. Noi facem lucrul acesta. Ne popularizam reciproc, dar nu pentru a ne face publicitate, ci pentru a da studentilor o perspectiva asupra cercetarilor actuale în domeniu.

Ruxandra Cesereanu: Eu am avut o sansa foarte mare cu donatii de carti, datorita carora 40 de studenti au primit Banalitatea raului de Marius Oprea, volume semnate de Alina Mungiu sau de Dennis Deletant. Cam toti studentii au un fel de colectie a revistei Memoria, deoarece redactia acestei reviste a fostilor detinuti politici doneaza din fiecare numar câteva zeci de exemplare din revista. Am realizat chiar o mica biblioteca legata de comunismul românesc, la Facultatea de Litere, la Centrul de Cercetare a Imaginarului, si una la Jurnalism. Lucrurile astea sunt foarte importante. Ma gândeam sa fac un protocol special, sa încerc marea cu degetul, cu mari edituri care au astfel de colectii si sa le solicit 5-10 carti donatii pentru studenti. Multi dintre ei aleg sa-si completeze bibliografia obligatoarie cu lecturile pe care le fac dupa terminarea cursurilor sau a studentiei.

Dorin Dobrincu: Problema tipului de trecut pe care-l avem, pe care a sesizat-o domnisoara de mai înainte, mi se pare foarte importanta. Din pacate, în breasla mea destul de conservatoare, e problema unui discurs de tipul celui din secolul al XIX-lea, care e întrerupt în anii ’50. E practic un arc în anii stalinismului si e redescoperit partial în anii ’60 si asa avem national-comunismul, care înca domina scena academica. Deci ce recuperam, pâna la urma, în sens pozitiv? Ca specialisti sau ca oameni preocupati de lumea asta, în general, trebuie sa întelegem trecutul cât mai aproape de ceea ce a fost. Eu sunt pentru o vedere plurala. Aduceti-va aminte ca domnul Boia a facut, în mod inteligent, o deconstructie a mitologiei nationale si a fost receptat divers. Unii au fost încântati, cei mai multi au fost însa tulburati si au considerat-o un sacrilegiu. Când au aparut manualele alternative, la începutul anilor ’90, îmi aduc aminte cum a fost condusa campania de distrugere a competentei acelor specialisti. O campanie de demonizare publica sustinuta de Sergiu Nicolaescu si C.T. Popescu, personaje publice care fac agenda. În fond, ce recuperam? Miturile dacice? Tablitele de la Tartaria? Cucuteniul? Ce treaba avem noi cu Cucuteniul? Nu am nici o problema cu asta, dar e de domeniul arheologilor care trebuie sa-si prezinte comprehensibil cercetarile. Dar ce recuperam? Cântarea României, pe Adrian Paunescu? Sau încercam sa recuperam lucrurile de care sa nu ne fie jena? Toate tarile din partea de est a continentului avem foarte multe lucruri jenante. Gânditi-va ca ceea ce încearca Putin acum e sa redea demnitatea rusilor. Ce recupereaza ei dupa 1917? Pe Stalin, KGB-ul, maretia imperiala a URSS-ului? Astea sunt o catastrofa pentru a da un sens modern civic unei natiuni. 
Exista un interes dupa anii ’60-’70 pentru lucruri care nu au fost vizitate niciodata sau care au fost prost vizitate de catre istorici. Ma refer la schimbarea de paradigma din anii ’70 când au început cercetari, în special în Franta, legate de memorie si de locurile memoriei. S-a trecut de la istoria mare, cea militara, care nu trebuie ignorata, la acele batiste din pod care dau, aparent, senzatia ca acolo ar fi o mica istorie, când de fapt ele sunt o mare istorie. 
Vizitând, de multa vreme, problema totalitarismelor românesti, am observat ca exista o slaba întelegere pentru suferinta celuilalt. Victimele Holocaustului nu sunt lânga victimele comunismului si vice-versa. Iasiul a fost scena unui teribil pogrom în 1941 si foarte putini stiu ce a fost acolo. A fost cumplit pentru populatia orasului, tinând cont ca jumatate din populatia orasului era evreiasca  si ca a avut un rol extrem de important în secolul al XIX-lea. Oamenii stiu însa foarte putine, nici nu exista placute si oamenii trec absolut întâmplator. Nu spun ca ar trebui sa-i încarcam, dar noi revizitam, de cele mai multe ori, doar marele nostru destin. Mi se pare ca trebuie sa abordam altfel lucrurile, mult mai relaxat, dar cu empatie.

Ion Manolescu: Mi se pare foarte interesant ca se aduc asemenea probleme în constiinta civica. Si domnul Stefan Borbély si domnul Dorin Dobrincu au dus lucrurile în aceeasi parte. În ce masura putem influenta constiinta civica? Noi, tinerii, care avem probleme astazi pentru ca nu putem sa ne bransam, care mergem cu burse în strainatate si, când ne întoarcem, constatam ca suntem ignorati, nepromovati social si profesional, ce putem sa facem pentru profesia noastra, pentru tara? Si, în plus, ni se mai cere sa avem si o constiinta civica, nu numai una a prezentului, de care e limpede ca nu beneficiem, care e dizolvata, ni se mai cere sa avem o constiinta civica în raport cu propriul nostru trecut. Fiind bombardati cu informatii despre comunism si asa mai departe, ni se cere o opinie. Care este relatia dintre cele doua tipuri de constiinta civica, între aceasta constiinta civica a prezentului, care nu exclude pe cealalta, dar care ne ancoreaza foarte mult în viata noastra personala? Cum ne promovam, cum ne asezam social, cum ne structuram relatiile cu ceilalti, cu familia, cu colegii, cu facultatea? Si o constiinta a trecutului de care aflam numai din filme, din istorii, din arhive si asa mai departe si care încearca sa ne dea o dimensiune etica asupra propriei existente… Cum ne foloseste aceasta dimensiune? Necesitatea unei constiinte civice, a unei solidaritati în prezent care sa ne ajute interesele noastre individuale si sa fim si noi utili societatii si constiinta trecutului pe care se pare ca ne-o asumam zadarnic si cu care suntem zadarnic bombardati. Un exemplu al acestei complexitati e si relatia dintre fostele si actualele Servicii secrete, daca tot s-a vorbit de o continuitate. Ma tem ca relatiile acestea sunt înca de actualitate.

Andrei Costina: Vorbim despre comunitate, identitate, niste lucruri care ne sunt îndepartate, ignorând faptul ca nu facem nimic în sensul acesta. Vorbim despre cursuri, despre educatie, dar nu exista un acces de baza la informatiile respective, pentru ca acestea circula în niste cercuri extraordinar de restrânse. Comunismul este foarte popular în Europa. Spre exemplu, grupurile de mici trotkisti au în variante online tot felul de scrieri, pe care se ocupa sa le popularizeze si sa le promoveze. Noi nu putem face asa ceva. Una dintre propunerile legate de proiectul nostru a fost sa adunam câteva titluri din ce s-a facut si sa construim o mica biblioteca electronica. Nu se poate. Editurile nu-si dau acordul si, pâna la urma, e un demers capitalist. Poate ca domnul Pecican are dreptate si ar trebui sa vindem sapunuri. Cu siguranta ca o donatie de carte e ok pentru patruzeci de studenti care vor avea o perspectiva cât mai larga.

Doru Pop: Dar aici domnul Stefan Borbély spunea un lucru foarte interesant. Ceea ce lipseste în baza voastra de date – nu e o critica, ci o sugestie – sunt aceste documente care nu apartin culturii oficiale. De exemplu, celebrele almanahuri ale Scânteia care sunt de o bogatie extraordinara si care, cu un efort oarecare, se pot scana si pot deveni surse de documentare. Noi nu avem o scanare a portretelor lui Ceausescu, asa cum apar ele pe prima pagina a acestor almanahuri. Atunci când ziceam despre recuperarea unor obiecte culturale vorbeam si despre asta.

Andrei Costina: E un demers posibil, dar e mult mai dificil de scanat, decât un simplu “da” si o semnatura pentru cartile de pe masa si altele care exista deja si din care oamenii pot scoate niste informatii.

Ion Manolescu: Trebuie sa tinem cont ca persoanele respective sunt directorii editurilor, pentru ca autorii îsi cedeaza drepturile de autor, prin contract, editurii. Nu avem dreptul sa angajam semnatura noastra, ca autori, fara acordul lor.

Doru Pop: Dar, pe de alta parte, legea copyrightului îti permite sa reproduci fragmente tolerabile în litera legii din aceste productii.

Andrei Costina: Aceste productii sunt legate de cercetare, deci, daca sunt utile, ele sunt utile integral.

Doru Pop: Toata lumea este aici cu camerele digitale. Se pot face baze de documentare cu insignele comunismului, cu documentele personale etc. Suntem deja într-un moment istoric în care produsele culturale se pot arhiva foarte facil. Eu nu vreau sa minimalizez munca voastra de acolo, dimpotriva. Se poate face un efort arhivistic care sa preîntâmpine ce spunea domnul Stefan Borbély, sa ne trezim ca intram într-un moment al memoriei obiectuale în care nu mai avem obiecte de analiza.

Ovidiu Pecican: Pentru ca s-a vorbit de fotografiile lui Ceausescu vreau sa amintesc, pentru colegii mai tineri, cele doua faimoase fotografii pe care noi le pretuiam mult în anii ’70. Fotografia cu cravata cu plachiuri, care merita comentata dupa ce o reproducem si în care toti vedeam niste aluzii la originea sanatoasa a tovarasului si fotografia într-o ureche.

Doru Pop: Exista chiar si o a treia si eu voi face un studiu pe aceasta. E acea fotografie a lui Ceausescu, cu sceptrul monarhic în mâna, din ’74, remarcata si de Dali. Este foarte interesant sa faci un studiu pe aceste imagini si eu asta o sa încerc sa fac si în plus un studiu cu proiectiile monarhice si falice ale liderilor români de astazi. Daca tot vorbim de o continuitate a serviciilor secrete, de ce sa nu vorbim si de o continuitate a imaginilor care ne invadeaza?

Angelo Mitchievici: Apropo de legatura dintre trecut si constructia civica va pot relata un incident personal, când am ajuns în cealalta parte a tarii, la Satu-Mare. Acum doi ani am vizitat cu niste prieteni muzeul din localitate, care era în reconstructie sau în constructie pe anumite portiuni si era foarte bine reprezentat la nivelul preistoriei. Existau foarte multe montari în care ni se arata ce faceau oamenii din neolitic. Pareau destul de apropiati de noi. Si, umblând asa prin muzeu, am ajuns la daci, am ajuns la romani si, dupa aceea, am ajuns la o usa care era blocata. Am întrebat ce se afla dincolo de acea usa. Ni s-a spus ca se afla perioada de dupa anul 1000, care se afla în reconstructie pentru ca nu se stia cum s-ar putea face trecerea atât de delicata de la neolitic la caracterul plurietnic al unor orase din Transilvania. Pentru ca, daca treci prin Satu-Mare, ai, ca regatean, o experienta ciudata datorita apropierilor arhitectonice care exista. Când am ajuns la marginile orasului, care e plin de supermarketuri, am crezut ca sunt teleportat la Constanta. Or, problema cu muzeul este legata de chestiunea patriotismului. Muzeul National de Istorie din Bucuresti nu sta mult mai bine decât muzeul din Satu-Mare. Ei sunt într-o reconstructie permanenta. Chestiunea fundamentala este cum se poate face o reconstituire a istoriei în contextul unei natiuni care nu a reusit înca sa-si rezolve problema fundamentala a reprezentarii muzeale a propriei sale traditii. În muzeul de la Focsani, în care statea prafuit un inel pe care proprietarul îsi gravase hora unirii, sunt la mare cinste costumele populare. Când vom fi facut trecerea de la costumul popular la istoria elitelor, la istoria aristocratiei locale, abia atunci vei putea sa îndemni un copil sa respecte patriotismul local. În Iasi, un oras de care ma simt apropiat, am asistat la niste scene înfioratoare, în care patriotismul local era redus la expresia sa fotbalistica. Politehnica Iasi voia sa faca educatie civica prin faptul ca îti oferea posibilitatea sa vizitezi si un muzeu cu tichetul de intrare la meci. Mi se pare o situatie aflata în vecinatatea teatrului absurd, dar fara ca antrenorul de la Poli Iasi sa fi stiut de existenta acestuia. Nu se poate ca un oras precum Iasiul, cu un patrimoniu de memorie fabulos, sa fie redus simbolic si iconic la expresia fotbalistica. Lucrurile acestea cred ca ar trebui tratate cu mare atentie.

Dorin Dobrincu: Acum câtiva ani, un canadian a vizitat Palatul Culturii, la care oamenii putin educati din Iasi se refera ca la Cetatea lui Stefan cel Mare. Omul a intrat tot asa. A gasit paleoliticul, a ajuns la Evul mediu, la moderna, dar totul s-a oprit la contemporana. Vizitatorul respectiv a scris foarte clar despre lipsa din muzeu a referirilor la perioada tragica a Holocaustului: “Shame on you!”, “Rusine sa va fie!”. Nu conteaza din ce motive a scis ceea ce a scris, dar avea de-a face cu o manipulare a prezentului prin trecut. Muzeele de tip ceausist, care merg pe o linie nationalista, nu fac decât sa manipuleze trecutul în beneficiul prezentului. Noi nu mai întelegem trecutul altfel.

Anca Hatiegan: Domnul Borbély punea problema daca profesorul are dreptul de a induce trauma netraita studentului. Vreau sa spun ca eu am fost traumatizata pentru ca nu se stie destul. Cum s-a întâmplat asa ceva la noi si lumea nu stie? Cred ca totusi exista niste fapte, niste momente care trebuie aflate si, dupa aceea, daca te intereseaza sau nu e treaba ta. În plus, cred ca e vorba si de un fel de respect. Eu una am fost foarte socata când am aflat de Pitesti, apoi am devenit interesata de gulag si am început sa pun întrebari în familie. Atunci am aflat ca au existat cazuri, în familia mea, de oameni închisi pe motive politice. Nu se vorbise pâna în 1989, pe motivul de a nu ni se induce trauma, de a nu ne face cumva schizoizi. La un moment dat am fost la o întâlnire cu doamna Lucretia Jurj, organizata de Fundatia Memoria si, la acea întâlnire, participau foarte multi detinuti politici, cu familiile, chiar cu oameni de vârsta mea. Am observat o tânara, de vârsta mea, care plângea si ma gândeam ca si ei sunt printre noi, ca lor li s-a transmis aceasta memorie, iar ca eu dau dovada de lipsa de respect pentru ca nu am habar prin ce au trecut. Si ma gândesc la palma pe care o primesc când lumea bagatelizeaza sau când parlamentarii europeni voteaza împotriva condamnarii crimelor comunismului. 
Îmi amintesc ca si eu am fost dusa la Doftana, dar e important si cum transmiti lucrurile acestea. Pentru mine nu a fost traumatic pentru ca exista acea duplicitate pe care o simteam la profesorii mei, care faceau aceste lucruri din obligatie si care, din felul în care ne transmiteau toata povestea, simteai ca se distrau si nu erau sincer implicati în toata povestea. Mie mi-a ramas, de la Doftana, doar felul în care era transmis un mesaj, de la un detinut la altul, pe fereastra si felul în care anuntau sosirea unui mesaj cu “Uite, vine magareata!”.
Acum ma gândesc ca poate, la fel de comic ar putea sa fie si pentru un copil o vizita la Sighet, dar depinde de felul în care li se spune povestea. Poate ca cei care îi duc acum sunt mai sinceri.

Stefan Borbély: Îti raspund oferindu-ti o anumita dezvoltare, pe care nu o veti gasi în textul acela, pentru ca l-am dezvoltat chiar recent într-un text publicat în Observatorul cultural. Întrebarea este urmatoarea: aveti o anumita – iertati-mi termenul impropriu si usor anacronic – sarcina. Sarcina dumneavoastra, ca generatie, este de a facilita integrarea României în comunitatea europeana. Vrem, nu vrem, asta va asteapta. Uniunea Europeana asa cum este articulata la ora aceasta inclusiv la nivelul institutiilor se construieste pe un armistitiu cu trecutul. S-au îngropat foarte multe securi de razboi care stau foarte frumos sub glie si nimeni nu are nici un interes sa le dezgroape. Interesul pentru istorie, factuala, procesuala si asa mai departe, în comunitatea europeana este apanajul intelectualilor care fac chestiunea aceasta. Întrebarea aceasta era: avem sau nu dreptul de a va încarca, de a va împovara cu anumita trauma, în contextul în care timpurile pe care le traim nu privilegiaza acest lucru?

Anca Hatiegan: Ideea ar fi ca tocmai tarile care adera sa se implice activ si poate chiar sa schimbe putin traseul.     
Am uitat sa mai spun ceva. Si pe mine ma intereseaza trecutul acesta si pentru ca-mi pun problema care s-a pus în ’90: “mentalitatea voastra e aiurea, raportata la occident” si chiar ma întrebam ce e rau cu mentalitatea mea. O intuitie foarte buna cred ca a avut-o Paul Cernat în O lume disparuta, vorbind de imaturitatea impusa de sistem prin filmele lacrimogene, dragostea romantata si altele. Chiar cred ca a functionat aceasta imaturizare a maselor.

Întrebare: Interventia mea vrea sa dea acelasi raspuns la întrebarea daca este legitim sa fim încarcati cu memoria unui trecut comunist, mostenit, la rândul dumneavoastra, cu atât mai mult cu cât viitorul pare sa nege sau sa puna în umbra acest lucru. As vrea sa fac o distinctie, din punctul meu de vedere, între cei car apartin elitelor intelectuale, nu politice, si românii de rând. Eu cred ca românii de rând au o foarte pronuntata latura paseista si, în ceea ce priveste comunismul, cred ca acesta a devenit un fel de scuza pentru starea actuala. Întotdeauna ne refugiem în trecut, în ceea ce ni s-a întâmplat, în faptul ca suntem un popor urgisit de secole si, practic, acest lucru devine un refugiu pentru lipsa noastra de activitate, pentru lipsa unei societati civile pronuntate, lucru care se simte totusi în viata de zi cu zi. În ceea ce priveste elitele intelectuale din România sunt total în asentimentul Deliei, studenta de la Istorie, fiind de parere ca ar trebui studiat comunismul, cât mai obiectiv si cât mai faptic cu putinta, în scopul de a trece mai departe. În scopul de a ne ajuta sa ne acceptam trecutul si sa trecem peste el. As vrea sa mai aduc în discutie problema economica, care joaca un rol foarte important chiar si în problemele trecutului. În ceea ce spuneati în legatura cu faptul ca, în al doilea razboi mondial, în Germania Federala a fost practic exclusa memoria nazismului, vreau sa spun ca am studiat în Germania, în Germania de est, si am participat la un târg de carte din fata Universitatii Humboldt din Berlin, unde am fost foarte mirata sa vad ca multe carti aveau, pe coperta, figura lui Hitler, ceea ce m-a facut sa-mi dau seama ca ei sunt foarte împacati cu trecutul lor, nu mândri de el, dar cumva au acceptat acest trecut, si-au asumat responsabilitatea fata de el si cred ca acest lucru se întâmpla si datorita bunastarii economice. E mult mai usor sa fii patriot într-un stat care-ti ofera pâine pe masa, decât într-un stat în care trebuie sa lupti foarte mult pentru acest lucru. Poate ca de aceea românii sunt tentati, în abordarile de zi cu zi, sa dea vina pe comunism, pe trecut, în loc sa construiasca mai departe.

Angelo Mitchievici: Vreau sa fac o mica paranteza, pentru ca mi se pare importanta problema memoriei pe care o transmiti, ti-o asumi, nu ti-o asumi si care poate deveni o încarcatura foarte grea si mi se pare ca o falsificam. Poti sa accepti sa ai sau nu o memorie. Ea nu este întotdeauna foarte încarcata. Este o chestiune, pur si simplu, de educatie, fie ca esti intelectual, fie ca nu esti intelectual, ci doar un om foarte deschis si, prin urmare ai un interes intelectual sau doar o curiozitate pe care ti-o manifesti în aceasta directie. A te încarca cu o memorie care nu este a ta presupune un apel la istorie, fie ca este vorba despre istoria personala pusa în abis în cadrul unei istorii mai mari, fie ca e vorba chiar de istoria aceasta factologica. Deci a avea o memorie nu tine numai de constiinta, ci chiar de identitate umana. Asa ca a-i încarca pe tineri cu o memorie care nu este a lor, nici a noastra, mi se pare oarecum superfluu. Îi încarcam în masura în care ei vor sa aiba o identitate si este foarte important pentru fiecare lucrul acesta. Daca nu este înteles, problema dispare de la sine si este rezolvata de la sine. Ceea ce spunea Ionut Stanomir mi se pare iarasi un lucru important. Institutiile – si toti facem parte dintr-un cadru institutional – sunt obligate sa aiba un aport în acest sens. Trebuie sa fim persuasivi si noi, cei care facem parte dintr-o institutie, dar si dumneavoastra. Institutiile sunt obligate sa aiba un raspuns. Conteaza foarte mult sa existe un muzeu al Holocaustului. Va puteti gândi la ceea ce înseamna o serie de institutii foarte mari, de la cinematografie, la centre de discutie sau de analiza a Holocaustului. Câte institutii de acest gen sunt încurajate de statul român? Cred ca foarte putine. Sunt mai degraba initiative de acest gen, insular. Câtiva profesori se dedica studiului, sacrificiile si investitiile fiind personale. Cred ca accesul la memorie e un lucru care revine fiecaruia si în functie de interesul personal si de propria sa constructie umana. Ceea ce putem noi sa facem este sa o facem cât mai accesibila cu puterile care ne sunt date institutional si prin raportul personal. Dar este întotdeauna un joc în doi. Daca dumneavoastra lipsiti, acest efort exista degeaba, iar raportul cu institutia trebuie sa fie, din partea noastra si a dumneavoastra, unul din ce în ce mai persuasiv.

Corina Petrescu (Colegiul Noua Europa): Voiam sa spun ceva în legatura cu sugestia de a se pune pe acest site documente sau fotografii cu insigne sau alte obiecte. Ca un cunoscator al arhivelor din Bucuresti si al mai multor arhive va pot spune ca, mergând acolo cu cartea de vizita pe care e scris Colegiul Noua Europa, care deschide niste usi în acest mediu, accesul este limitat. Ai voie sa faci fotocopii, dar costa. Nu avem voie sa facem poze digitale decât cu aprobare de sus. Accesul este o problema. Initiativa este foarte buna si tinerii care au facut-o sunt minunati, dar trebuie sa recunoastem si partea aceasta ca nu pot face ei totul, mai ales la nivelul la care lucreaza, pe propriile forte, pe propriile bugeturi. O alta latura a aceleiasi probleme este scepticismul care vine din partea unor arhive care au materialul. Am fost în situatia în care eram la o arhiva, a venit un cercetator din strainatate si a spus, cu carte de vizita, “Sunt de la nou deschisul Memorial al Holocaustului de la Berlin si vrem sa prindem România în programul multimedia pe care-l avem si ne intereseaza sa vedem, în România, în general, ce monumente exista. Ne puteti spune?”. I s-a cerut parafa, aprobare de la cutare si de la cutare. Scepticismul fiind foarte mare nu i s-a dat nimic, desi arhiva respectiva are pozele, stie ce se afla, unde se afla, dar nu s-a dat, desi altor cercetatori li se daduse. Acum s-a invocat copyright-ul, ca e, ca nu e si, de fapt, arhiva respectiva, nu stie, în multe situatii, ce are acolo. Pentru tema mea de cercetare, pentru ca ma duc din octombrie în fiecare zi, s-a ajuns la faza în care mi se indica niste cutii în care nimeni nu stie ce e. Cred ca si acest lucru trebuie luat în calcul, în momentul în care vorbim despre cum sunt structurate muzeele si despre ce putem face.

Alex Goldis: Pâna acum am discutat, mai degraba, temele preponderente ale comunismului, dar nu s-au dicutat practic metodele folosite în aceste cercetari. Cum discutam sau care sunt metodele pe care le aplicam în momentul în care studiem aceasta perioada? Si avem câteva tipuri, tipologii de cercetari care au avut succes la noi. De exemplu, tipul mitologic, al lui Lucian Boia sau tipul psihanalitic – dar nu numai – din Gulagul Ruxandrei Cesereanu si, mai nou, as spune, chiar daca autorii nu o fac, chiar acest new historicism american, al celor patru autori, care, cred ca la ei, vine pe o alta filiera. Ei au nevoie de discursul istoric tocmai pentru ca ei subliniaza o latura etica. Deci mi se pare ca ar trebui sa vedem lucrurile acestea într-o perspectiva metateoretica si sa vedem cum vorbim despre comunism.

Octavian Coman: În lipsa unor manuale sau abordarii comunismului în manuale, un mare rol în recuperarea istoriei recente l-a jucat presa. Fireste, acesta poate fi si un lucru negativ, pentru ca, de multe ori, presa prezinta fragmentar subiectele, fara un background suficient pentru ca cei ce citesc sa înteleaga tot ceea ce le este prezentat. Pentru ca sunt mai optimist si pentru ca vreau sa arat ca exista si un fenomen opus, am constatat în redactiile în care am fost ca subiectele despre comunism si legate de anumite evenimente sunt tratate cel mai adesea de oamenii tineri. La mine în redactie suntem patru reporteri tineri si adeseori ramânem peste program pentru a face subiecte despre aceste lucruri. Nici colegii mei, care sunt cam de aceeasi vârsta, nu au avut acces la acea perioada nici prin manuale, nici prin carti elaborate pe acest subiect, parintii lor nu au avut probleme în perioada comunismului si e ciudata aceasta pasiune. Prin urmare, exista si o alta parte, în care tinerii, îndemnati de o cultura media si de informatiile oferite de mass-media în anii ’90, au câstigat si un imbold pentru a merge mai departe.

Ruxandra Cesereanu: Este ciudat sau este benefic?

Octavian Coman: Ciudat pentru ca nu exista un motiv vizibil pentru care fac acest lucru. La mine este un motiv, dar pentru ceilalti nu exista o explicatie. În legatura cu ceea ce spunea domnul Borbély, ca, în momentul de fata, nu avem o abordare lucida, nepatimasa a acestor subiecte, vreau sa adaug ca atunci când te angajezi într-o redactie trebuie sa alegi. În unele redactii subiectele acestea sunt tabu sau sunt tratate negativ, esti directionat spre o anumita perspectiva, pentru ca cel care te plateste are anumite sensibilitati. Într-adevar, în momentul de fata sunt doua tabere: una anti-comunista si alta poate mai conservatoare.

Paul Cernat: În primul rând as vrea sa va vorbesc despre radacinile psiho-afective ale noastre în momentul în care ne-am apucat sa scriem aceste volume. Era în jurul anului 2000, când guvernarea Emil Constantinescu a lasat locul unei alte guvernari, în niste conditii care pe noi ne-au afectat foarte puternic. Pentru ca au fost pe de o parte investitiile în proiectul politic anti-comunist care se prabuseau în fata victoriei lui Ion Iliescu cu sprijinul, inclusiv, al celor care înainte fusesera împotriva lui. În acest moment noi ne-am întrebat ce o sa facem, pentru ca ne-am simtit foarte izolati, foarte singuri. Atunci am zis ca, pentru a gasi un sens anti-comunismului nostru precedent, trebuie sa pornim de la lucrurile marunte, de la firul ierbii, de la propria noastra experienta si sa ne asumam etic propria noastra existenta, atât cât a fost pâna în momentul 1990. Atunci am considerat ca experienta personala este relevanta într-un mod mai larg. Nu mai e ceea ce ne priveste pe noi ca individualitati, ci ceea ce priveste o categorie mai larga de public. Si atunci ne-am apucat sa scriem o serie de eseuri pe anumite teme aparent minore legate de filme, de propaganda, de teatrul comunist, de benzile desenate si, din aproape în aproape, am început sa ne dezvoltam mai mult proiectul, pentru ca toti cei patru suntem literati, chiar daca unii dintre noi au facut si alte facultati. Am încercat sa iesim din camasa aceasta foarte strâmta a esteticului, a literarului si sa ne deschidem catre istorie, catre istoria ideilor, fiecare cu propriul sa bagaj, dar având la baza aceeasi motivatie personala, etica, existentiala, autobiografica. Atunci când am pus la cale acest proiect, ne-am gândit sa începem cu o carte de istorii personale, ceea ce se numeste în istorie ego history sau ego histoire, o istorie a vietii private a fiecaruia dintre noi. Aceasta carte în patru, postfatata de un dialog al nostru cu Horia Roman Patapievici, a fost extinsa pe coordonate eseistice si pe coordonatele unor studii, într-un proiect amplu, intitulat Explorari în comunismul românesc, un demers academic. Însa, între cartea autobiografica si demersul academic exista aceeasi continuitate etica, existentiala si biografica pentru ca noi ne ocupam aici de lucruri care ne-au marcat direct sau indirect, de filme, piese de teatru, de carti care, la un moment dat, ne-au impresionat, ne-au încântat sau am mers pe firul experientei personale. Unii dintre noi am avut rude care au suferit de pe urma comunismului, altii mai putin, dar toti am încercat sa transferam în acest plan al studiilor academice o experienta de viata, fara sa ne limitam la o metoda sau alta. E de fapt un eclectism ideologic în volumele noastre de Explorari. Am încercat sa narativizam, sa punem într-o poveste de tip documentar o serie de cautari, de obsesii ale noastre, încercând sa foram în zone de care istoricii profesionisti s-au ocupat mult prea putin si de care, în general, comentatorii deceniului zece s-au ocupat mult prea putin. Ne-am ocupat astfel de probleme legate de manipulare, de dublu limbaj, dar si de perioada de dinainte, de aceasta rafinare a propagandei, despre care vorbeam. Ne-am ocupat în egala masura de perioada anilor ’50 si de perioada de dupa 1965, dintr-o perspectiva mai proaspata si mai neconventionala. Poate ca formatia noastra de literati ne-a facut sa fim mai liberi în formarea acestor teme, decât ar fi fost în cazul unor istorici, psihologi sau sociologi. Nu am venit cu o unica metoda, ci am venit cu o anti-metoda – daca o putem numi asa – foarte supla, foarte flexibila. Aceasta narativizare despre care vorbeam înainte provine, desigur, si din formatia noastra literara, dar nu este numai atât. Am încercat sa atingem, în acelasi timp, teme si cazuri foarte fierbinti, de actualitate, lucruri care dor, care dor în continuare, chiar mergând la exemple concrete la care, poate, omul nu s-ar fi gândit. Nu ne-am propus sa fim comozi, tocmai în ideea de a misca macar putin din constiintele unora care intra în contact cu aceasta carte. În acelasi timp, ne-am gândit ca poate o parte din cititori se vor identifica în mod pozitiv cu experientele noastre din O lume disparuta si cu modul de abordare al acestui trecut rece, care este comunismul românesc. Ne-am gândit sa pornim de la lucruri mai putin scortoase, dar, tratându-le într-o maniera foarte serioasa si foarte asumata, punându-ne la bataie cât mai mult din cunostintele noastre din diverse domenii, fara sa pretindem ca suntem specialisti întotdeauna. Sigur ca accesul la arhive este unul foarte problematic si am auzit multe lucruri legate de asta într-o dezbatere de la arhivele nationale. Este o mare problema asupra careia se poate discuta foarte mult. Exista un fel de secretizare si de complicitate a institutiilor de dupa 1990, cu ceea ce a fost înainte de 1989, lucru care îngreuneaza accesul cercetatorilor sau al celor curiosi sa afle ce a fost de fapt. Se pare ca suntem mult prea legati de perioada de dinainte de 1989 pentru a putea sa ne raportam în mod lucid, critic, obiectiv. Este o mare problema si aceasta complicitate, aceasta ascundere a gunoiului sub pres, dublata de tentative de eroizare sau mai stiu eu de ce alta natura este una nociva si, în acelasi timp, mi se mai pare nociva si înlocuirea acestei preocupari a unui trecut printr-o diversiune a divertismentului.

Ion Manolescu: Nu cumva este si o lege  cererii? Nu cumva se cer aceste lucruri?

Paul Cernat: S-a speculat acest lucru si este foarte interesant de urmarit la nivelul culturii populare de dupa 1990, pentru ca, în 1990-1995, exista un tip de cultura populara foarte critica, mai degraba intelectualista, dupa care cultura populara care a invadat spatiul public si care a facut rating a fost cultura periferiei. Noi asistam de vreo cinci ani încoace la invazia centrului de catre periferie: manelele, hip-hop-ul, toata aceasta cultura sau subcultura mai mult sau mai putin urbana este un efect al schimbarii si al fracturii care s-a produs în momentul de dupa 1996, când multe dintre institutiile care au pornit la drum dupa caderea comunismului s-au destramat. Cred ca proiectul nostru încearca sa raspunda si la aceste provocari pe care climatul anilor 2000-2002 ni l-au adus si de a cauta puncte de contact afectiv cu generatiile care nu au apucat sa traiasca direct perioada de pâna în 1990. Noi am apucat sa traim 17, 18, 20 de ani înainte. Am prins liceul în cea mai dura perioada a regimului Ceausescu. Avem ce sa spunem. Cei care nu au prins liceul atunci, care nu au decât 2-3 ani de experienta scolara au mult mai putin de povestit si sunt foarte multi tineri care nu mai au nici un fel de amintiri.

Ion Manolescu: În schimb pot sa aiba curiozitati individuale, asa cum noi ne întrebam parintii sau bunicii despre când aveau ei un Ford sau alta masina americana, cum aratau jocurile de noroc, cum era lumea înainte de comunism. Asa se poate întâmpla si acum si tinerii: pot întreba cum arata un securist sau cum arata un document de securitate sau alte astfel de lucruri specifice vremii.

Adriana Stan: Din ceea ce ati spus dumneavoastra si din ceea ce s-a mai discutat astazi, opinia ar fi ca o recuperare a comunismului ar trebui sa fie si substantiala etic si s-ar face nu numai pe o filiera bibliografica, cât si pe una biografica. Pe de alta parte, aceasta recuperare nu se poate face prin receptarea productiilor ideologice care ne parvin noua astazi. Anca amintea anterior ca în acea excursie la Doftana profesoara nu reusise sa ajute la propaganda comunista pentru ca decizia ei era mai degraba una ironica.

Ruxandra Cesereanu: Cei patru autori ai Explorarilor în comunismul românesc si-au explicat demersul. În ce ma priveste, pentru ca si eu sunt de formatie filolog, demersul meu este diferit. Aceasta carte, Gulagul în constiinta româneasca este teza mea de doctorat, la care m-am înscris în 1992, pe care am terminat-o acum sapte ani de zile si pe care am completat-o în 2005. Practic, lucrarea aceasta mi-a luat zece ani. Am propus-o la Litere, pentru ca nu era un alt loc în care sa o pot face. Cartea mea e un studiu de mentalitate, un studiu interdisciplinar. Nu este nici doar de filologie, nici doar de istorie, nici doar de psihanaliza, are insight-uri din filologie si din sociologie, pentru ca este un studiu de mentalitate. Mie mi s-a parut, la nivel de mental românesc, cea mai potrivita metoda pentru a întelege mentalitatea concentrationara. Ma interesa cum gândeau victimele si de ce gândeau asa, cum gândeau calaii si asa mai departe. Si când predau cursul despre Gulag, nu fac un curs de istorie, de filologie sau de psihologie, ci unul de mentalitati. Mi s-a parut mai adecvata aceasta radiografie a mentalitatilor românesti din acea perioada si a defectelor din mentalitatea respectiva, pe care le regasim si în postcomunism. Pentru ca aceasta este problema: în ce masura mentalitatea româneasca comunista s-a propagat în postcomunism si noi nu suferim acum de fapt consecintele unei spalari a creierului care a izbutit la nivelul românilor?

Ion Manolescu: Dezbaterea de astazi asupra imaginarului comunist si a recuperarii memoriei trecutului se încheie aici. Va multumim pentru ca ati venit si pentru ca ati participat la discutii.  

 

[Top]

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn