Twitter Gplus RSS

Dezbaterea 1


<< Dezbaterile Phantasma

 

Prezentare

Text

Masa Rotunda

 

Prezentare

Dezbaterile Phantasma
Anarhetipul – un nou concept critic?

 

Masa rotunda care a avut loc in cadrul Centrului de cercetare a imaginarului din Cluj (16 noiembrie 2002), la care au participat Corin Braga, Stefan Borbély, Marius Jucan, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordos, Mihaela Ursa, Horea Poenar, Carmen Bujdei, Ovidiu Mircean si subsemnatul, a abordat, pornind de la rolul imaginarului in lumea contemporana, posibilitatea unei noi directii de cercetare care sa reconsidere imaginatia si rolul ei metodologic. Corin Braga, directorul Centrului, a amorsat discutia cu o propunere intr-adevar provocatoare: edificarea unui nou concept, acela de anarhetip, in jurul caruia sa se contureze un nou tip de investigatie critica. Aventura identitara a omului postmodern, a sustinut el in cuvântul de deschidere, nu mai tinteste catre o identitate esentiala, unitara si centrata, cum era cazul omului modern, ci inspre o identitate multipla si schizomorfa, in care rolul ratiunii devine secundar, el fiind preluat de catre imaginatie. Imaginatia este facultatea care face sa comunice intre ele identitatile noastre diferite si reprezinta totodata instrumentul prin care ne construim aceasta personalitate multipla. Manifesta in unele opere literare din ultima vreme, multiplicitatea subiectului atrage dupa sine o serie de mutatii extreme: scenariul explicativ tinde sa fie eliminat (oroarea creatorului de a strabate caile batute ajungând pâna la devierea chiar de la un sens configurabil, dar previzibil), “recunoasterea” aristotelica este inlocuita cu o logica de tip cumulativ etc., aceasta suspendare a modelului arhetipal facând ca acest tip de arta “sa se comporte anarhic sau anarhetipic”. Privit din acest unghi anarhetipul ar fi un fel de “arhetip spulberat”, iar analiza lui s-ar putea realiza in cadrele unei subhermeneutici, care sa evite interpretarea si “sa nu acorde logica unui mesaj plurilogic sau plurimorf”, ci sa accentueze nucleele de imagine, sa amplifice latentele lor – neconfigurabile la nivel arhetipal. in cadrul Centrului, s-ar putea lucra in acest sens pe diverse teme care exercita un efect numinos, printr-o “cercetare participativa”, care sa nu se identifice totusi cu o critica a receptarii.

Acesta fiind punctul de pornire, discutiile nu s-au lasat asteptate. Este posibila renuntarea totala la conceptul de interpretare? Participam la facerea artei in aceeasi masura in care si ea participa la facerea noastra, de unde rezulta ca nu putem abandona decât conceptul clasic de interpretare, nu si pe cel existential (Horea Poenar). Obsesia de a oferi o interpretare vietii este o realitate, a sustinut si Stefan Borbély, dar aceasta atitudine nu dovedeste decât ca suntem prizonierii literaturii si ca judecam viata din perspectiva acesteia. Or importanta este iesirea din spatiul livresc sub forma unui impuls anarhic, sau a unei “anarhii organizate”, care ar trebui sa guverneze si desfasurarea viitoarelor intâlniri. Pe de alta parte nici metoda de lucru nu scapa de haloul problematic (Sanda Cordos): cu ce instrumente lucram, fantasmatice si onirice sau analitice, academice si teoretice? Cât priveste conceptul de anarhetip, acesta pare sa nu fi fost deocamdata suficient configurat si exemplificat fara rest prin paradigma postmoderna. Cu toate ca arhetipul si anarhetipul reprezinta mai degraba doua tendinte si nu doua concepte opozitive si suprapuse polaritatii modernism / postmodernism, cum a tinut sa precizeze Corin Braga, anarhetipul nu a putut dobândi acea evidenta clara si distincta (atât de moderna, de altfel), care sa-l sustina pe deplin.

Care vor fi avatarurile lui si daca drumul – pe care Centrul de cercetare a imaginarului l-a deschis la Cluj – se va dovedi fructuos, o vom afla din discutiile intâlnirilor viitoare ce se anunta extrem de incitante.

Nicolae Turcan 

[Top]

Text

Corin Braga
Anarhetipul

 

Scopul aceste mese rotunde este de a incerca sa trasam niste directii posibile in cercetarea imaginarului, de a discuta pe cat posibil ceea ce s-ar putea face in aceasta parte a lumii, in Romaniei, pentru a deschide o linie de cercetare a imaginatiei, a stabili un program teoretic si o linie metodologica si, de ce nu, chiar o scoala. Pornesc aici de la o discutie pe care am avut-o cu Jean-Jacques Wunenburger, care-mi spunea ca in Franta, la ora actuala, cercetarea imaginarului este intr-un anumit impas, si ca ar fi bine, chiar preferabil, ca zonele aparent marginale, ceea ce am numi periferie in sens postmodern, sa incerce sa isi aduca o contributie inovatoare. Este momentul prielnic ca aceste Centre periferice sa sparga “;piata de idei”;, aducand un mesaj proaspat. Si dadea ca exemplu Brazilia si Sud-estul Europei, unde aprecia ca exista un substrat interesant, in buna masura etnic, arhaic, genuin, capabil sa aduca niste noutati de principiu in metodologia imaginarului. Pe de alta parte, pornesc si de la ideea ca deschiderea Centrului Phantasma, publicarea activitatii sale, a trezit o serie de reactii pe care le-as numi “numinoase”;. Am avut impresia ca ea a activat un nucleu de atractie, de fascinatie, niste asteptari foarte profunde, care merg dincolo de ceea ce ofera Centrul la modul foarte concret (program de masterat, colectie de carte, revista, conferinte, cercuri, ateliere etc.). Putem noi sa raspundem acestor asteptari? Putem sa creem o linie de cercetare care sa satisfaca nevoile subliminale ale omului actual? Cred ca putem si este chiar imperios sa incercam sa exploatam si sa folosim momentum-ul, impulsul acestui numinosum. Scopul mesei noastre rotunde ar fi acela de a incerca sa discutam impreuna, intr-un fel de brainstorming, posibilitatea de a deschide o asemenea directie teoretica.

 

Subiectul multiplu postmodern si imaginarul

 

Am sa incerc sa prezint cateva idei, care ar putea servi drept punct de plecare si baza de discutie. intai cred ca ar fi interesant sa discutam care este rolul imaginarului in epoca pe care o traim acum. Stim ca stiinta imaginarului a fost intemeiata de Gaston Bachelard, de Gilbert Durand, undeva la jumatatea secolului trecut. Ramane insa de vazut in ce masura provocarile epocii si ale societatii noastre postmoderne fac necesara o noua metodologie sau chiar inaugurarea unei noi dimensiuni de cercetare.

As porni de la o idee mai generala, anume aceea ca omul postmodern este o fiinta care isi cauta si isi construieste o identitate multipla, spre deosebire de omul modern, care era preocupat de construirea unei identitati esentiale, a unei identitati de tip monocelular, a unei identitati unice asadar. Chiar si atunci, sau tocmai atunci, cand deplangea mecanicizarea, alienarea, schizoidia (“;je est un autre”;), omul modern se comporta in functie de un ideal al subiectului unic, centrat, nedespicat. Sunt simptomatice in acest sens teoriile lui C. G. Jung sau Mircea Eliade, ideea ca omul se construieste pe axa eu-sine, ca are nevoie de o recentralizare, ca adevarata implinire a fiintei sau regasire a sinelui consta intr-o retotalizare, ca arta si cultura ar trebui sa ofere un nou “;drum spre centru”;, in locul celui pierdut o data cu ocultarea comportamentului religios. Pentru a combate efectele schizomorfe ale societatii contemporane, omul modern a elaborat, in filosofie, in antropologie, in psihologie, in literatura, diverse proiecte ale centrului si totalitatii persoanei. Acesta ar fi idealul a ceea ce am putea numi subiectul modern.

in schimb cred ca subiectul postmodern poate fi definit printr-o adevarata pulverizare in mai multe personalitati, mai mult, printr-o asumare programatica a modelului unei identitati multiple. Sunt mai multe concepte care descriu aceasta plurifocalizare a subiectului postmodern, a subiectului actual. Un exemplu este conceptul lui C. Castoriadis de “;policronie”;, concept care se refera la faptul ca omul postmodern traieste parca simultan in mai multe timpuri, in mai multe epoci si in mai multe momente ale vietii sale. As mai putea cita apoi conceptul lui Gabriel Liicennu, acela de “;politropie”;, dupa care omul contemporan se deschide inevitabil spre cele mai diverse spatii si spre cele mai diverse dimensiuni, ce ii configureaza personalitati diferite. Conceptul pe care as dori sa-l dezvolt este cel al unui filosof american de origine poloneza, si anume Wlad Godzich, cel de “;celeritate”;. Prin “;celeritate”;, Godzich defineste viteza accelerata a timpului subiectiv si colectiv in care traim la ora actuala, viteza care ne impune sa fim capabili sa ne mutam foarte rapid dintr- perceptie o intr-alta, dintr-o viziune intr-alta, dintr-o identitate intr-alta. La un seminar care a avut loc asta-vara la Budapesta, Godzich a invocat un exemplu pe care as dori sa-l reiau aici. Aflat la un moment dat in Elvetia, el a constatat, spre surprinderea lui, ca o mare banca isi folosea banii pentru a finanta ceea ce se numesc “rave-parties”;, petreceri “monstru”;, foarte colorate, in care se consuma ecstasy si se asculta muzica de la mai multe surse. Mirarea lui, pe care si-a exprimat-o fata de un responsabil al bancii, era in ce masura poate fi interesata o institutie serioasa sa sponsorizeze niste manifestari care tin mai degraba de subcultura de cartier, de viata informala, si mai putin de viata organizata si riguroasa, inchisa la patru ace, a unui agent de bursa sau a unui agent de banca. Raspunsul a fost urmatorul: “Dumneata ai urmarit ce se intampla acolo, ai vazut cum reactioneaza oamenii care asculta muzica aceasta? De exemplu, mana unui individ danseaza pe un ritm care vine dintr-o camera din partea dreapta, cealalta mana si un picior pe un alt ritm, care rasuna din alta parte. Ecstasy-ul ii ajuta sa intre intr-o stare de disociere psihica. Pe noi – spunea reprezentantul bancii – ne intereseaza foarte mult acest tip de reactii si acest tip de exercitiu, fiindca omul contemporan se confrunta cu solicitari care necesita o prezenta simultana in mai multe directii. Spre exemplu, un agent de bursa trebuie sa urmareasca cu ochii monitorul computerului, la microfonul din urechea dreapta sa asculte indicatiile pe care i le transmite seful, iar langa el sa dea sfaturi unui client. Tot asa, acest om postmodern, acest agent de banca sau de bursa este obligat sa fie prezent, daca nu fizic, mergand cu avionul, atunci macar prin internet, la evenimente care au loc simultan la New York, la Tokio, in Europa si in alte parti”;. Este vorba asadar de inevitabila plochronie si politropie a omului contemporan. Banca respectiva se arata interesata in asemenea “rave-parties”; tocmai pentru ca ele creeaza si exerseaza un subiect descentrat, desfacut, un subiect de-a dreptul schizomorf, cu personalitati multiple.

Acum, revenind la distinctia intre subiectul modern si subiectul postmodern, mult timp si eu am crezut ca adevarata identitate se poate obtine, dupa cum sustin Jung, Blaga si alti teoreticieni, prin recentrare, prin regasire, prin retotalizare, prin intoarcere in sine. Idealul omului modern, confruntat cu experiente de ruptura, a fost permanent cel al intoarcerii in sine, al drumului spre centru, cum ar spune Eliade. Visul sau modelul uman modernist este cel al subiectului centrat, nuclear, unic, care reuseste sa resoarba toate fractionarile la care este supus. Dar daca evolutia noastra nu este aceasta? Daca evolutia societatii si a omului actual este alta? Daca omul contemporan se indreapta spre o anumita amplificare si pluralizare a personalitatilor sale, a fetelor si interfetelor sale? E o ipoteza antropologica greu de dovedit si, sigur, greu de controlat. Dar daca e asa, inseamna ca schizomorfismul acuzat de omul modern este chiar directia de evolutie spre care ne indreapta societatea in care traim. in acest context, este posibil ca imaginatia sa aiba un rol esential, pe care logica, intelectul si ratiunea nu il pot indeplini, acela de a face sa comunice personalitatile distincte pe care le cream in noi insine. Este posibil ca ea sa fie fluidul sau canalul de comunicare intre identitatile noastre diferite. Mai mult, este posibil sa fie chiar instrumentul prin care noi ne construim si experimentam aceste diferite fatete sau diferite identitati ale noastre. Ea ne ajuta sa exploram dimensiunile paralele simultane, interioare si exterioare, pe care intelectul, functie centralizatoare si totalizatoare, nu le poate surprinde. Sigur ca ramane problema felului in care reusim sa gestionam personalitatile noastre multiple, cum reusim sa ramanem integri in raport cu ele; poate ca aici imaginatia ramane sa fie nu doar un instrument de deconstructie a unui subiect unic, dar si un instrument de reconstructie a unui suprasubiect sau a unui subiect multiplu nedezbinat.

 

Despre anarhetipuri

 

Daca intr-adevar asa stau lucrurile, atunci dati-mi voie sa aduc discutia in continuare spre domeniul literaturii si al artei in general (ma gandesc si la teatru si film). Exista opere literare, opere filmice, opere teatrale in care cred ca functioneaza un principiu oarecum similar a ceea ce am descris drept subiect multiplu. Sunt opere in care nu mai actioneaza ceea ce suntem obisnuiti sa descriem cu termenii de arhetip, de pattern, de model. (Folosesc conceptul de arhetip in sens cultural, de invariant, de model recurent, si nu intr-unul metafizic, in genul ideilor lui Platon, sau intr-unul psihologic sau antropologic, in sensul lui Jung.)

Operele care se comporta arhetipic sunt opere care se conjuga cu idealul modernist al subiectului unic si centrat. Sunt opere care secreteaza, la un nivel transcendent poate fata de suprafata fictiunii, un sens unificator, un scenariu explicativ. N-are importanta aici felul cum se construieste acest sens. Spre exemplu, romanul modern s-a constituit ca o dezvoltare a ideii de destin individual, la romancierii englezi din secolul al XVIII-lea. Romanul modern si-a capatat identitatea atunci cand a inceput sa urmareasca evolutia unui destin, de la un anumit moment al vietii protagonistului, pana la un punct final, conclusiv. Putem generaliza spunand ca intriga unui roman in sens curent este construita ca un scenariu initiatic, un scenariu unificator, datator de sens. Astfel de opere sunt gandite si scrise in functie de un nucleu de semnificatie ordonator, cosmoidal, care face ca materia narativa sa graviteze pe orbite concentrice, asa cum un magnet da o forma piliturii de fier de pe foaia de hartie. Sa dau doar doua tipuri de scenariu arhetipal: Ulise al lui James Joyce urmareste un model al carui prototip explicit si imediat este Odisea lui Homer, chiar daca romanul in sine dezvolta numeroase si arborescente planuri si constructii paralele. Joyce, insa, printr-o serie de trimiteri, ne-a indicat modelul prototipal pe care sa-l identificam ca schema de profunzime, ca o coloana vertebrala a cartii. Tot arhetipal functioneaza si Povestea fara sfarsit a lui Michael Ende unde, chiar daca nu este aparent limpede in ce directie se indreapta actiunea, mereu simtim iradierea unor formule mitice, a unor arhetipuri poate chiar jungiene, care dirijeaza destinul personajelor. in primul caz am avea de a face cu un arhetip vizibil, “un astru luminos”;, pus deasupra operei in asa fel incat sa o ilumineze si sa ne dea o imaginea de ansamblu, unificata, iar in al doilea caz am putea vorbi de un arhetip liminal, un fel de “;soare negru”;, un soare subteran, invizibil, dar cu o egala cu putere de concentrare si de ordonare a universului imaginar.

Ei bine, cred ca, pe langa acest tip de literatura si de arta, care concorda cu subiectul unic si centrat, poate fi demonstrata existenta unui alt fel de literatura si de arta, ce rezoneaza cu subiectul multiplu si descentrat. O arta in care modelul arhetipal, modelul prototipal este pur si simplu suspendat, este aruncat in neant. As spune ca arta aceasta se comporta anarhic sau anarhetipic Pentru a descrie aceasta poetica as vrea sa introduc conceptul de anarhetip. Dupa cum o sugereaza combinatia etimologica intre anarhie si arhetip, anarhetipul ar fi un arhetip sfaramat, un arhetip in care centrul de sens, centrul transcendent operei, a fost pulverizat, asemeni unei supernove (soarele vizibil sau invizibil) care explodeaza intr-un nor galactic de sensuri. Din acest punct de vedere, cred ca putem delimita o linie alternativa de opere mai mult sau mai putin moderne sau comtemporane, in care nu mai putem regasi un scenariu unificator, un magnet care sa ordoneze pilitura de fier a naratiunii. Sunt opere al caror principiu de constructie ar fi ceea ce as numi mai degraba un anarhetip.

Cateva exemple. Va aduceti aminte asa-numitele romane “;cu sertare”;, cum ar fi Magarul de aur al lui Apuleius sau Manuscrisul de la Saragosa al lui Potocki. Pe firul narativ central, care in amandoua aceste cazuri este unul initiatic, sunt grefate o serie de episoade si povestiri aparent divergente, care amplifica structura pana aproape de spargere. Fara sa intre in logica epica stricta, aceste episoade sunt totusi organice, creand o carnatie imaginara, o atmosfera figurativa in lipsa careia operele respective ar fi de nerecunoscut. Ce se intampla atunci cand scheletul arhetipal, povestea initiatica, este scoasa, si ramane doar masa de episoade “;periferice”;. Exemple pentru o asemenea functionare anarhetipica sunt romanele cavaleresti din secolul al XVI-lea, din ciclul lui Amadis de Gaula. Construite originar pe scenariul arhetipal al cautarii Graalului, aceste romane, tratate indeobste drept prolixe si baroce, “;uita”; pur si simplu de imperativul unui sens final si evolueaza in voia placerii narative, aglomerand scene si intamplari aparent disparate. Un repros asemanator, acela ca nu stie crea arhitectural, i-a fost adus si lui Proust. in cautarea timpului pierdut, dincolo de dispozitivul de amorsare care e regresia in memorie, manifesta o libertate anarhetipica in explorarea unui material afectiv si sinestezic magmatic. Cu cat ne apropiem mai mult de perioada actuala, impresia mea este ca recurenta operelor anarhetipice creste. De la Proust ajungem la Boris Vian (ma gindesc nu atat la Spuma zilelor, care inca are un fir epic logic, cat la romanele sale ulterioare, la Smulgatorul de inimi sau Toamna la Pekin) sau la Thomas Pynchon (cu al sau V.), ale caror opere par sa nu mai “;faca sens”;, sa nu mai depinda de un centru unic, in care asociatiile decurg dintr-o logica care scapa aparent uni logos. Ca sa vin mai aproape in literatura noastra, cred ca tot anarhetipic s-ar putea demonstra ca functioneaza cateva din scrierile ultimului deceniu, de la Orbitorul lui Mircea Cartarescu la Exuviile Simonei Popescu.

Logica lor nu mai este o logica constructiva, in sensul de logica cosmoidala, este o logica a asociatiilor memotice, sinestezice sau de orice alta natura, inclusiv mitice, dar nu bazate pe un mit unic, ci pe fragmente de mituri. Sigur ca o asemenea arta, o asemenea literatura, o asemenea piesa de teatru, un asemenea film banuiesc ca provoaca nemultumire si perplexitate. Am asistat de mai multe ori la asemenea perplexitati. Ca sa dau un exemplu pe care cativa dintre noi l-am dezbatut de curand, ma gandesc la Mulholland Drive, un film al lui David Lynch care a rulat saptamanile trecute pe ecrane si care cred ca este construit pe o logica de tip anarhetipal. Tot anarhetipic, ca sa mai dau un exemplu foarte recent, este si teatrul Monei Chirila, de la Mantaua dupa Gogol, cu scene din Bulgakov. Privind aceste spectacole, am avut senzatia ca scenele nu se leaga una de alta pentru a construi un sens global. Si intr-adevar, dupa mine cel putin, pana in final, piesa nu a reusit, dar nici nu si-au propus, sa se implineasca intr-o imagine totalizatoare, sa se rezume intr-un sens explicativ unic, lucru care i-a nemultumit pe multi critici si spectatori. Dupa mine, insa, miza este de fapt tocmai schimbarea protocolului creator regizoral, a modului de inlantuire, de constructie a logicii interne a spectacolului. in mod similar, si ultimul spectacol al Monei Chirila, UBUcuresti (Conu’ Leonida cu scene din Ubu), desi i-am mai putea gasi un scenariu explicativ, pare a fi supus aceluiasi principiu de dezagregare, aceleiasi pulverizari. Sigur ca distinctia arhetipic-anarhetipic nu are o coloratura axiologica, ci doar una descriptiva sau tipologica, deci ea nu vizeaza si nu garanteaza valoarea. Ceea ce discut nu este reusita sau esecul estetic al unor asemenea opere, care ramane sa depinda in continuare de harul autorului, ci posibilitatea ca o judecata de esec sa fie pusa din cauza unei neintelegeri de paradigma. Formuland cerinte de coerenta semnatica unor opere anarhetipice riscam sa le falsificam natura si mesajul si sa le condamnam pe motive extrinseci lor.

Cum functioneaza asadar o asemenea opera? La un nivel de suprafata, resortul anarhetipului cred ca este alergia fata de schemele sau “;locurile batute”;. Mecanismul anarhetipic dirijeaza modul de selectare a continuarilor posibile in fiecare punct de increngatura al unei opere. Atunci cand ajunge la o articulatie narativa, creatorul nostru deviaza sistematic si programatic de la ceea ce ar putea sa sune a lucru stiut, de la ceea ce ar putea sa se deschida spre un sens previzibil, de la ceea ce ar putea sa intre in orizontul nostru de asteptare. Desigur, atitudinea anarhica nu este noua, ea cultiva, printre altele, un efect de surpriza si de soc care apartine si avangardei, spre exemplu. Totusi, arta anarhetipala de coloratura sa-i spunem postmoderna e altceva decat arta avangardista, ea nu urmareste cu precadere si cu insistenta mirarea spectatorului, logica sa intima este mult mai intima. Nevoia de a evita tot ceea ce ar putea sa sune a cliseu sau tot ceea ce s-ar putea constitui intr-un mare scenariu explicativ rezoneaza, in epoca noastra postmoderna, cu sentimentul ca “;totul a fost spus”;, pe de o parte, si cu cel de inutilitate sau futilitate al marilor povestiri explicative, pe de alta. Anarhetipul corespunde, in planul operei, subiectului descentrat si multiplu din lumea contemporana.

O opera anarhetipala este o opera in care scenariul a fost pulverizat intr-o nebuloasa de sens. Efectul pe care il produce aceasta arta nu mai este unul de revelatie, in sensul iluminarii provocate de intuirea brusca a operei in globalitatea ei, si nici unul, ca sa folosesc un termen din vechea teorie aristotelica, de “anagnoresis”;, de recunoastere. Influenta pe care o exercita asupra publicului o asemenea arta, careia nu i se aplica logica aristotelica a fizicii clasice, ci logica cuantica, de tip statistic, este de tip cumulativ. Scenele care se inlantuie dupa o lege care ne scapa la fiecare pas sfarsesc prin a genera, prin a conglomera o nebuloasa emotiva, afectiva, senzoriala, imaginativa. Fragmentele, meteoritii, asteroizii, ramasitele de scene, imagini, simboluri, miteme, alcatuiesc un nor figurativ care ne copleseste prin el insusi, nu in virtutea astrului arhetipal initial din care provin, ci ca nebuloasa remananeta, care ne bombardeaza imaginatia si ne distruge conventiile de perceptie. in poezia contemporana a fost emis un concept asemanator, cel de metaforism, care descrie o poezie in care metaforele nu mai sunt folosite la nivelul semnificatului, asadar nu mai construiesc sensuri alegorice, ci la nivelul semnificantului, ca simplu material figurativ. Poezia sau proza sau teatrul anarhetipic utilizeaza imaginile, simbolurile, personajele, situatiile, miturile ca un material reciclat, ale carui caramizi nu mai pastreaza planul arhitectural al cladirii de origine, dar nici nu intra in compozitia unei cladiri noi, ci raman in stadiul de deconstructie.

Din cauza aceasta, nici nu ma grabesc sa schitez o definitie descriptiv-sistemica a anarhetipului, tip de definitie ce se potriveste mult mai bine arhetipului si altor concepte centrate, monologice, ci prefer o caracterizare creator-generativa. Si anume, as defini anarhetipul ca un mecanism de creatie, ca un “;duct”; epic sau liric ce evita, in desfasurarea operei respective, intr-un mod deliberat (chiar daca nu neaparat si teoretizat in acest sens de autor), asociatiile si conexiunile, succesiunile de imagini, de scene, de situatii, ce duc la constituirea unui sens global al textului.

 

Pentru o sub-hermeneutica anarhetipala

 

Cum s-ar putea analiza o asemenea arta, o opera anarhetipica? in lipsa unui mesaj logic sau logocentric, este impropriu si contraproductiv a-i aplica o hermeneutica, o schema interpretativa. Cred ca ar fi nevoie de niste metode care sa nu interpreteze. O metoda care interpreteaza ar veni in contra anarhetipului, n-ar face decat sa traduca sau sa translateze intr-un discurs conceptual si monologic un mesaj care, asa cum incerc sa-l definesc aici, este deconstruit, este translogic, este plurimorf. O astfel de metoda ar trebui nu doar sa nu interpreteze, dar nici sa nu deconstruiasca. (fiindca deconstructia actuala nu este decat o alta hermenutica, care pune in discutie conceptele din care este construit un discurs pentru a le arata mecanismele subliminare, ceea ce este tot o forma de traducere in limbaj monologic). Ar trebui deci ca o asemenea cercetare sa suspende compulsia de a crea scenarii explicative. Noi simtim nevoia de a ordona un material care ne apare haotic, de a-i da un sens, acolo unde autorul nu a vrut neaparat sa introduca un sens, sau in orice caz nu sensul clasic al subiectului monolitic de care vorbeam pana acum. Probabil ca unei metode care ar fi de supraconstructie sau de metaconstructie am putea incerca sa-i substituim o alta de subconstructie sau de infraconstructie, ceea ce as numi o sub-hermeneutica. Scopul unei asemenea sub-hermeneutici ar fi nu acela de a interpreta, ci unul de a amplifica si de a elabora pana la capat latentele imaginilor si ale scenelor. in volumul al doilea al Caietele Echinox, am luat deja in discutie ideea aceasta. Ce putem face cand avem in fata un ansamblu de imagini si de simboluri care constituie o opera de arta? Putem sa le interpretam, sa le analizam prin diverse metodologii, sa traducem un limbaj fantasmatic intr-un limbaj conceptual. Putem la fel bine sa schimbam tehnica, sa folosim o alta hermeneutica, dar in final toate metodologiile nu fac decat sa reduca acel haos imagistic, sau aparent haos, la un scenariu monologic.

Contrametoda la care ma gandesc ar fi cea prin care nucleele de imagini nu ar fi interpretate, nu ar fi traduse in concepte, ci ar fi duse pana la capat. Sigur, e o metoda greu de teoretizat si poate si de practicat. Ce faci cand ai un nucleu de vis? Cum il duci pana la capat intr-o opera, intr-o poezie, fara a scrie o continuare a acelei opere, a acelei poezii? Ce inseamna pana la urma a amplifica o fantasma, ca demers desfasurat in cadrul unui discurs critic, personal sau colectiv? Dar voi reveni imediat asupra modalitatii de a pune in practica o asemenea metodologie. Un concept central care ar putea fi folosit in analiza anarhetipurilor ar fi un concept elaborat W. R. Bion, un psihanalist de a treia generatie, un discipol al lui Melanie Klein. Este vorba de conceptul de atentie liber-flotanta. Bion spunea ca psihanalistul, in momentul in care asculta ceea ce ii spune pacientul, trebuie sa-si reprime orice tendinta de a interpreta freudian, jungian, kleinian sau in orice alt fel, si sa se pastreze cat mai disponibil pentru a vibra la toate simbolurile si constructiile fantasmatice pe care i le serveste pacientul. Bion ajunsese sa lucreze cu tehnica atentiei liber flotante nu doar in cabinetul de psihanaliza, ci si in conferintele, in studiile si in cartile sale. As da ca exemplu modul de conceptie al conferintelor sale. Bion se pare ca tinea niste conferinte extraordinare, in care spunea lucruri revelatoare, ce dadeau ascultatorilor o senzatie de inovatie, de mare profunzime, de penetranta a gandirii. inainte de a intra la o asemenea conferinta, cineva il intreaba “Spuneti-ne, maestre, despre ce ne veti vorbi astazi?”; Raspunsul sau ar fi fost: “;De-abia astept sa aud si eu ce va voi spune!”; Morala fabulei este ca Bion nu isi construia dinainte discursul ci, intensificandu-si atentia liber flotanta, el crea, in rezonanta cu publicul din sala, asociatii si relatii noi, spontanei punand asadar la lucru o creativitate ad-hoc insa deloc ingenua ci deliberata, programata. Asadar, pe de o parte, in compozitia unei astfel de metode care sa amplifice, sa duca pana la capat imaginile, ar trebui sa intre atentia liber flotanta.

Pe urma ma gandesc ca ar fi nevoie de a defini o forma de cercetare participativa, de un “;active research”; sau “;recherche-action”;. Imperativul acesta mi se pare inevitabil in momentul in care nu ne mai propunem sa elaboram teoretic si sa intelegem conceptual o arta care nu apeleaza la facultatile noastre intelectuale de ordonare, ci la participarea noastra senzoriala si fantasmatica. De asemenea, este evident ca nu mai putem degaja o interpretare a ei, daca totusi facem lucrul acesta, de pe o pozitie detasata, dezimplicata, neutra. in antropologia ultimelor doua decenii s-a ajuns la concluzia ca samanismul primitiv sau alte fenomene religioase straine noua, europenilor, trebuie cercetate prin identificare cu practicantii lor Probabil ca si in arte trebuie gandit ceva omolog. N-as vrea sa cadem din nou intr-o critica a participarii receptorului, o critica a receptarii, nu acesta este nivelul la care imaginez o sub-hermenutica a imaginarului. Scopul acestor cautari ar fi acela de a construi o metoda in analiza literara care sa mearga pe urmele lui Goodman, spre exemplu, unul dintre cercetatorii care a elaborat pentru antropologie ideea de participare activa. Si in psihoterapia contemporana exista directii care contesta interpretarile, de tip psihanalitic sau de orice alt fel, si propun un demers contrar, acela de explorare participativa a psihicului. Asa este tehnica numita “;EmotionalBodyProcess”;, care, desi are un fundament teoretic oarecum “;dubios”; (samanismul New Age), ar putea fi exploatata preluand mutatis mutandis ceea ce are provocator. Metoda pleaca de la observatia ca, pentru a influenta procesele psihice, este ineficient a lucra cu notiunile acestor procese si este nevoie a activa senzatiile, afectele, imaginile si fantasmele respective. “;EmotionalBodyProcess”; este, in mare spus, o tehnica metaforica, care obiectiveaza in figuri, situatii, scene si peisaje durerile, spaimele, nucleele de tensiune, complexele etc. Pacientul este indrumat sa imagineze trasee narative, cu personaje animale sau umane care ii personifica partile corpului si ale sufletului, sa dialogheze cu ele, sa intre in situatii dramatice, sa se cunoasca asadar nu prin concepte, ci prin imagini fantasmatice. Desigur, si psihanaliza presupune reactii emotive (transfer, regresie, abreactie etc.), dar ea le stimuleaza si le gestioneaza printr-un discurs notional (interpretarea insasi), in timp ce aici ar fi vorba de o explorare imaginativa. Metoda s-ar plasa la nivelul imaginatiei si nu la cel al intelectului.

in sfarsit, cred ca o sub-hermenutica a imaginarului ar capata o eficienta sporita daca ar fi extinsa de la o cercetare individuala la o cercetare de grup. Aceasta deoarece individul tinde sa se identifice modelului subiectului unic, centrat, in timp ce un grup se manifesta in termeni mai apropiati de cei ai subiectului multiplu, scizionat. in cercetarile recente au fost de altfel definite astfel de grupuri, numite “;focus-groups”;. in plus, pentru a face sa mearga un asemenea grup, as apela la un alt concept elaborat tot de Bion, si anume cel de grup fara lider. Bion a incercat sa defineasca felul in care functioneaza grupurile care nu sunt ordonate de o personalitate mesianica, care nu sunt orientate de un mesaj sau de un ideal. O astfel de personalitate mesianica actioneaza intr-un grup ca arhetipul intr-o opera literara. Ideea ar fi asadar de a constitui grupuri fara un centru, asa cum opera pe care sa presupunem ca o analizeaza asemenea grupuri este o opera fara centru sau anarhetipica. S-ar putea face ceva in acest sens intr-o eventuala cercetare de grup? Poate cu studenti masteranzi, sau cu alti doritori?

Daca s-ar constitui un asemenea grup, ma gandesc la a lucra pe niste teme care sa functioneze ca niste numinosum, mai exact pe niste teme care exercita asupra noastra un efect de fascinatie. Spre exemplu, asemenea domenii numinoase ar putea fi literatura onirica, visele, fantasmele, relatarile despre experientele letale, experientele samanice, horoscoapele si profetiile astrologice, tarotul etc. Toate acestea sunt discipline care, desigur, au un aer marginal pentru noi, universitarii, dar care au fost recuperate de catre cercetarea academica sub un termen foarte potrivit, si anume cel de “;stari alterate de constiinta”;. Care ar fi scopul alegerii unor asemenea teme? Cred ca in fata unor astfel de nuclee de fascinatie, fata de care vibram mai mult sau mai putin constient, dar nu neaparat academic, practicam in mare doua tipuri de atitudini contradictorii si insuficiente amandoua. Una este aceea de a le decarta pur si simplu, spunand ca sunt niste teme care nu au de a face cu cercetarea academica, serioasa. Le depreciem, le culpabilizam, ne rusinam de ele, lasandu-le in practica altor grupuri sociale. Pe de alta parte, riscul complementar este acela de a ne identifica lor si de a le trai la modul spontan, asa cum Gaëtan Picon spunea ca midineta citeste ingenuu aventurile de dragoste ale cutarei protagoniste de roman si participa, plange, se bucura alaturi de eroina ca si cum ar fi vorba de o prietena din lumea reala. Putem evita oare aceasta dihotomie? Problema ar fi daca putem recupera nucleul de fascinatie care intr-un mod acoperit lucreaza si in noi, daca putem sa-l analizam si sa-l izolam in noi asa incat sa nu cadem nici in kitsch religios sau estetic, dar nici in scepticism scientist care neaga complet asemenea obiecte interioare. M-am gandit la un moment dat la un seminar pe teme de samanism, pe un autor controversat de altfel, Carlos Castaneda, deconspirat de un Culianu si de altii ca un sarlatan, ca un autor care care pur si simplu a literaturizat pe teme samanice, oferindu-ne insa relatari ce se pretind a fi adevarate, “;non-fiction”;.

Provocarea ar fi sa analizam astfel de teme “;deocheate”; fara sa cadem in dilema enuntata, aceea fie de a le evacua din start, ca produsele unui sarlatan care cad in afara interesului legitim, fie de a le asuma la modul misticoid, fanatic, ca doctrine ce pot fi urmate si practicate. Cu alte cuvinte, este posibil a delimita fascinatia cu care la un mod mai mult sau mai putin spontan citim o asemenea carte, ca ceea ce este, ca o fascinatie reala, ca un interes viabil, ca un obiect interior? Desigur, nu toata lumea vibreaza la aceleasi nuclee de numinosum. Unii au poate o buna relatie cu visurile si cosmarurile lor, altii pot fi obsedati de OBE (“;out-of-body experience”;) sau de o intamplare letala (“;life-after-life), altii de mistica crestina sau de meditatia yoga, altii de citirea aurei si de medicina taoista. Asupra tuturor pluteste, este adevarat, un voal de jena, o acuza de neseriozitate, o culpabilitate nemarturisita, un sentiment al pericolului (cum ar fi cel de cadere in fanatism si de pierdere a discernamantului). Dar ele pot fi recuperate daca sunt privite drept ceea ce sunt, drept obiecte mentale, drept “;stari alterate de constiinta”;. Cred ca e posibila o asemenea analiza, o analiza care, apeland la atentia liber-flotanta, la participarea activa si la “;focus-groups”;, ar aborda niste nuclee de fascinatie ramase neexploatate (cel putin in cercetarea teoretica, academica). O cercetare participativa ar urma sa analizeze latentele unui asemenea mesaj, unei asemenea literaturi, unor asemenea scrieri, ar incerca sa le patrunda sinapsele si mecanismele fantasmatice printr-o amplificare imaginara, si nu printr-o reductie conceptuala.

Acestea ar fi cateva idei, pe care le-am juxtapus si vi le-am prezentat in stadiul acesta mai degraba de santier, in ideea ca ele pot reprezenta un punct de plecare intr-o dezbatere, fara sa am deloc de altfel pretentia ca ele sint functionale si consistente.

 

De la o interpretare de tip anagogic la o interpretare de tip analogic

 

Ruxandra Cesereanu

intrebarea pe care eu mi-o pun eu acum este, insa, daca am putea vorbi nu doar despre anarhetip, ci si despre anarhetipologie. Ar putea fi lansata, oare, o noua metoda, o noua formula conceptuala la nivel de scoala de cercetare, care sa se numeasca anarhetipologie? Are aceasta anarhetipologie un viitor sau este doar o contrametoda la adresa arhetipologiei? Cat de sine statatoare, cat de credibila ar putea fi o metoda definita prin inversul altei metode? Prin NU si prin ANTI? De sunat suna bine, spui anarhetipologie si te gandesti la anarhia arhetipului, la arhetipul explodat, descentrat. Dar in afara de aceasta poate fi anarhetipologia o metoda vie? Sau poate ca ea exista deja, ca fenomen, iar ceea ce dezbatem noi este doar o denumire.

 

Ovidiu Mircean

Daca, prin paralelism cu arhetipul, anarhetipul este un termen care tine de reflex, e foarte greu ca intr-o cercetare, sa spun biologica, sa identifici la un moment dat anarhetipul si sa spui, iata, toate aceste motive alcatuiesc un anarhetip. De aceea, mi se pare dificil sa utilizezi anarhetipul ca o metoda de analiza, fara a-l transforma intr-un instrument teoretic, in sens modernist.

 

Corin Braga

Tin sa precizez ca, asa cum am facut si in alta parte (in 10 Studii de arhetiplogogie), nu folosesc conceptul de arhetip nici in sens metafizic, de esenta transcendenta cu realitate ontologica, si nici in sens psihologic, ca schema mentala sau structura antropologica, ci doar in sens cultural, ca invariant sau pattern al unei culturi, curent literar etc.

Pe de alta parte, ti-as raspunde cu o intrebare foarte simpla: Cum analizezi o piesa ca Mantaua de Gogol cu scene din Bulgakov a Monei Chirila? Ce instrumente folosesti, care sa-i surprinda cu adevarat logica interna? Eu am participat la niste discutii cu critici de teatru care desfiintau rapid spectacolul spunand ca nu face nici un sens, n-are nici o logica. Care e mesajul lui, ce se intelege din el? Si-mi era evident ca grila de analiza si asteptarile respectivilor critici nu corespund unei asemenea opere. Cum analizam Toamna la Pekin? in momentul in care se incearca o explicatie “;arhetipala”;, fie parasim opera si o falsificam, fie o negam si o distrugem in etape. Cu alte cuvinte, cred ca exista un corpus de opere care nu se integreaza in logica arhitecturala a scenariului unic, a sensului global, opere care necesita un alt tip de analiza. Anarhetipul nu face decat sa propuna un nume pentru o asemenea poetica.

 

Ovidiu Mircean

Dar ce inseamna aceasta metoda, ce este “ducerea pana la capat”;, daca ar fi sa luam un exemplu concret, Mulholland Drive? Ce se poate face acolo? Care sunt fragmentele de arhetip spulberat si cum pot fi identificate atita timp cit o interpretare clasica nu mai functioneaza? Care e exact “subhermeneutica”;, cum ar putea fi aplicata pe un text sau un film ca acesta?

 

Corin Braga

O analiza pe secvente. Sigur ca n-as putea s-o fac acum, pentru ca ar trebui sa vad filmul de cateva ori. Trebuie analizata fiecare imagine, vazand care este logica dupa care apare urmatoarea imagine. De ce cutarei scene ii succede urmatoarea scena? Si de ce acesteia ii succede o alta. Este vorba pur si simplu de a analiza imagine de imagine, subliniind exact succesiunea lor, care nu depinde si nu configureaza un scenariu unic. Important este de a analiza fiecare scena in toate dimensiunile ei fantasmatice, onirice, desi nu-i obligatoriu ca opera respectiva sa fie deliranta. Amplificand toate latentele unor asemenea imagini, prin analize succesive, se ajunge in final la o “;nebuloasa”; de imagini, in care “;pulberea”; de sensuri ajunge sa vorbeasca prin ea insasi, fara ca noi sa fi scos din opera un schelet interpretativ. intr-un fel, asta e ceea ce face Simona Popescu analizandu-l pe Gelu Naum.

 

Mihaela Ursa

Da, numai ca acele latente raman pana la urma tot niste interpretari, un fel de ramasite de sens. Chiar daca ele nu devin coerente intr-un sens unic, ele pastreaza destul de clar o certa coerenta interioara…

 

Ovidiu Mircean

Problema e, ce se intampla in momentul in care te raportezi la filmul acesta? Daca il percep ca pe un peisaj cubist, sa spunem, criticul care incearca sa refaca imaginea initiala, urmarind discontinuitatile existente in cadrul filmului, fragmentele de sens, rezolva pana la urma un joc de puzzle. Or aceasta rezolvare a jocului nu face altceva decat sa reduca interpretarea tocmai la reconfigurarea acelui sens unic, totalizator, modernist, inevitabil schematic, de care vrem sa ne delimitam.

 

Carmen Bujdei

Ar putea fi vorba de modelul critic propus de Spariosu in The Wreath of Wild Olive: Play, Liminality and the Study of Literature, unde el sugereaza posibilitatea revenirii la critica victoriana practicata de Arnold, Pater sau Wilde, la o critica ludica, nonagonista, “eirenica”; (criticul intelegand prin aceasta sintagma, in sens etimologic, de la grecescul eirene = pace, o critica mai putin destructiva si mai putin opozitiva, adica una impaciuitoare, armonizatoare)? Spariosu insista asupra esentei pur artistice a criticii, care, prin activitati creatoare de tip “ca si cum”;, poate genera lumi interstitiale, liminale, ca alternative posibile la lumile reale sau imaginare…

 

Marius Jucan

Eu as vedea lucrurile in felul urmator: in momentul in care spunem ca ne pregatim pentru o analiza (in sensul punerii in joc a unei interpretari), incercam sa constituim un obiect al analizei, al interpretarii. Interpretand, imaginam un raport schimbat de cel al lecturii imediate, sa spunem naive. Se creeaza un raport de forte care se poate consolida in cu totul alta directie decat cea asteptata, diferita de relatia simbiotica pe care o propuneai. Constituirea unui obiect de interpretare inseamna un efort de distantare, obiectivare, privire in perspectiva. Cum va fi pastrata aceasta simbioza cu obiectul artistic creat, pentru a ne referi la acesta? Putem sa ne referim, o data circumscrisa aria anarhetipului, la mult mai multe obiecte, sa zicem de interpretat, poate chiar la obiectivele interpretarii. Deschiderea anarhetipului spre scopurile interpretarii, metode, capcane, mi se pare demna de luat in seama. Din punctul meu de vedere, un asemenea concept, anarhetipul ar putea fi legat, pastrand proportiile experimentului de azi, si la alte domenii decat cel literar. Relatia interpretativa de tip simbiotic, sa-i zicem, cu un obiectul de interpretat intereseaza mult mai mult decat ca o legitimare a placerii lecturii. Mai cu seama daca pastram modelul lecturii ca o componenta a criticii culturale. Nu dintr-o perspectiva critica inalta, ci din cea in care un lector e dublat de autor (de opinii, in primul rand), la randul sau dublat de un “ce”interpretativ. Interpretul, criticul, stilistul, se ascund mereu inapoia mastii de spontaneitate pe care autorul o poarta in general cu nonsalanta. Simbioza cu obiectul de interpretat nu poate fi privita ca o alteritate perfect conservata a acelui obiect. Ipotezele privind un alt tip de interpretare ale lui Susan Sontag, de pilda, isi puneau problema pericolului unui model de interpretare reductiv. Erotica interpretarii era inovativa in sensul unei manifestari diferite fata de obiectul respectiv, nu a unei subordonari critice, tehnice, a obiectului. Ideea ca am putea redescrie interpretarea pornind de la circumscrierea anarhetipului mi se pare foarte provocatoare. Vad in aceasta un prim pas spre o explorare aplicata a imaginarului. Modul in care s-ar putea interpreta constrangerea si autoconstrangerea culturala, “structurile structurante”ale vietii sociale, de la nivelul cotidianitatii la cel artistic, politic, mass media, etc., este poate cel mai interesant aspect, cel putin ca promisiune, ca sens al unei cercetari. De ce? Asistam la un proces de naturalizare vs. denaturalizare, legitimare vs. relegitimare, postmodernitatea destrama cu viteza vechile consensuri, creeaza altele noi. Sunt ele doar niste suprafete iluzorii ale unui adanc ce se arata doar in fractura, un mod al fracturii, intr-un termen disruptiv cum e cel propus, anarhetipul? Cred ca termenul suna bine, ca sa zic asa. Exista o sugestie de anvergura in termen. Sfiala ce inconjoara experimentul trebuie depasita. As mai spune ca intr-o cercetare a imaginarului ar trebui sa avem in vedere o trecere de la o interpretare de tip anagogic la o interpretare de tip analogic.

 

Corin Braga

Banuiesc ca analogic este si acel demers psihanalitic pe care l-am invocat deja, demersul lui Bion, care isi propunea sa evite interpretarile de tip freudian, jungian sau a oricareia din marile scoli. Pacientul este lasat sa vorbeasca, iar psihanalistul isi propune in mod programatic nu sa ii dea un sens anagogic, sa dea o interpretare, sa spuna de exemplu, “aici e un conflict latent intre tine si tatal tau pe model freudian”;. Dimpotriva, atitudinea analistului consta in a intra alaturi de pacient in mintea acestuia si a incearca sa se identifice lui, incat de pe aceeasi pozitie, in acelasi impas, sa dea o solutie acolo unde pacientul a esuat, unde pacientul a ramas blocat intr-o nevroza. Analistul il ajuta pe pacient nu dandu-i o interpretare conceptuala, notionala, filtrata prin intelect, ci intrand in starea pacientului, experimentand pe cont propriu scenariul emotiv, scena mentala a acestuia. Scopul acestei identificari fantasmatice, imaginare, este de a cobori dupa cel pierdut in labirintul nebuniei si de a-l aduce inapoi la suprafata, ca un Heracle care il scoate la lumina pe Tezeu, ramas prizonier in Hades. Acesta este sensul in care ma intrebam daca este posibil a transfera o asemenea metoda participativa dinspre practica psihanalitica spre literatura, spre analiza literara.

 

O interpretare existentiala care ne afecteaza identitatea

 

Horea Poenar

Daca se transpune toata problema aceasta la literatura trebuie sa accepti faptul ca analistul, intrand in structura ce se face in momentul respectiv si incercand sa o duca mai departe sau sa o implineasca in acel moment, nu va iesi niciodata din acest proces neafectat, cand se intoarce la sine, asa cum era inainte, de interactionarea cu aceasta structura. De aceea cred ca nu putem renunta la conceptul de interpretare, decit eventual la cel clasic care pretinde detasare. Trebuie mers mai degraba pe o interpretare existentiala care ne afecteaza identitatea. Mai precis identitatea noastra se modifica in urma acestei intalniri. intr-un asemenea caz eu mai vad niste diferente care trebuie facute sau cel putin discutate. Cea intre sensul ordonator, structural, tematic si cea care s-ar putea aseza sub sintagma de sens estetic sau de totalitate estetica. Daca refuzam primul sens, si bine facem, pentru ca orice totalitate interpretativa de tip tematic sau structural este in cele din urma asezata din exterior si pretinde ca domina un produs literar, muzical, plastic sau de un alt tip (in realitate nu se intampla asa – controlul nu poate fi legitimat – si vedem ca, dupa aceasta invazie a arhetipurilor, ele se dovedesc pana la urma limitate), ramane totusi o totalitate estetica pe care nu o putem evita nicicum si nu o putem nici numi. Pe de o parte, deoarece nu putem ajunge la sinteza ei conceptuala, am invatat sa o uitam, sa o dam deoparte, ceea ce elimina (sau evita) valoarea estetica a unui text; am renuntat sa mai vorbim despre asta, vorbim despre valoarea simbolica, arhetipala, politica, sociala si asa mai departe; tocmai pentru ca nu putem numi o valoare estetica “pura”; si aceasta ar fi o prima dificultate.

O alta dificultate este in societatea (epistema) actuala, in care tindem sa nu mai diferentiem esteticul de alte zone si ajungem la intrebarea pur pragmatica: ce mai poate face acest estetic pentru identitatea noastra? Si aici, acea hermeneutica care incepe cu Heidegger si trece pe la Gadamer mai are ceva de spus. in cele din urma, ea sustine acest lucru: te implici in conturarea unei structuri si prin aceasta ea te contureaza pe tine. intr-un numar din “Echinox”; publicam un articol al carui nume as vrea sa-l redau aici: Meninas la un spectacol ce ne defineste. Vorbeam acolo despre opera de arta. Suntem, ca in tabloul lui Velázquez, intr-un spectacol care ne defineste. Daca acceptam ca valoarea estetica si interpretarea sunt identitare, existentiale, ca fiinta noastra se contureaza in urma intalnirii cu aceste structuri ce ne sunt exterioare, dar care isi joaca jocul doar atunci cand noi intram in scena, s-ar putea sa ajungem sa vorbim de o interpretare ce nu se face din exterior, fara a avea acele probleme de metoda. insa nu stiu in ce masura s-ar putea face intr-un grup asa ceva, cum sa ajungem la o cat de cat academica sau riguroasa exprimare de criterii si de termeni, pentru ca ele tin de o temporalitate a fiecarei individualitati. Poate ca ar trebui sa renuntam pentru totdeauna la incercarea de a aplica o opera, un produs artistic, la fel fiecaruia dintre noi. O opera are un efect diferit pentru oricare tocmai din acest motiv: participam la facerea ei in egala masura in care ea participa la facerea noastra. Si atunci orice “stiinta”; este facuta imposibila.

 

Mihaela Ursa

Pe mine, in temele la care lucrez in prezent, despre feminitate, despre critic, autor, despre felul in care acestia isi substituie pozitiile, ma ajuta foarte mult o metoda compozita, care vine partial dinspre psiho-critica si partial dinspre metoda gandirii analogice (de aceea imi pare bine ca domnul Marius Jucan a amintit-o aici), care spune in esenta ca interpretarea conceptuala, teoretica, trebuie suspendata sau mai exact ca interpretarea oricarui lucru, si mai mult, ca orice tip de conceptualizare porneste de la un mecanism de metaforizare, singurul cu adevarat “fidel”; lucrului despre care vorbeste. A interpreta nu inseamna a transpune in concept, si deci a explica si a distruge astfel identitatea obiectului despre care vorbesti, ci inseamna a gandi analogic, adica a pastra, cu ajutorul unei dispozitii empatice si parcurgind mai multi pasi, tocmai identitatea si fiinta si unicitatea respectivului obiect. De pilda, un caz care mi se pare fericit, este ceea ce americanii numesc critifiction, un alt tip de a scrie critica, in care se renunta la critica explicativa, conceptuala, in favoarea unei gandiri poetice. Ea inlocuieste metafora care este textul, aproximand-o cu o alta metafora. Aceasta ar fi singura modalitate de traducere “literala”;, deci de interpretare cu adevarat “fidela”; a primului continut. Ideea este ca o forma de traducere nu se face “fara rest”;, si restul acesta este urias cind treci de la un continut artistic la unul teoretic, conceptual. Ceva foarte important ramane mereu pe din afara si este imposibil de prins.

Or, un discurs analogic, chiar renuntind la orgoliul explicatiei, ar face tocmai acest lucru, ar surprinde acel “rest”; neinterpretabil. Cum spuneam, pe mine in momentul de fata postulatele acestei gindiri ma ajuta, fiind tot niste postulate in care nu mai intra ideile clasice, sa spunem, de interpretare. Cu toate astea, nu pot sa fiu de acord cu faptul ca interpretarea poate fi abandonata cu totul, si nici ca pulverizarea oricarui tip de structurare, de model, ar insemna sfirsitul meditatiei cosmologice, ca ajungind sa admitem faptul ca “totul e destructurare”; renuntam sa ne mai imaginam orice soi de explicatie, chiar si una privitoare la, de pilda, pozitia noastra in lume. Sigur, aici eu iarasi vin cu obsesiile mele. Desi configurarea, conturarea modelului cosmologic actual intirzie, nu atit la nivel filosofic (unde exista deja mai multe configurari), cit la nivel epistemic (ma refer mai ales la achizitiile matematicii si ale fizicii de dupa momentul teoriei cuantice), aceasta nu inseamna ca un asemenea model nu ne mai este necesar sau functional. De pilda, chiar daca o teorie precum aceea a fractalilor destituie un anumit model logic tributar unitatii si ideii de adevar iesit din coereta, ea instituie totusi o alta logica, a carei functionalitate poate ca ar aparea chiar in lectura unor texte precum acestea la care te-ai referit, care ar putea fi descrise drept niste formatiuni haotice, dar care isi cistiga o forma de sens tocmai din interpretarea legilor de compozitie. Ceea ce voiam sa spun in aceasta lunga paranteza era ca am suspiciuni fata de modul transant in care spuneai ca putem renunta, iata, in sfirsit, la interpretare si la orice fel de constituire a unei explicatii. Desi chiar tu spuneai ca meditatia care te-a dus la conceptualizarea anarhetipului a pornit tot de la configurarea identitatii omului in lume, care, spuneai, s-ar putea sa nu mearga spre unitate, ci spre explozie.

 

Horea Poenar

Daca e vorba de a gasi o modalitate de abordare ce poate fi comunicata, cred ca suntem in situatia esteticii postkantiene din secolul al nouasprezecelea, care trebuia sa opteze intre o zona empatica si o alta zona configurationista, ce privesc din doua extreme obiectul estetic, sa constientizeze faptul ca subiectul interpretator nu mai detine din start niste categorii estetice si ca, in aceasta situatie, intalnirea cu obiectul estetic trebuie sa dea un raspuns de ambele parti. Ori zona empatica a fost apoi preluata in secolul douazeci, printre altii, de psihanalisti, care au dus-o la alta extrema, iar cea configurationista s-a reintors spre cautarea unor metode oarecum exterioare unui individ sau altuia. in general exista cateva sinteze estetice pe care secolul douazeci crede ca le poate da acestor doua extreme, empatie si configurationism, dar e probabil ca nici una dintre ele nu reuseste.

 

Nicolae Turcan

Ma gandesc la analogia intre cunoasterea de tip mistic si cunoasterea filozofica, conceptuala. Daca cunoasterea este adecvata obiectului, in cazul de fata obiectul estetic, ea incepe sa capete prin pulverizare toate atributele pe care le are o astfel de divinitate de necunoscut intr-o maniera discursiva. Si atunci, o critica de tipul experientei mistice, care scapa discursivitatii sau care, atunci cand se intoarce, incearca sa exprime prin discursivitate ceea ce a constatat experiential, cred ca reuseste doar partial. Ma gandesc cum ar putea sa functioneze un obiect estetic, nu atat in absenta sensurilor, cat in absenta unui sens general? Oricat s-ar multiplica sensurile partiale, ale fragmentelor de text, eu iau totusi in discutie un text literar. Si chiar daca succesiunea pare lipsita de sens si nu se configureaza intr-un sens unitar si final exista totusi unitatile mai mici de sens. Pe undeva, nu stiu daca nu cumva pe trupul mort al arhetipului nu se ridica niste copiii arhetipali la fel de unitari.

 

Mihaela Ursa

Puneai pe acelasi plan Orbitor cu Exuvii ca exemple de rupere, de destuctie a textului. Mie nu mi se par de loc pe acelasi plan, chiar in afara oricarei judecati de valoare, tocmai pentru ca Exuvii ajung la anarhetip, la niste fulguratii de sens intre care se incheaga niste conditionari si niste tensiuni precum acelea din norul de materie stelara-arhetipala pe care il dadeai ca metafora a anarhetipului. Or, Orbitor este totusi, o spun cu riscul de a fi acuzata de vulgaritate, dincolo de calitatile lui evidente, o carte care devine pe alocuri prolixa pur si simplu.

 

Ruxandra Cesereanu

Ba dimpotriva, mie mi se pare ca rememorarea Simonei Popescu in Exuvii, desi facuta necanonic, merge pe o structura care intra totusi in arhetip (in arhetipul copilariei inminunate, cu mirari si fascinatii), in timp ce Mircea Cartarescu si Orbitor intra, prin pulverizarea intentionata a povestii si prin acel puzzle de mituri, in structura de anarhetip. Din punctul de vedere al stilului, intr-adevar, ambele proze tin, dupa mine, de un demers anarhetipic, chiar daca autorii acestor texte nu au avut in minte conceptul pe care noi il discutam acum.

 

Marius Jucan

M-as intoarce, vorbind despre nasterea esteticii, la ideologia romantismului. Romantismul a produs un model de interpretare organicista care a fost parasit de mult, desigur. Nu la acest lucru doream sa ma refer, ci la numeroasele interpretari (nu doar la cele legate de imaginar, imaginatie, imagine) care au fost motorul multor texte romantice de mare suflu. Obiectul artistic numit natura in scrierile romantice este o chestiune de interpretare prin imaginare. Organicismul romantic e acum imprastiat in bucatele de substanta “esentialista”, si cred ca din lectia romantica ceea ce s-ar potrivi pentru aceasta seara ar fi fragmentul, fragmentariul, fragmentaritatea. Trupul lui Osiris, al lui Orfeu, a fost sfasiat. Este de observat ca imaginarul pastreza o nostalgie a reunirii tuturor partilor sale imprastiate intr-un fel de matca, cum ar fi de pilda traseul imaginatiei. Dar reunirea este mereu amanata. Ma gandesc la Novalis, la un romantic tarziu, de rascruce, cum e Whitman, pentru care elementul organizator este parataxa. Imaginatia nu este prescriptiva. Sunt multe asemenea interpretari critice care isi propun sa analizeze imaginatia unei epoci. Se produc o multime de ipoteze paralele, care surclaseaza imaginea unei ierarhii stricte. Existenta in cotidian este destul de pulverizata, iar incercarea de a vorbi despre rosturile imaginarului, imaginand un anarhetip, ne duce spre privirea critica asupra unui lant continuu de divizari. Studiul imaginarul ne surprinde incercand sa configuram un sens al diseminarii, pastrand linia discontinua, imprevizibila a difuziunii.

 

Horea Poenar

Revin la intrebarea mea. Cautam, ca si grup, ca un Centru al imaginarului, niste forme stabile ale imaginarului, chiar daca ele nu mai sunt pline cu sens? Facem ceva asemenea cartii lui Wölfflin despre formele plasticului care se regasesc in noi? Sau introducem totul in istorie si ar trebui sa facem mai degraba o descriere sau o analiza dupa cele intamplate?

 

Sanda Cordos

Mie mi se pare, Corin, ca in ceea ce ai construit in interventia de acum si cel putin in unul din textele deja publicate in Caietele Echinox se gasesc – cu o expresie care s-ar putea sa nu fie placuta, dar cred ca este in mod real potrivita aici – doua contributii teoretice. Una consta in termenul de anarhetip, care este intr-adevar de retinut si care cred ca trebuie salvat (inclusiv de propriile mele rezerve) si consolidat cu orice pret, iar a doua este o contributie metodologica. Cred ca ideea de a propune o metoda ce duce mai departe fantasma e foarte interesanta si promitatoare, speculativ vorbind si ca valoare teoretica. Mi se pare ca ea si-a dovedit deja eficienta chiar prin existenta Centrului care, in punctul de plecare, a fost o frumoasa fantasma a lui Corin. Pentru ca metoda sa se clarifice si sa se limpezeasca, devenind operationala asupra discursurilor culturale, cred ca ar trebui raspuns la intrebarea: cu ce instrumente se lucreaza? Cu instrumente fantasmale, cu instrumente ale oniricului sau cu instrumente analitice? Cert este ca sintem intr-o ora a cercetarii, a teoriei care ma incurajeaza sa privilegiez fantasma si sa caut caile adecvate de acces, iar metoda propusa de Corin este o asemenea cale, repet, promitatoare, dar care are nevoie de o perioada in care sa-si fixeze conceptele, instrumentele, “cuvintele”;.

in ceea ce priveste termenul de anarhetip, observatiile si intrebarile mele sint urmatoarele: daca il pastrezi ca pe un concept de descriere culturala si, mai larg, civilizationista, ma intreb daca anarhetipul da seama doar de particularitatile postmodernismului si daca nu cumva, in termenii propusi de tine, el nu se potriveste si modernismului? Pentru ca pe mine nu m-ai convins ca descrii cu el doar simptomatologia postmodernismului, si aceasta plecind chiar de la exemplele propuse de tine, de la exemplul, sa zicem, preluat de la Godzich, autorul conceptului – foarte interesant – de celeritate. Situatia descrisa de acest teoretician mi-a placut si mi-a adus in minte o nuvela a lui Bontempelli care contine o secventa aproape identica. Acolo, personajul nuvelei intra la un moment dat intr-un loc public in care se asculta muzica si ceea ce il frapeaza este ca fiecare, cu castile legate de tonomat, asculta altceva. Si personajul chiar sublineaza ca inclusiv perechea de indragostiti, stind mana in mana, nu asculta aceeasi muzica. Deci iata ca situatiile acestea, cu muzica ce ne curge diferit in ureche, cu celeritatea, cu instrainarea, le simtea de fapt si Bontempelli, pe care il invoc aici in calitatea lui de scriitor al modernismului, si invocat si el dintre multi altii tocmai pentru ca imi permite sa realizez un contraargument in oglinda. in alta ordine de idei, imi pare rau ca trebuie sa spun ca mie mi se pare ca si in Orbitor si in Ubucuresti exista un arhetip clasic, ce functioneaza ca la carte. imi pare ca in aceste doua cazuri exista o tentativa a autorilor de a-si fixa un punct de reper, ba chiar de a-si centra discursurile intr-un arhetip bine cunoscut noua, transparent. La Cartarescu, in Orbitor, in volumul doi, sint paginile acelea care rescriu cu trimitere cat se poate de explicita si de transparenta versete din Apocalipsa, in care cele patru personaje cartaresciene sunt in corespondenta cu figurile Apocalipsei. Este o rescriere care te obliga sa citesti “versetele”; din cele doua carti impreuna, pe doua coloane. La Mona Chirila in UBUcuresti, din nou mi s-a parut evident tot un arhetip crestin, rastignirea. Acest personaj ubuesc, “descreierisitul”;, acest personaj al lagarului, este, totodata, un personaj cristic in viziunea regizoarei. Va amintiti, el coboara pe o scara pe lemnul careia ramine incremenit intr-o clara imagine a rastignirii, este depus apoi in mormint (in scena teribila in care depunerea se identifica cu lectia de anatomie), dupa care urmeaza episodul inaltarii. Pe de alta parte, Corin, tu definesti anarhetipul ca fiind in contra logicii, dar ce te faci cu toate experientele literaturii de avangarda, cu literatura absurdului, care merg in contra logicii si ramin in arhetip? in ceea ce priveste obiectul de cercetare, starile alterate de constiinta, cred ca e interesant, dar intrebarea este: cercetate cum? Mediat sau intermediat de catre discursurile culturale? Cercetare nemijlocita cred ca nu pot sa o faca decat niste psihologi. Ma mai intreb daca nu cumva anarhetipul n-ar putea fi definit si descris nu in termeni negativi in raport cu arhetipul, ci chiar ca un arhetip care revine sau care s-a pastrat neincetat in toate discursurile si apare cu tot cu anarhia pe care a acumulat-o in acest veac si jumatate de pulverizare a discursurilor si a imaginii despre sine a omului.

 

Corin Braga

incercand sa-ti raspund, m-as opri intai la distinctia modernism-postmodernism,. Pe schema ei se asaza mai bine opozitia intre subiectul monolitic si subiectul pulverizat, pluriidentitar, decat distinctia intre arhetip si anarhetip, pe care le vad mai degraba ca definind doua tipuri de arta, prezente in ambele perioade, dar si in alte epoci din istorie. Nu intamplator ltam invocat si pe Boris Vian, un reprezentant al modernitatii. Eu vad aici doua tendinte care, desi pot fi preponderente intr-o epoca sau in alta, nu pot fi delimitate printr-o cronologie foarte exacta. in acest sens, s-ar putea demonstra ca anarhetipala e si proza lui Proust, spre exemplu, vizavi de cea a unor contemporani ai sai precum Thomas Mann.

O alta intrebare pe care o ridicai era aceea a posibilitatii unei cercetari directe opusa uneia intermediate. in nici un caz nu ar fi vorba de o cercetare directa. Nu s-ar pune problema sa facem experiente pe viu nici cu droguri, nici cu stari alterate de constiinta, ci sa meditam pe marginea unor carti care nareaza asa ceva. Dar miza ar fi de a analiza si de a izola nucleul lor de numinosum, care ne provoaca fascinatie la lectura. Desigur, ceea ce ne mai intereseaza pe noi, ca cititori, poate sa difere foarte mult de la un caz la altul. Pe mine, personal ma pot fascina naratiunile despre samanul Juan Matus sau relatarile despre viata de dupa moarte, pe altcineva cu totul alte teme. intrebarea mea este: Cum analizez aceste nuclee de fascinatie, fara sa cad nici in kitsch religios, devenind un misticoid, dar nici in scepticismul care decarteaza totul? Ma intreb daca nu este posibil a defini un demers care sa izoleze fascinatia in sine ca fenomen, indiferent daca obiectul ei este real sau nu.

in sfarsit, apropo de exemplele sau contraexemplele pe care le dadeai, si anume ca UBUcuresti sau Orbitor pot fi dimpotriva analizate arhetipal. Problema pe care o ridici in fond este cu cata acuratete poate fi pus diagnosticul unui anarhetip, din moment ce permanent exista riscul ca cineva sa identifice un scenariu arhetipal pe care cel care sustine ca e vorba de un anarhetip nu l-a vazut. As pleca acum de la o experienta personala. Ma gandesc la cele doua romane pe care le-am publicat, la Claustrofobul si la Hidra. Am scris Claustrofobul condus de un principiu de asociatie a scenelor care era pur si simplu rebel la ideea de a construi un sens global. Am incercat chiar, cu un fel de disperare, sa introduc pe ici pe acolo niste indicii narative care sa sugereze un destin al protagonistului, in genul “;inaltarea si caderea lui Anir”;. Impresia mea este ca nu prea mi-a reusit. Nemultumit de aceasta situatie, culpabilizat de cei care imi reprosau nebulozitatea, senzatia de cosmar continuu a cartii, receptiv la propriile-mi aprehesiuni legate de necesitatea unui sens global, in Hidra am lucrat deliberat pe un scenariu arhetipal. Desigur, acesta poate fi definit in multe feluri, descensus ad inferos, regressus ad uterum. Important este ca prezenta unei asemenea intentii din partea mea a dat imediat roade, Ion Vartic a identificat rapid in roman mitul lui Isis plecata in cautarea lui Osiris. Acum, dincolo de valoarea sau non-valoarea, de reusita sau nereusita estetica a acestor carti, ma intreb daca ele nu sunt rodul si al unor formule creatoare diferite, una anarhetipica si cealalta arhetipala.

Impresia mea, retroactiva, este ca, din diverse motive istorice, la noi a aparut in ultima decada o arta pe care incerc sa o definesc acum prin termenul de anarhetip. Ea tine de o atmosfera creatoare comuna, pe care am delimitat-o constituind micul nostru grup oniric clujean, dar la care participa scriitori din locuri diferite, cum ar fi Simona Popescu sau Adrian Otoiu. Desi folosim instrumente de expresie complet diferite (regia, respectiv proza), nu ma pot impiedica sa nu constat ca, in ciuda lipsei oricarei concertari, ma simt foarte acasa in spectacolele Monei Chirila (cu care am fost colegi de liceu in Sibiu). Cand isi concepe spectacolele, Mona mi se pare ca lucreaza cu un similar refuz al unui sens global, un refuz organic, nu neaparat principial si teoretic. Simtomul anarhetipului este alergia la scenariul explicativ. De aceea ma intreb daca nu cumva anarhetipul nu poate fi mult mai usor diagnosticat prin urmarirea felului in care scenele decurg fiecare una din alta, prin identificarea logicii dupa care creatorul isi imagineaza succesiunea episoadelor. Sigur ca putem gasi in romanele lui Cartarescu sau in spectacolele Monei Chirila cate o imagine emblematica, alegorica, simbolica. Dar ma intreb, acea imagine e emblematica pentru intreaga opera, acopera intreaga structura a cartii sau a spectacolului, sau nu este decat un rest de imagine, un rest de simbol, un rest de arhetip, colat la un alt rest de arhetip, dupa o alta logica decat logica unui arhetip global. Anarhetipurile nu descriu disparitia totala, ci doar prezenta incoerenta a resturilor de arhetipuri si de simboluri, asa cum nebuloasa rezultata dupa explozia unei supernove este alcatuita din asteroizi si bucati de planeta ce provin din astrul initial. Riscul este ca atunci cand ajungi sa dai peste un “;copil de arhetip”; sa crezi ca, iata, acesta este intreg astrul. Ma rog, poate ca si la Cartarescu si la altii, fragmente de arhetipuri precum cel identificat de Sanda Cordos reusesc sa acopere intreaga opera, subordonind-o unei poetici arhetipale. Dar am impresia ca raman suficient de multe opere, incat sa alcatuiasca o clasa, in care aceste bucati alaturate nu dau un sens global, nu iradiaza spre ansamblu, ci fiecare este purtatoarea propriului ei sens.

 

Imaginarul si experienta alteritatii

 

Horea Poenar

Dar trebuie atunci sa renuntam la orice judecata de valoare? in comparatia pe care ai facut-o intre Noctambulii si Hidra sugerai faptul ca al doilea roman iti da mai multa stabilitate si in cele din urma mai multa incredere chiar in valoarea lui, tocmai pentru faptul ca e mai limpede. Or, impresia mea este inversa. Primul roman este mai bun decat al doilea, de departe. As merge chiar mai incolo spunand ca Claustrofobul este mai bun decat al doilea volum din Orbitor, dintr-un motiv foarte simplu: are stil si este vorba de acel stil estetic care are complexitate indeajuns de puternica pentru a crea o lume credibila, profunda, care nu este limpede la nivelul unei singure dimensiuni, cum ar putea fi cazul in Hidra. Iar spre deosebire de volumul doi din Orbitor are coerenta.

 

Mihaela Ursa

Aici iar atingem un punct nevralgic, pentru ca, desi in privinta judecatii de valoare lucrurile sint cit de cit clare daca luam in calcul doar textele artistice, sa zicem, unde operam la nivel estetic, o teorie anarhetipala am inteles ca ar integra si, de pilda, marturii precum cele ale starilor alterate de constiinta. Acestea cum sint integrate?

 

Corin Braga

Cred ca e mai important ca o asemenea discutie sa surclaseze esteticul prin existential. Sigur ca esteticul ramane prezent, functioneaza ca un vehicul, dar, e adevarat, interpretarea nu mai axata pe valoarea estetica, ci doar o presupune subliminar.

 

Sanda Cordos

Dar cele doua nu se pot defini separat, ele se imbina. Nu citesc o data cartea si spun ca acum fac o experienta estetica, si imi pun emotiile si chiar viata intr-o paranteza, pentru ca dupa aceea sau mai inainte sa fi avut experienta existentiala.

 

Nicolae Turcan

Cred ca exista un punct de vedere din care ele pot fi disociate si acesta este punctul de vedere al identitatii. Noi ar trebui sa ne simtim in fata conceptului de anarhetip la fel cum s-a simtit Kant cand l-a citit pe David Hume, care a deconstruit conceptul de cauzalitate. Adica s-a trezit din somnul dogmatic. in momentul in care scenele dintr-un roman functioneaza dupa o succesiune care nu se mai subordoneaza unui sens si ele insele sunt poate sensuri in sine sau poate nu sunt deloc, distinctia dintre estetic si existential se poate sustine pe seama conceptului de identitate cu sine insusi al operei, respectiv al autorului. Pentru ca un autor care scrie un roman in care sensul intern nu exista, in care sensul este pulverizat in asemenea masura incat identitatea a disparut, el insusi ca autor, ca persoana, ca existenta, nu si-a abandonat identitatea. in ciuda pulverizarii sensurilor cotidiene noi demonstram o identitate care sufera toate transformarile, pentru ca altfel s-ar ajunge la patologic, in momentul in care eu, cel de aici nu mai sunt identic cu eu cel de acasa. Nu se poate disocia in interiorul acestui eu identitar fara a cadea in patologic. Exista, cum spunea Kierkegaard, niste masti pe care trebuie sa le asumam, niste roluri in care intram, dar nu stiu daca experienta alteritatii poate fi intr-adevar dusa pana la capat.

 

Sanda Cordos

Eu vorbesc nu de pe o pozitie teoretica, ci de pe o pozitie empirica, si stiu sigur ca sunt momente cand eu cea de aici nu sunt identica cu cea de acasa, iar prin pastrarea acestei distante nu intru – sper – in patologie. in al doilea rand eu pot citi un discurs care lucreaza tocmai pe ruptura de sens, de univers, de poveste, de identitate, si sa ma identific realmente cu un asemenea discurs. Pentru ca – de exemplu -, in momentul respectiv eu ma aflu franta pe dinauntru si imi gasesc sprijin si un punct de coerenta intr-un asemenea discurs fracturat.

 

Corin Braga

As vrea sa fac o precizare. Prin metodele participative eu nu vizez reactiile noastre mai mult sau mai putin spontane la o lectura, ci mai degraba o abordare de tip critic, mai exact o analiza critica a reactiilor noastre spontane.

 

Sanda Cordos

Daca ne inviti sa fim participativi, eu trebuie sa spun ca am o emotie foarte intensa de cite ori il citesc pe Cinghiz Aitmatov si ca emotia aceasta inlacrimata am incercat-o si cind am recitit Aitmatov ca sa scriu analiza din teza de doctorat.

 

Corin Braga

Problema este daca putem sa imaginam un discurs, nu neaparat critic, poate analitic, care sa surprinda plansul tau, un discurs nu ca reactie de cititor, ci ca reactie de analist.

 

Horea Poenar

Dar asta si faci, doar ca acoperi cu o masca experienta aceasta sau, banuiesc, o impaturesti in canoane discursive. Daca renuntam la ideea de identitate anistorica, atunci nu mai avem decat acea identitate care se constituie in momentul evolutiei, in temporalitate. Singurul lucru care ne scapa de patologic este memoria, datorita careia noi putem pune in legatura identitatile noastre care vrand-nevrand se afla intr-o spirala continua, vin si urca in continuare. Si nu cred ca vreo experienta a noastra, indiferent la ce varsta si indiferent de orizontul de asteptare, e altfel decit identitara, existentiala.

Suntem educati intr-un discurs academic si traim cartile nu intotdeauna in acelasi discurs academic. Si credem ca trebuie sa ne exprimam trairile, sa le traducem in acest discurs in care am fost educati sa vorbim si noua ni se pare cel normal, pentru a putea comunica si pentru a exista institutional. Opinia mea este sa renuntam la acest “trebuie”; al discursului academic. Uneori chiar sa vorbim din spatele acestei experiente, asa cum se intampla ea. Pentru ca avem un orizont destul de larg astfel incat sa intereseze pe cineva, indeajuns preocupat de arta, literatura, cultura etc., si experienta noastra sa-i spuna ceva in plus. in cele din urma nu putem exista decat in aceasta zona a dialogului in care ne ducem spre o cunoastere a celuilalt, fie ca ea este o cunoastere a unui text care vine in fata noastra, fie ca ea este o cunoastere a unui om.

 

Ovidiu Mircean

Am o intrebare. Ce diferenta este intre alteritatea celuilalt si alteritatile mele succesive ca experiente existentiale in fata unui text sau ca experiente estetice?

 

Horea Poenar

Aceasta este memoria, memoria in care se afla alteritatile mele. Aceasta ar fi la randul ei creatoare de fictiune. Propriile mele alteritati din trecut devin false intr-o anumita masura, dar nu atat de puternic cum este identitatea celuilalt pe care niciodata nu o percep vertical, in acea verticalitate estetica de care vorbeste Merleau-Ponty. Ceea ce eu traiesc acum in preajma unei carti cred ca este indeajuns de profund ca sa numesc viu. Cand il traiesc pe celalalt, foarte rar il traiesc cu aceeasi intensitate, alteritatea lui este mult mai construita din perspectiva mea, fictional, decat propria mea alteritate care, devenind trecut, este modificata, isi pierde aceasta viata si in cele din urma ca la Proust devine experienta accesibila doar estetic.

 

Corin Braga

Ti-as propune un experiment, spune-mi un subiect care te intereseaza, existential vorbind, ceva care te fascineaza, cum ar fi, poate, viata dupa moarte sau decorporalizarea. Ca sa dau un exemplu, eu unul am publicat vreo trei cartulii de texte compilate si traduse din diverse limbi, pe asemenea teme paranormale, pe care le-am semnat nu cu numele meu, ci cu numele unor personaje din romanele mele. Mi-e limpede ca, practicand aceasta alteritate, aveam fata de mine insumi o mauvaise conscience, incercand sa ma delimitez de ele la modul aproape anonim. Eu insumi negam nu fascinatia pe care aceste teme o exercitau asupra mea, ci seriozitatea demersului meu care se apropie de acea fascinatie. De aceea incerc sa definesc un demers care sa rezolve problema aceasta. Este posibil sa ma apropii de acel nucleu de fascinatie fara nu doar sa ma inhib, dar gasind discursul care sa-l faca credibil in ciuda riscurilor mari pe care subiectul le pune?

 

Marius Jucan

Ar fi interesant de comentat din acest unghi limita si limitarile produse de diferenta stilistica, atunci cand alcatuiesti propriu-zis discursul. Stilul e pragul cel mai rezistent ce organizeaza un text. Orice text, chiar lipsit de valente literare ostentative, are un stil, poate un microstil. Experienta stilistica a unui autor poate cuprinde mai multe tentative reusite de a “face” stiluri diferite. Joyce e un caz. A pornit de la Oameni din Dublin in maniera sa epifanica, a facut Portretul…elaborand mai mult, a urmat mitologia lui Bloom si a lumilor sale, a incheiat cu o surpriza de proportii a canonului romanesc in Veghea lui Finnegan. Anarhetipul s-ar putea lega de chestiunea intentionalitatii auctoriale. De la dislocari, la imprumuturi, contopiri, la libertatea alegerilor facute pentru a crea un text. Exista destule puncte de sprijin pentru studierea imaginarului pornind din intentionalitatea autorului, a elementului anarhic existential care se legitimeaza in constructia creatiei, invers, pornind de la creatii nu doar literare, texte filosofice, politice, care au suscitat ideea de ordine, noua ordine…

 

Corin Braga

Sigur ca suntem cu totii de acord ca existentialul se suprapune esteticului si ca nici nu merita sa te apropii de estetic fara sa cauti si valori sau experiente existentiale. Dar nu cred ca lucrul acesta e evident pentru istoria esteticii. Sa ne gandim la ideea de autonomie a esteticului care a tronat pana nu demult. Esteticul trebuia izolat de psihologic, de social, de existential, in definitiv.

 

Mihaela Ursa

Si la cealalta extrema, opusa primatului esteticului, ar fi critica aceasta de tip poststructuralist, fundamental stangista, neomarxista (unde intra si noul istorism, dar si cele mai multe feminisme), care aproape ca trece cu vederea orice idee de estetic, fiind interesata exclusiv de mesajul social, de politicile textului si de impactul acestora.

 

Horea Poenar

Eu sugerez sa vedem imaginarul ca pe o zona creatoare de lumi, de fiecare data fiind in aceasta lume…Spre exemplu, exista un stil proustian pe care, prin lectura, prin experienta estetica, ajungi sa ti-l asumi intr-o asa masura incat sa poti vedea aceasta lume, in care traim, printr-o grila proustiana. Lucrul acesta se repeta la intalnirea cu diverse alte texte sau chiar dincolo de literar si de cultural. Discutia ar trebui sa mearga pana la acele party-uri de care ai pomenit si care iti dau despre aceasta lume o anumita imagine probabil creata de imaginar. Suntem cu totii de acord ca nu exista o lume a carei identitate sa o putem defini in vreun fel unic, ci ea este intr-o anumita masura creatia noastra de fiecare data. Ori faptul ca uneori putem accede la o lume creata in imaginarul altcuiva si putem vedea aceasta lume pe care am pretins-o ca fiind a noastra (conventionala realitate) prin acest filtru ne da de gandit cel putin in urmatorul aspect: exista un dialog al imaginarului si ca atare exista o zona in care comunicam. Nu mai suntem de acord ca ar fi din cauza unor arhetipuri din inconstientul colectiv, dar nu mergem nici in cealalta extrema incat sa spunem ca genetic toti avem un cod asemanator si probabil si creierele noastre actioneaza asemanator. Poate ca asta e zona spre care sa intram, cel putin sa o discutam. Dar cum e posibil sa preluam zonele de interes ale alteritatii, cum percepem stilul in care lumea este vazuta, creata, filtrata de un alt imaginar? Pentru ca practic e posibil. O stim datorita acestei experiente (arta) in care traim repetat.

 

 

Mihaela Ursa

Cred ca undeva ar trebui facut loc in teoretizarea asta pe care o propui fantasmelor pe care criticul le proiecteaza in text. Cu oricata democratie m-as raporta la un text, nu pot pretinde ca il abordez in absoluta libertate si in absoluta independenta de propriile fantasme, complet nedirectionat. Chiar la nivelul primar si cel mai “primitiv”;, de pilda, debutul oricarei lecturi este marcat de niste axiome personale. Uite, Manolescu spune ca, scriind despre cutare scriitor, si-l inchipuie ca pe un bijutier care isi slefuieste maniacal productele, pe altul si-l inchipuie ca alchimistul izolat de lume si decantind la nesfirsit etc. etc. Sau tot aici ar intra portretele imaginare pe care le pictam singuri scriitorilor pe care ii citim, desigur, si in functie de datele pe care ei le presara in text, cu care ei ne manipuleaza, dar si in functie de factori pur personali si greu de cuantificat. Ar trebui luate deci in calcul toate aceste date apriorice intilnirii cu fantasmele unui text.

 

Corin Braga

Chiar la asa ceva ma gandeam cand defineam demersul anarhetipic drept o continuare a latenteler simbolice si imagistice ale discursului. Ideea ar fi ca noi, ca si critici, ca analisti, sa deculpabilizam proiectia de fantasme, sa nu ne mai simtim vinovati ca o facem, ci sa ne devina un instrument de lucru, un instrument legitim, sa il legitimam ca instrument de analiza. Sigur, nu poti proiecta orice, dar sunt unele fantasme care sunt declansate de text, sunt o latenta a acestuia.

 

Sanda Cordos

Unii dintre voi sinteti si scriitorii unor texte de fictiune si aveti o mai mare libertate interioara de a lucra cu fantasma, de a va lasa incendiati de catre ea. Dar unii dintre noi, printre care ma numar, sintem doar critici, doar cititori, si chiar optiunea pentru acest tip de discurs da seama de anumite limite (severe, sint gata sa spun din experienta personala) ale expresiei de sine. Am ales sa vorbesc despre fantasmele scriitorilor pentru ca mi-e neputinta sa vorbesc public si in mod nemijlocit despre fantasmele mele.

 

Literatura versus viata

 

Corin Braga

Apropo de una din intrebarile anterioare, cum se poate aplica o analiza anarhetipala, sau una fantasmatica participativa? Marturisesc ca nu am venit cu metode si retete deja elaborate, numai cu niste ganduri si sugestii pe care sa le discutam impreuna. Eu as provoca-o pe Ruxandra, care conduce un seminar de creative writting pe literatura onirica, o forma, e adevarat, nu de discurs teoretic, totusi o forma de exersare a fantasmei, sa ne impartaseasca experienta ei.

 

Ruxandra Cesereanu

Ce pot sa spun, noi analizam la fiecare sedinta a atelierului de creative writing tehnica delirului pe o poezie, pe un poet care intra in ceea ce eu definesc ca fiind un tipar delirant, cosmaresc, oniric, psihedelic. Descuamam tehnica delirului in poemul respectiv, dupa care le dau participantilor o tema, un numar de versuri si le recomand sa foloseasca tehnica delirului din poemul respectiv. in urma acestui atelier de creative writing nu vor iesi neaparat poeti, nu ma intereseaza ca ei sa scrie neaparat poezie, ci ma intereseaza sa scoata din ei supapa aceea umbroasa, a inconstientului, si prin ea sa isi dea drumul si sa iasa la iveala ceea ce a fost camuflat in ei. Iar studentii participanti au inteles ceea ce vreau. Mi s-a parut revelatoriu ca, de la primele texte produse pana astazi la jumatatea atelierului, am avut de-a face chiar cu o experienta de laborator. Unii au perceput atelierul ca pe o terapeutica, de pilda, altii, ca pe un joc, altii, ca pe un mod de a se verifica la nivelul coerentei lor interioare ori al imaginarului lor. Nu stiu daca ei sunt autori in mod real, dar esential mi se pare faptul ca au reusit sa inteleaga ce ar putea sa obtina de la ei insisi, ca vor sa comunice prin acea supapa a inconstientului. Sigur, ei m-au intrebat ce va fi in final, iar eu le-am spus: in final, nu veti mai imita pe nimeni, va veti imita pe dumneavoastra insiva, veti fi chiar voi, dar nu cei vizibili, ci umbrosii, nevazutii. in cadrul ultimei sedinte poate sa nu mai fie vorba de un delir ci de o comunicare ombilicala intre dumneavoastra si dumneavoastra, intre sinele vizibil si cel invizibil, ponderea avand-o cel din urma, insa. Am si un participant neobisnuit, un student care are o natura extrem de rationala, si care, ca sa se forteze sa iasa din rationalitatea sa (pentru ca are un discurs neologistic, de o limpezime extraordinara; comentariile lui de desfacere a tehnicii delirului sunt foarte bune, dar textele lui nu sunt prea grozave), deci ca sa se forteze sa iasa din propria lui faptura care este cum este, isi propune sa scrie intr-o simili-transa sau mai exact intr-o transa fortata, ca sa nu dea voie partii rationale si coerente din el sa intervina. Asa cum exista cazuri cu poeti autentici, care participa la acest atelier si care, atunci cand produc texte, le produc, uneori, mai putin inspirat decat cei care nu sunt cunoscuti ca poeti (poate fiindca au o libertate mai mica in a-si da drumul in vertij). Dupa ce scot poemul din poem (adica arunc balastul din textele produse, ca o instanta cenzuratoare ce ma aflu, dar nu la nivelul umbrei lor scoasa la vedere, ci a produsului poetic inadecvat sau mediocru), discut cu participantii imaginile plate, slabe, versurile redundante, infantile, rateurile, dar si imaginile teribile, izbutite, unele superbisime de-a dreptul. Chiar daca nu toti vor ajunge sa publice si sa se consacre ca autori, important este ca ei sa descopere cine sunt, prin prisma acelei parti umbroase din ei si nu prin prisma a ceea ce se vede. Continuarea acestui atelier de poezie oniric-deliranta va fi un altul pe muzica psihedelica: muzica va trebui sa le creeze participantilor un fel de stare de transa, iar ei sa produca niste texte, dar care sa nu fie neaparat poezii. M-am gandit, de pilda, ca cineva ar putea sa produca o pagina goala si pentru el acela va fi rezultatul absolut. Pot sa accept si asa ceva.

 

Stefan Borbely

Eu as face o distinctie intre fondul ideatic al discutiei noastre si modul in care ne raportam terminologic la el, un mod care trimite spre educatia pe care am primit-o, spre stereotipiile – intelectuale, reprezentationale si de alta natura – care ne modeleaza gandirea. Urmarind desfasurarea de pana acum a discutiilor, am constatat cateva recurente terminologice. Astfel, cuvantul care a aparut cel mai des pana acum in jurul acestei mese putin ovale este cuvantul structura. Un alt termen, aparut si el foarte des, a fost interpretare. Un altul a fost literatura. Din aceste recurente eu am dedus un soi de blocaj hermeneutic, si anume ca suntem, aproape cu totii, captivii literaturii si ca incercam sa interpretam viata din perspectiva literaturii. Probabil ca aceasta e capcana mentala de care ar trebui sa ne dezbaram daca vrem sa ne asumam o noua perceptie asupra culturii, asupra epocii noastre, in ansamblul ei.

Va dau un exemplu: am intrat la anul intai de literatura comparata cu o interpretare – propusa ca subiect de lucru – pe Noaptea de Sanziene. Cineva a sustinut o lucrare – buna, de altfel -, apoi toata lumea s-a angrenat in discutii pe marginea romanului, cautand sensuri foarte grave (atemporalitate, mit, rit, fuga de timpul real in spatiul izbavitor al timpului “sacru”;, al originilor – adica, tocmai stereotipiile pe care le gasim oriunde in Eliade), pana la un moment dat cand cineva a spus ca toate lucrurile de pana acum sunt frumoase, numai ca in roman apare istoria peste tot, distruge tot (mitul, atemporalitatea, ritul, vointa personajelor de a trai o viata alternativa) si daca nu cumva ar fi vorba aici de o alta transcendenta, calitativ diferita de mitizare si de atemporalizare. Sugestia a prins, s-a mers apoi in seminar pe aceasta interpretare, dizlocand toate deslusirile “profunde”; pe care Eliade le da pe marginea romanului, si care sunt sugerate din varii motive: biografie personala, conjunctura istorica si politica, deslusiri academizante sau, pur si simplu, mistificari sublime, de genul celor la care recurgeau in vechime gnosticii sau alchimistii pentru a-si “ascunde”; opera. Problematica adevarata a romanului – s-a considerat in cele din urma – a fost premeditat “acoperita”; de catre Eliade cu o cupola mistificatoare, camuflata simbolistic si epic, consecinta fiind ca daca vrem sa intelegem totul asa cum se cuvine, trebuie sa inversam clepsidra, privind nu dinspre timp spre atemporalitate – cum a procedat, de regula, critica -, ci invers: dinspre mit spre istorie, de la atemporal la temporalitate. Consecinta intregii discutii a tras-o in final una dintre fete, care s-a uitat foarte lung la mine in momentul in care s-a terminat discutia si a zis “Pai, suntem foarte deceptionati!”;. Sugestia era aproape weberiana: le-am distrus magia, le-am “des-vrajit”; iluziile, fiindca era mult mai frumos daca discutam despre subiecte “tari”;, cum sunt mitul, simbolurile, atemporalitatea, decat sa ne cramponam de un subiect atat de minor, cum este istoria. Nu se poate – spunea ea – ca Eliade, redutabil autor de tomuri sacre, sa se gandeasca la istorie atunci cand scrie un roman. E derizoriu…

Da, numai ca romanul trebuie intors cu capul in jos, precum clepsidra, daca dorim sa il intelegem, fiindca Eliade nu cauta, aici, o anistoricitate, ci sensul malefic al istoriei: al istoriei care si camufleaza, dar si distruge mitul.

Spunea Mihaela Ursa ca aspectele cosmologice ale perioadei noastre au fost insuficient articulate. Nu stiu daca este chiar asa. De pilda, daca intri in Nietzsche, daca intram, putin mai departe, in Tristram Shandy, una dintre marile pasiuni obtuze ale modernitatii, lucrurile par sa fie altfel. Noi suntem obsedati de ideea de a acoperi viata si fenomenele disparate ale istoriei si culturii cu o anumita cupola unificatoare – asa am fost crescuti, asa am fost formati -. de grija de a conferi vietii o coerenta, pe care aceasta – daca eliminam spiritul nostru de ordine – in realitate nu o are. Din termenul propus de catre Corin Braga, mie cel mai mult imi place referinta nu la arhetip, ci la anarhie, care trimite inspre imprevizibilul freatic, plasmuitor al vietii. Spre ceva ce se desface, se destrama luxuriant, orgiastic, ca si cum n-ar mai dori sa subziste in perimetrul controlat si cuminte al limitei sau al formei – care, in ultima instanta, tot limita se cheama ca este, o limita a plasticizarii, cum o definea Nietzsche.

Noi traim azi intr-o realitate trans-structurala, trans-sistemica, si lucrul acesta se petrece, practic, printr-o noua intruziune a istoriei in linistea bibliotecilor noastre, al camerelor noastre de lucru, in ciuda a ceea ce a spus, nu demult, guru Fukuyama, de care nu se mai ocupa decat nostalgicii. Lucrurile care s-au intamplat dupa terminarea Razboiului Rece indica nu “sfarsitul”;, ci reasezarea istoriei in alte cadre, alte paradigme, in mod cert mai “anarhice”;, mai imprevizibile decat ne-ar placea noua – care avem pasiunea sensului pur, limpid, inteligibil – sa fie. Traim o istorie pe care cateodata nu o intelegem, o istorie care se sustrage intelegerii – si asa trebuie sa ramana. Nu o istorie irationala, ci trans-rationala. Pentru mine, “anarhetipul”; asta inseamna: un trans-arhetip. S-ar putea insa, la fel de bine, sa si gresesc.

Acum, problema pe care o am este urmatoarea: nu stiu in ce masura suntem noi pregatiti – noi, care suntem oameni de biblioteca si de studiu, care cautam peste tot sensuri submerse, incifrate, care suntem prizonierii esteticului, care incercam sa gasim peste tot fulguranta estetica, – sa acceptam ceva ce se sustrage intelegerii, sa acceptam ca ceva se poate sustrage intelegerii. Probabil ca ne-ar trebui un impuls existential suplimentar. Acest impuls ar putea fi o anarhie organizata. Spuneai, Corin, ca vom incerca sa luam o anumita metodologie. Ca aceasta metodologie poate fi posibila printr-o meditatie pe carti. Dupa mine, aceasta este marea iluzie care ne paste, si anume ca asteptam ca toate raspunsurile sa fie in carti. Traim altceva acum: trebuie iesit din carti. Prea ne-am obisnuit sa abordam viata livresc, doar din perspectiva literaturii, sa suprapunem biblioteca peste viata. Cred ca sensurile trebuie schimbate, ca trebuie sa intram in literatura din perspectiva vietii.

Aici intervine a doua chestiune, care tine de modul in care gestionam aceste intalniri, de modul in care ne prezentam publicului. O modalitate ar fi sa actionam sub forma unor intalniri periodic, in care sa iesim in fata studentilor cu anumite teme, pe care sa le dezbatem deschis, in fata tuturor, pe baza unui referat de pornire. Problema este ca daca propunem o tema scortoasa, atunci textul de inceput va fi lung, abscons din start. Deci, cred ca trebuie sa gasim teme, pe care sa le abordam in asa fel, incat sa spargem putin tiparele. Oamenii sunt obisnuiti, atunci cand ne vad la catedra, cu un anumit stil, cu o anumita morga: nu trebuie sa ne ascundem dupa deget, traim intr-o facultate in care spiritul conservator este extrem de puternic, chiar si la nivelul studentilor. Degeaba incercam noi sa venim cu o noua imagine, fiindca vor fi imediat cativa oameni, chiar si studenti – care vor spune ca lucram dublu, ca subminam aulicul intangibil, sacrosant al catedrei.

Dupa mine, daca ar fi sa dezbatem teme incitante, ar trebui neaparat sa alegem o tema plauzibila, la care sa aiba acces fiecare dintre noi, si multi altii din jur, dar care sa nu iradieze o impresie inhibitiva de tehnicitate. Ce s-ar putea discuta? Putem lansa un proiect de grup: un cadru tematic mai general, pe care fiecare dintre noi sa-l lucreze dupa propriile sale puteri, interese si cunostinte. Un proiect care sa poate merge chiar pe un an de zile, pentru ca un semestru este putin. Din cand in cand am putea iesi in public, cu o discutie De pilda am putea face o analiza pe o grila generala, care s-ar putea numi, sa zicem: de la furie la nervozitate. Deci, o analiza de grup, defalcata, segmentata pe domenii, pe ideea de furie, nervozitate, violenta, dezorganizare. Cred ca ar prinde. E suficient de larga, de neconceptuala, de tehnica, desi sunt carti frumoase in domeniu, de la Georges Sorel si Freud la Konrad Lorenz si Rene Girard. S-ar putea merge in orice directie, sunt extrem de multi oameni nervosi si furiosi in cultura si literatura. Exista nervozitate in politica, in psihologie, in psihanaliza si psihoistorie, nervozitate in istorie, in raportul dintre mit si istorie, istoria interpretata, de Freud, de pilda, ca o nevroza a mitului – ar fi fi extrem de multe lucruri de discutat. Rama e, dupa mine, suficient de larga pentru a cuprinde interesele fiecaruia dintre noi, si pentru a nu ne deturna prea mult de la preocuparile noastre specifice. Fiindca, daca intram in acest colectiv de lucru, mie mi se pare esential sa procedam altruist, permisiv, fiecare dintre noi: adica, chiar daca tema nu intra in preocuparile noastre de moment, sa ne luam timp pentru a lucra pe ea, sa meditam pe marginea ei, sa elaboram texte, sa aducem contributii personale. Nu are rost, cred, sa ne adunam nepregatiti, increzatori pe spontaneitatea noastra de moment, pe inspiratie, justificand participarea contemplativa prin faptul ca lucram pe altceva. A declansa totul pe inspiratie mi se pare o pierdere de vreme.

 

[Top]

Masa Rotunda

 

Anarhetipul

Dezbatere pe marginea unui concept

 

Participa: Stefan Borbély, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordos, Anca Hatiegan, Marius Jucan,

Ovidiu Mircean, Mircea Muthu, Doru Pop si Mihaela Ursa

 

Mircea Muthu: Cred ca anarhetipul este un concept important pentru Corin. in cele Zece studii de arhetipologie apareau niste elemente – unele le-ai si amintit in textul tau – care anuntau aproximarea câtorva concepte, intre care acesta, de anarhetip, ce vertebreaza propunerea aceasta de discutie. Citita cu creionul in mâna, prezentarea este incitanta si ridica mai multe semne de intrebare. Din punctul meu de vedere, asa, ca o deschidere, daca vreti, atunci când studiezi un segment cultural (in ordine temporala), intotdeauna am observat ca exista o viata pulsatorie a culturii si a meditatiei, a discursului despre discurs, si ca aceasta existenta pulsatorie este legata de doua procese: este vorba de o centrare si pe urma de o descentrare. Exista, intre aceste doua procese, starea de status quo care este alexandrinismul cultural si care rafineaza tot ceea ce s-a facut. Nu stiu daca nu ne aflam acum intr-o asemenea faza de descentrare, un pic prelungita, dupa parerea mea, si datorita discutiilor destul de numeroase despre postmodernism.

Cred ca un asemenea concept, cel de anarhetip, poate sta in picioare daca este circumscris din punct de vedere ontologic. Sa dau un exemplu: toata existenta noastra diurna este o existenta stereotipizata si ea se reflecta de pilda in structura unei categorii literare cum este personajul. Acesta este stratul fara de care nu exista personaj, deci nu portretul, nu alte lucruri, ci acest traseu stereotipizat. Or, aceasta tine de ontos. in momentul in care s-ar putea circumscrie si din acest unghi, cred ca anarhetipul ar avea sanse sa fie impus. Prin urmare, pentru a da sanse conceptului, eu vad necesare, pe de o parte, delimitarea acestei faze, de deconstructie, de descentralizare ori descentrare si, pe de alta parte, un efort de circumscriere a ei din punct de vedere ontologic.

 

Corin Braga: Dati-mi voie sa insist asupra unei intrebari ridicate de dumneavoasta: in textul despre anarhetip leg acest concept de cel de personalitate multipla, care mi se pare un model uman tot mai recurent in perioada actuala (desigur nu in sens psihiatric, ci in sens cultural, asa cum se vorbeste de politropism si de polichronie). Dincolo de aceste consideratii socio-psihologice, credeti ca anarhetipul ar necesita o definitie si mai filosofica, cu o aplecare spre ontologie si mai puternica?…

 

Mircea Muthu: Da, la asta ma gândesc intr-adevar, la o circumscriere mai puternica din unghi evident filosofic, pentru ca in momentul in care vorbim despre personalitate multipla.

 

Corin Braga: Sau subiect multiplu.

 

Mircea Muthu: .eu cred ca nu este precizata sintagma multiplu. Desi se vorbeste si despre personalitate multipla, nu cred ca este o proptea suficienta, poate trebuie sapat mai adânc.

 

Corin Braga: Acum, daca ar fi sa continuu aceasta discutie, trebuie sa marturisesc ca eu am avut o problema in a pune anarhetipul in termeni ontologici, in sensul in care o explicatie ontologica face parte tot dintr-un mare scenariu explicativ de tip arhetipal, oricum am lua-o. Nu mi-am propus sa intru foarte adânc intr-o conceptualizare metafizica, deoarece aceasta ar face din anarhetip un arhetip in sensul de Idee platoniciana rasturnata. Or Ideea lui Platon sau oricare alt concept metafizic “tare”, care explica realitatea la modul global, mi se parea ca face parte dintr-o explicatie de tip arhetipal. Problema mea este asadar: putem da o definitie ontologica a unui concept care, prin natura lui, este destul de reticent la ideea ca este posibila o explicatie mare a ontologicului, o explicatie cu ,,E” mare.

 

Mircea Muthu: Se poate incerca acest lucru, se poate incerca din mai multe unghiuri, de pilda, prin reluarea distinctiei dintre stiinta si arta. Lukacs spunea ca arta se caracterizeaza prin caracterul antropomorfizat al existentei, iar stiinta, dimpotriva, prin caracterul dezantropomorfizat. Or, acum, in epoca actuala, lucrurile par sa se fi schimbat, in sensul ca stiinta nu mai descopera ci dimpotriva poate sa creeze, dupa cum arta nu numai creeaza dar poate sa anunte descoperirea unui motiv sau a unui lucru. in momentul acesta relatia dintre anthropos si dezantropomorfizare se pune cu totul altfel decât acum, sa zicem, un secol. Pe baza unei asemenea relatii in termeni substituibili se poate incerca o aproximare ontologica a conceptului de anarhetip, nu neaparat in grila metafizica.

 

Ovidiu Mircean: Probabil ca strategia de prezentare a acestui termen este obligata sa fie modernista, oricât de postmodern ar fi termenul in sine. Cred ca ceea ce spune domnul profesor este absolut motivat: atunci când dai o definitie pentru un grup de oameni, cum suntem cei care ne adunam aici, care avem preocupari destul de diversificate, trebuie sa gasesti conceptului o baza, un temei comun, care sa fie fundamentat in ultima instanta ontologic, de la care pornind sa isi poata asuma fiecare diferite ramificatii personale. Daca ramânem sa pasam conceptul in zona unei ontologii “slabe”, atunci el isi pierde gradul de inovatie pe care il are, deoarece ramâne un simplu concept postmodern intre altele, integrabil si asimilabil celorlalte. Horea Poenar pomenea data trecuta de termenii lui Derrida, de radacina si rizomi, intre care in ultima instanta ar putea fi plasat si cel de anarhetip. Or daca el este cu adevarat inovator, atunci trebuie cercetat acest temei inovator in chiar radacinile profunde de la care porneste.

 

Sanda Cordos: Prima observatie, ca sa ramân oarecum in continuitate cu ce s-a spus, e una pe care in termeni asemanatori am facut-o si data trecuta. in modernism, spui tu, exista un subiect inca centrat, in vreme ce in postmodernism avem de-a face cu un subiect multiplu lipsit de centru. Ori eu cred ca in modernism deja, in toata cultura de dupa 1850, la Rimbaud, la Dostoievski, la Nietzsche, in avangarda, avem deja forme ale subiectului descentrat, ale subiectului multiplu. Trecând printr-o ideologie pe care mediile artistice o preiau prin Freud, cu tot ce inseamna psihicul uman atât de descentrat, apare in discursurile literare moderne ideea unui subiect care nu se mai poate controla pe sine, abisal ca la Dostoievski, cu o mie de oameni ca la Apollinaire. Tu faci in textul tau o trimitere la trei gânditori, la Jung, la Blaga si la Eliade, luând teoriile lor ca fiind reprezentative pentru ideea de centrare, nu numai a subiectului, pentru un tip de doctrina care presupune pastrarea centrului. Eu cred ca gânditori ca Jung, Eliade si Blaga sunt atipici pentru modernism, de unde si sensul militant din scrierile lui Jung, din scrierile lui Eliade, pentru revenirea la centru, pentru reconsiderarea subiectului in relatia cu Dumnezeu, in relatia cu sine, in relatia cu arhetipul care poate centra. Deci acestia sunt gânditori care vin si isi pronunta teoria intr-un moment de criza, in care deja lumea, eul, subiectul se farâmitase, si eu cred ca ei merg in contra curentului, a curentului de gândire dominant.

 

Corin Braga: Te intrerup putin. Faceam distinctia intre un modernism arhetipal si un postmodernism anarhetipic intr-un sens mai nuantat. Impresia mea este ca procesul spulberarii subiectului unic a inceput intr-adevar in modernitate, odata cu Rimbaud, cu Dostoievski si cu toti ceilalti. Aceasta sciziune interioara a inceput sa fie experimentata, la modul spontan, de catre omul modern. insa acesta recepta situatia ca pe o criza ce trebuie evitata, ca pe o ruptura ce trebuie inchisa. La nivelul teoriei, al conceptiei despre lume, despre ce trebuie sa fie omul, la nivelul idealului antropologic, cred ca modernitatea a ramas mai departe obsedata de modelul omului centrat. Acest model uman constituia un fel de colac de salvare pentru o societate si niste personalitati care se simteau periclitate, amenintate de dezagregare. Ceea ce face postmodernismul nu este sa inaugureze acest proces, inceput intr-adevar in modernitate, ci sa rastoarne perspectiva asupra idealului antroplogic. Spre deosebire de modernitate, lumea actuala pare sa fi asumat cu mai multa detasare procesul pulverizarii subiectului unic. Ea pare sa accepte mult mai usor, chiar sa impuna ca ideal, modelul subiectului multiplu. Asadar ceea ce aduce nou postmodernismul nu e fenomenul in sine, amorsat in modernitate, ci acceptarea lui senina, necrispata.

 

Sanda Cordos: Eu, când separ modernismul si postmodernismul, ca sa ramânem la acest nivel al discutiei, constat ca o constiinta a multiplicitatii, a fragmentaritatii, a alteritatii duse pâna intr-un plan extrem al fiintei umane, exista si in modernism si in postmodernism. in modernism ea e asociata cu o constiinta convulsiva, care traieste angoasat aceasta farâmitare, in postmodernism apare tendinta omului de a se impaca cu aceasta farâmitare. Vattimo mi se pare emblematic in acest sens, el vorbeste despre o ontologie a declinului, dar care nu trebuie traita traumatic: trebuie sa ne impacam cu aceasta lume fara Dumnezeu, in care nu mai putem sa fim decât fiinte scindate, dar trebuie sa ne gospodarim scindarea aceasta. As spune ca e o schimbare de atitudine fata de propria interioritate, fragmentaritate, sursa de suferinta pentru modernist, administrata pragmatic de postmodernistul care cauta solutii pentru propriile fracturi. Oricum, ideea era ca, poate, ca ar trebui mai multa atentie la distinctia aceasta, pentru a vedea momentul in care apare subiectul multiplu. Eu cred ca apare mult mai devreme decit in postmodernism.

 

Stefan Borbely: As avea si eu o distinctie de facut aici. Fragmentarismul modern nu este acelasi lucru cu fragmentarismul postmodern. Fragmentarismul modern este o functie derivata din intuitie. Toata ideea porneste de la faptul ca intuitia, prin fluxul mental sau psihic fragmentar prin care ea se releva, garanteaza autenticitatea nemijlocita, totalizatoare a perceptiei. Modernismul mai spune ca in momentul in care eu elaborez un discurs sistemic, un suprasens ordonator, pus deasupra intuitiei, eu alterez aceasta inocenta autentica a perceptiei totalizatoare prime si imi construiesc o anumita identitate intelectuala sau textuala, retorica secundara. Dimpotriva, fragmentarismul postmodern este post-sistemic si portantul lui nu mai este intuitia, ci deconstructia rationala, ludica a sistemicului.

 

Sanda Cordos: Bun, asta e foarte interesant si duce mai departe discutia, o duce mai departe si in termeni mai coerenti.

 

Stefan Borbely: Nu e acelasi lucru.

 

Doru Pop: Eu as vrea sa te intreb, Sanda, daca tot ai mentionat numele “sacru” al lui Freud, in ce masura “psihanaliza descopera un eu divizat”? Ai spus ca si la Freud gasim un eu divizat… ori tocmai deosebirea intre psihanaliza freudiana si “psihanalizele” postmoderne (Byon si altii) se bazeaza pe o schimbare radicala de paradigma. Paradigma acceptata in modernitate, cu anumite exceptii, presupunea existenta primara a unui eu, a unui subiect central, a unui subiect unitar. Anul trecut a aparut o carte foarte interesanta a lui Steven Pinker (The Blank Slate. Modern Denial of Human Nature) care a stârnit un scandal imens. Cartea pune in discutie tot conceptul de “tabula rasa” in dezvoltarea subiectului, asa cum il inteleg psihologiile moderne. Adica exista conceptia conform careia din momentul când ne nastem, ca subiecti autonomi, asupra noastra se exercita influente de natura sociala, educativa, psihica, si ne formam pe o linie progresiva. Ori, spune Pinker, paradigma este falsa, pentru ca ne nastem cu niste preconditionari inexplicabile.

in corelarea cu inexplicabilul gasesc eu frumusetea conceptului de anarhetip, care se integreaza in aceasta discutie postmoderna nu despre irational (concept modernist), ci despre inexplicabil. De exemplu, ultimii doi laureati ai premiului Nobel, pentru economie, au fost doi americani, care au demonstrat inexplicabilul in sistemele economice, faptul ca structurile capitalismului (piata, banii, cererea si oferta), despre care se credea ca sunt intemeiate pe logica si pe ratiune, sunt puse in miscare de cu totul alte scheme decât cele ale explicabilului. Paradigma moderna se bazeaza tocmai pe explicabil; psihanaliza freudiana se bazeaza prin excelenta pe explicabil. Fiind explicabil, chiar daca e regasit in fragmente, subiectul devine unitar in hermeneutica, in interpretare. Anarhetipul lui Corin tocmai asta isi propune, sa conceptualizeze inexplicabilul. Nu inefabilul, nu irationalul, ci inexplicabilul. Mai târziu o sa il si critic pe Corin.

 

Mihaela Ursa: Si eu vreau sa amintesc un lucru care, daca imi amintesc bine, este precizat in text, insa in alti termeni, prea greu vizibili, si anume ca modernismul târziu si postmodernismul timpuriu ofera fiecare o solutie la criza, dar solutia lor este nominalista. impacarea lor cu criza dez-ontologizarii, a descentrarilor de toate felurile sta sub semnul nominalismului si presupune inca o nostalgie, nutrita cu oricâta luciditate, dupa sens si dupa monocentrism. Or senzatia mea este ca, propunând anarhetipul, Corin merge mai departe, cautând o solutie dincolo de acest prag nominalist, in care rezolvarea crizei destructurarii lumii si a omului care o locuieste nu mai pastreaza nici un fel de nostalgii. Problema mea si limitele intelegerii mele apar in momentul in care, din cite precizeaza Corin, sub-hermeneutica pe care o propune nu intra in nici un soi de explicatie ontologica, indiferent la ce formula sau definire a ontologiei am recurge, oricit de “slaba” ar fi aceasta. Stiu ca eu sint o structura conservatoare si, prin urmare, “blocata” prin optiune proprie in anumite tipare, dar cred chiar dincolo de datele mele personale ca, fara sa fie un nou scenariu explicativ, conceptia despre anarhetip tot dinspre ontologie porneste si tot in ontologie va reusi sa mute ceva fundamental la un moment dat. Pe de alta parte, ma asociez lui Ovidiu, care amintea la inceput ceea ce, dupa mine, este marele paradox al anarhetipului: acesta, fiind un concept care descrie postmodernitatea si, prin urmare, neaga multe dintre concluziile rationalitatii care ghideaza discursul stiintific, ar trebui pe de o parte sa beneficieze de un tratament de tip modernist, adica sa fie conceptualizat si limpezit dupa legi discursive moderniste. Or, asta devine imposibil pentru ca ii neaga identitatea, functionalitatea, deci il mistifica, tocmai fiindca tu, Corin, il teoretizezi in.primul rând ca pe o lege de constructie. Deci s-ar putea ca fie conceptualizarea, fie functionalitatea termenului sa trebuiasca sacrificate (personal as opta pentru sacrificarea primeia, incercind sa pledez astfel pentru statutul auto-constructiv al continutului termenului). Nu stiu cum vei face pina la urma, dar ma gândesc ca ar fi binevenita precizarea asta, si anume ca propunerea ta nu reprezinta o alta propunere nominalista, ci depaseste acest moment.

 

Corin Braga: Impresia mea este ca anarhetipul creeaza un fel de cerc vicios, nu in sens peiorativ, ci in sensul unei perplexitati constructive. Este intr-un fel celebrul paradox al mincinosului: nu poti sa definesti in termeni tari, explicativi, un concept care, el, proclama ca nu exista termeni tari, explicativi. E o situatie din care eu nu am gasit iesire. Caut, chiar va rog sa cautam impreuna .

 

Mircea Muthu: Prin urmare, paradoxul consta in aceea ca noi intelegem conceptual o arta care nu apeleaza la facultatile noastre intelectuale, ci la participarea noastra senzoriala si fantasmatica. Spui asa, te citez: “poate ca exista totusi si o cale de compromis, aceea ca analistul sa ia drept obiect cutare imagine fantasmatica recurenta intr-o cultura sau alta, si sa-i urmareasca ramificatiile pe cât mai multe din liniile de asociatii simbolice”. Asta ar fi o proiectie, o solutie. Dar nu e suficient, cum spunea Mihaela. Acesta e un nod gordian care trebuie taiat. Apelezi de pilda la niste referinte pe care e bine sa le explici: Bion, EmotionalBodyProcess sunt intr-adevar niste termeni care pot servi ca repere metodologice. Dar Mihaela are dreptate, este intr-adevar o dilema din care nu poti iesi.Dar iesi!

 

Mihaela Ursa: Eu cred ca o cale de iesire ar fi intr-o noua formula de ontologie slaba, intr-o formula, intr-o descriere epistemologica si filosofica, pornite tocmai de la fragmentar, care teoretizeaza fragmentarul. Sunt o multime de puncte de plecare, dar sigur ca, in momentul in care refuzi sau spui ca nu poti sa impaci anarhetipul cu nici o “explicatie” ontologica, nici unul din exemplele astea nu functioneaza.

 

Marius Jucan: in stadiul in care exista acum acest concept, anarhetipul, in felul in care a fost dezvoltat, il vad in situatia unui mic copil, a unui nou-nascut, care, pentru a urma metafora, refuza sânul, nu doreste sa preia sursa traditionala pentru a se hrani, creste, deoarece pare sa se decida brusc pentru o alimentatie “artificiala”, reamintindu-ne parca ca s-a nascut pentru experiment. Rezistenta la definitie e una din atractiile anarhetipului, ceea care solicita cai de cautare neconformiste. O rezistenta care va trebui invinsa de abordarea cea mai convingatoare. imi este clar ca anarhetipul nu vrea sa urmeze siajul conceptualizarii rapide, retetele, solutiile prefabricate. Pe de alta parte, e inevitabil sa nu tina seama de ele, pentru a nu le imita, dintr-o memorie, sa zic, prea incapatoare. incerc sa-mi explic respectiva rezistenta, – nu stiu ce explicatie are Corin – plecând de la faptul ca la inceput s-a invocat un praxis, si nu oricare, un praxis al operei literare. intr-un sens, anarhetipul se aseamana, in felul in care il vad, cu libertatea creatiei literare de a evita conceptualizarea. Mai mult, sansele de aplicabilitate ale anarhetiupului se imbogatesc sensibil, daca il lasam sa ramâna in aria sa naturala, conflictuala, exploziva. Altfel, nu e decât un artefact literar. in locul unor definitii conceptuale tari, as vedea niste resurse explicative, flexibile, fara ambitii.

Ma reintorc la praxis. Anarhetipul mi se pare interesant din unghiul unei continuari a explorarii praxisului, de data aceasta ne-literar, a explorarii surselor fictiunilor, fictionalizarilor ne-literare. Si sunt destule. Anarhetipul poate si trebuie incurajat sa devina si mai rezistent, ceea ce spunea Mihaela, cu alte cuvinte, sa incercam sa iesim dintr-o posibila fundatura. Eu as vedea o posibila aplicare a anarhetipului, asteptând desigur explicatii ulterioare, care vor acoperi probabil multe puncte albe, ducând spre ceea ce as numi praxisul cotidianitatii. Cotidianitatea imi pare a fi un teritoriu reglat de consens, habitudini tari, care are insa destul spatiu pentru schimbari conflictuale, neasteptate. Constrângerile necesare unui consens ar putea fi privite din unghiul unor dezvoltari anarhetipice, in pofida unor habitudini care par foarte solid reglate. Felul in care constrângerile apasa conduitele in cotidian, felul in care conduitele elibereaza noi constrângeri, aici as vedea o aplicare relevanta pentru anarhetip. Ma gândesc cu precautia necesara la exemplul post-fordismului, care se pliaza pe analiza societatii americane actuale pentru intelegerea noutatii, flexibilitatii, a unei anumite anumite schimbari cu greu controlabile care exista in structurile socio-economice, politice. Conduita individului in tranzitia româneasca mi se pare un cap de pod spre intâlnirea cu anarhetipul, dincolo de granitele sigure ale literaturii. Nu este desigur nici un pacat daca anarhetipul va continua sa exploateze situatiile lui apropiate, cele ce vin din literatura, film, arta. Peisajul nostru cotidian ne ofera multe posibilitatii de practicare a anarhetipului. Desigur, pot sa fiu intrebat, cum sa practicam daca nu stim definitia corecta, completa si convenita, chiar de bun simt a anarhetipului. Practicând iesirea in lumea ce ne inconjoara, vom gasi suficiente ratiuni pentru a porni dinspre experiment spre conceptualizarea anarhetipului.

Deocamdata, anarhetipul e un nume nelinistitor. Ceea ce conteaza pentru un prim pas. inca un cuvânt pentru conduite, gânditi-va la felul in care acestea sunt fragmentate, dizolvate, pulverizate, si cu greu pot sa fie adunate in jurul unei fictiuni organizate cu mai mult ori mai putin succes, fictiunea fiecarui eu, care necesita incredere, recunoastere, centralizare.

 

Mircea Muthu: Conduitele umane, am inteles. Dar haide sa luam un exemplu concret, fiindca suntem la un Centru de cercetare a imaginarului. Si eu m-am gândit foarte mult la imaginea publicitara, de pilda. Imaginea publicitara, care orienteaza si intretine o anumita atitudine si chiar o conduita anumita fata de ceva. Fata de produs, de pilda. Pot sa invoc ca exemplu imaginea, foarte frumos colorata, cu tigarile Marlboro, sau mult mai multe alte imagini. Toate aceste imagini recentreaza perspectiva, pentru ca publicul, personajul colectiv, ca sa fie convins, are nevoie sa recunoasca niste imagini. Ori, aceasta imprimare se face tot printr-un fenomen de recentrare. De pilda, cutare imagine publicitara, infatisând un peisaj splendid, fructifica cele patru elemente ale lui Empedocle, pamântul, apa, aerul, focul.Asta e categoric. Apoi fructifica mituri, cum este cel al cowboy-ului, marele mit al secolului XX. Si pe acest vehicul imaginar apare apoi tigara. Vreau sa spun ca exista si in conduitele publicitare un mod de orientare a publicului si, as spune, de creare a lui. De aceea imaginea publicitara merge totusi pe o gramatica a recentrarii. Nu neaparat prin stereotipizare, prin repetare, ci prin modul in care este conceputa reclama. Asta este interesant, cum ai aplica tu anarhetipul in cazul unor postere cu imagini publicitare. Nu vorbesc de imaginea publicitara narativa, ci de imaginea in flash-uri, care este afisata. Pentru ca un asemenea concept trebuie verificat in mai multe domenii, iar publicitatea este unul dintre aceste domenii, ca sa ies din acela literar.

 

Marius Jucan: Sunt de acord cu ceea ce spune domnul profesor. Dar as avea o completare, privind ideea de recentrare, fiindca intr-adevar exista un moment narativ important al flash-ului reclamei (sa nu uitam ca este vorba totusi de un flash). E un moment dublu, dupa mine, pe muchie intre recentrare si dispersie. Recentrare urmata de dispersie. Referitor la fundalul imaginar al reclamei, la faptul ca reclama se pliaza pe clisee mitologice, ori doar pe incercari de a produce asemenea repere, uneori doar schitari, nici ele terminate. Figura cow-boy-ului a devenit populara deoarece are un grad larg de accesibilitate. Efortul publicului nu cade pe intelegere, ci pe imitatie. Desigur sunt si ratiunile imitatiei, aroma simplitatii, eficientei si chiar farmecului unui personaj care ar putea fi oricare. Pofta consumatorului de a urma lista lui preferata de personaje de o secunda, care se dovedesc mai târziu foarte persistente, este cultivata cu grija. Ascunsa in umbra obiectului dorit exista o figura umana, si invers. Si aici, in dorinta de consum de imagini publicitare, e deja un fapt al conduite cotidiene. Un moment de recentrare urmat apoi de o dispersie, o continua inlantuire intre recentrare si dispersie. Imaginile reclamei produc un libido al consumului, si acest libido are nevoie de exercitiul imaginarului. Conteaza ceea ce imi sugereaza trairea de o clipa, compensare unei frustrari, visare. O recentrare de o secunda, dispersia imaginii unei vieti in secunde.

 

Corin Braga: Eu as vedea rolul anarhetipului in analiza imaginii publicitare in felul urmator: o imagine publicitara este si are intr-adevar un scop centralizator, acela de a-ti induce un model in asa fel incât tu sa cumperi produsul cutare, sa-ti impuna un fel de punct luminos in creier care sa iti creeze o nevoie, o excitatie. Fiecare reclama iti coaguleaza atentia pe un obiect imaginar, la un mod foarte manipulator de altfel. Dar suma tuturor reclamelor cu care suntem bombardati, caleidoscopul tuturor imaginilor care ne solicita, creeaza un mediu anarhetipic, dezordonat, pulverizat. Ma intrebati cum as analiza mai multe afise publicitare. Probabil ca fiecare dintre ele ar trebui analizat arhetipal (cautând care este elementul lui dominant: mitul, figura, peisajul etc.) Dar setul tuturor acestor afise ne induce un comportament anarhetipal. Fiindca unul dintre ele este plasat in Vestul salbatic, cu cowboy, vite, cai etc., altul este situat in Thailanda, cu frumoase asiatice, altul in Europa sau in Turcia, altul in Australia, cu canguri, iar altul la Polul Nord, cu eschimosi si foci. Cultura contemporana exercita asupra noastra un efect anarhetipic, de pulverizare a atentiei, de politropie in sincronie, de plurifocalizare a atentiei. Aceasta spre deosebire de o cultura de tip traditional, a satului spre exemplu, unde toate simbolurile erau coerente, subordonate unui sens unitar, arhetipal, stabilit in illo tempore, cum sustine Eliade. Cultura traditionala facea sens pe ansamblu, se rezuma intr-un scenariu mitologic, intr-o mare viziune a lumii. Cultura actuala a pierdut aceasta unitate explicativa, ea ne bombardeaza cu fragmente de sens cum sunt reclamele, care, fiecare in sine, poate fi perfect unitar, arhetipal de-a dreptul, dar pe ansamblu, prin coroborare, dau nastere unui haos de sens. Viziunea despre lume pe care ne-o induce o asemenea societate nu mai este centrata si unitara, ci creeaza un efect de nebuloasa, de nor galactic rezultat in urma exploziei unei supernova. in sine, o reclama, da, poate sa ramâna arhetipala, dar ceea ce intâmpla cu noi sub efectul atâtor reclame conjugate este o dezagregare, cred, anarhetipala.

 

Stefan Borbely: Mai exista un aspect aici: dupa mine, exemplul invocat de catre domnul profesor Muthu aduce apa la moara lui Corin. intâmplator, stiu istoria respectivei reclame Marlboro. Acolo este un stereotip cultural precis, un construct persuasiv, zamislit in perimetrul unei legislatii interdictive. Reclama s-a nascut asa si nu altfel pentru a raspunde interdictiilor din societatea americana privind fumatul: exista acolo legi foarte serioase, publice, privind modalitatea de reclama a fumatului, si aceste legi au interzis in prima instanta aparitia tigarii in spatiul public. Acesta a fost primul pas: interdictia reprezentarii directe a “ierbii Dracului” in aglomerari urbane, in orase, in locuri din acestea. Producatorii de tigari au reactionat foarte interesant, scotând fumatul din geografia americana si proiectându-l intr-un spatiu exotic. Au aparut in consecinta extrem de multe planse publicitare in care vedeai Shanghaiul, vedeai Taiwanul, vedeai foarte multe locuri indepartate, in care un om vesel si multumit de sine mânca lobster si, pe de alta parte, fuma voluptuos. A venit insa political correctness, care a spus ca lucrul este incorect, de vreme ce procedura declaseaza imaginea societatilor cultural alternative prin discriminare: ca o consecinta, lobsterul afumat exotic a disparut de pe panouri (era apetisant, totusi…). Apoi s-au mai dat si alte legi privind scoaterea fumatului din spatiul public – la ora aceasta interdictia este extrem de stricta in Statele Unite, in New York nu se mai poate fuma decât in anumite locuri, foarte bine precizate, Hollywoodul incepând sa vorbeasca despre fumatori ca despre o categorie sociala defavorizata, discriminata. Or aici vine reactia lui Marlboro, care a scos practic reclama in afara oricarui spatiu de civilizatie, proiectând pe panouri scene naturiste fabuloase, cu munti chematori, cai naravasi si râuri zglobii, mustind de pastravi. Ceea ce sugereaza reclama este tocmai imperativul articularii unei personalitati multiple: in momentul in care fumezi, realizezi o anumita reduplicare, te transpui in spatiul acesta utopic.

 

Mircea Muthu: Da, dar asta e un spatiu mitizat deja.

 

Stefan Borbely: Este un spatiu mitizat, fara indoiala, dar nu are absolut nici o conotatie.

 

Mircea Muthu: Si la piesa cu Thailanda, proiectia e tot pe cerul albastru. De pilda, o reclama foarte interesanta, cu o lotiune de ras, la care sticla sta usor inclinata spre dreapta. Atunci când citesc ma duc de la stânga la dreapta si usor inclinat (de aceea e bine sa se stie in jurnalistica, ca undeva, jos, in dreapta, trebuie sa fie articolul de fond). Sticla e usor inclinata spre text, care este de fapt o naratiune despre virtutile acestei ape care are o culoare de ulei, este un pic lemnoasa etc. Dar exista tot acolo un patrat unde gasesti inscriptia: Daca il atingi cu dosul mâinii, mirosi parfumul, fiindca foaia, cartonul respectiv, este impregnat cu parfumul. Deci olfactia face legatura intre imaginea respectiva, care e usor inclinata si merge de la text spre un alt text. Totul este foarte bine centrat. Vreau sa spun ca sunt trei simturi care intra in functie aici.

Ori sunt reclame care deregleaza voit unul dintre aceste simturi si le lasa pe celelalte doua. Sau apeleaza numai la un simt. O privire comparativa a acestor imagini ar putea constitui un argument vizavi de multiplicarea de perceptii de care vorbeai. Sunt foarte importante analizele care, cum spunea si Marius, sa vina din diverse domenii si sa ne permita sa gasim niste similitudini sau niste analogon-uri pentru configurarea conceptului.

 

Doru Pop: As vrea sa fac si eu o remarca in discutia despre imaginarul publicitar. Toata practica in vestul Europei si in America, unde s-a dezvoltat publicitatea ca mijloc de comunicare, se bazeaza pe psihanaliza “primitiva”, adica pe motivationism, pe studiile de comportament, pe toate derivatiile care provin din psihanaliza freudiana, pe toate arhetipurile jungiene, pe imaginile falice, arhetipurile maternale, pe schemele elementare bachelardiene, apa, focul si asa mai departe. Acestea sunt toate explicatii de natura modernista, fiindca publicitatea s-a nascut o data cu modernitatea. Toate imaginile de “reclama”, incepând cu picturile publicitare ale lui Lautrec pentru vodevilul din Paris si pâna la reclamele facute in primele ziare americane, merg mâna in mâna cu aceasta dezvoltare a tehnologiilor imaginarului pozitivist. Mie mi-a parut rau când l-am auzit pe Corin cazând in capcana asta si dând o explicatie tot de natura modernista si spunând: “Da, da, nu-i nimic, comparam reclamele din diverse spatii si dam explicatia…”. Eu m-as fi bucurat mai mult daca nu ar fi cazut in capcana dumneavoastra si ar fi spus: “intr-adevar, explicatia aceasta e formalizatoare, da, este adevarat ca in Panini, celebra explicatie publicitara a lui Barthes, unde el ne explica totul foarte frumos, avem niste elemente formalizatoare prin care intelegem mecanismul publicitar.” Dar, de aici incolo urmatorul pas nu se mai realizeaza, nu ne mai propunem sa intelegem actul cumpararii prin simpla “decodificare” a elementelor componente. Adica recunoastem ca intelegem cum se declanseaza mecanismul dorintei, dar ca nu mai intelegem ce se intâmpla cu cumparatorul in abisalul sau comportament achizitoriu. Nu mai intelegem, cel putin nu exista nici o explicatie inca, cum se produce trecerea dinspre imaginea calaretului Marlboro falic si dominator, inspre activitatea copilului de 12 ani care pune mâna pe pachetul de tigari si fumeaza pentru a deveni barbat. Nu exista o explicatie pe care noi sa o putem cuantifica.

in cele din urma (observatie pe care i-am mai facut-o lui Corin si in particular), problema operationalizarii este una de natura metodologica. in final tu spui: “Sa aducem niste elemente, sa zicem focus-grupul”, si acolo in textul tau ai folosit focus-grupul ca pe un important argument metodologic. tot finalul acela mi se pare putin grabit, te grabesti sa dai niste raspunsuri care totusi tin de paradigma careia i te opui. Pentru ca focus-grupurile sunt deja niste metode bine puse la punct, ce tin de praxisul publicitar. Este una dintre cele mai binecunoscute practici in publicitate. Ori sa spui ca poti sa folosesti focus-grupul asa cum este el astazi dezvoltat in teoria studierii comportamentului, sa-l aduci spre anarhetip – aici incepi deja sa deschizi o poarta foarte periculoasa. Si ca sa inchid excursul meu, cred ca pericolul cel mai mare este de natura metodologica: studierea anarhetipului trebuie sa-si gaseasca o metoda, o metodologie proprie. Studii de grup, experiente personale, autoanaliza, o metodologie de factura calitativa si nu cantitativa.

 

Mircea Muthu: Da, ar fi bune niste studii de caz, hai sa le spunem asa, repet, din diferite domenii, pentru ca acolo s-ar vedea in ce masura noul orizont de asteptare ar putea sa primeasca aceasta expresie.

 

Doru Pop: Revenind la cautarea exemplelor de factura metodologica. Unul din locurile comune in teoriile psihismului e faptul ca educatia formeaza copii. in ultimii 20 de ani s-au facut studii comparative pe termen lung intre diverse tipologii de copii si diverse familii si tipuri de educatie; concluzia este ca, factual vorbind, educatia nu face nimic. Adica nu se produc mutatii majore din perspectiva calitatii educatiei. Deci explicatia este una ne-explicatoare. De aceea m-am bucurat de conceptul tau, ca poate sa ofere in studierea imaginarului o premiza care (daca este bine operationalizata) sa dea niste explicatii la lucruri inexplicabile. Nu unele de natura irationala, pentru ca irationalul este cel care fragmenta modernitatea. Aici avem de-a face cu un discurs rational care sa explice ceea ce este inexplicabil. Un exemplu despre modul cum putem sa ajungem la o astfel de explicatie e intr-adevar acela de a folosi metodele pe care le utiliza modernitatea in interpretarea imaginarului, focus-grupurile in cazul acesta, dar indoind putin tehnica. Numai printr-o buna stapânire a tehnicilor de cercetare se poate face pasul inainte. De exemplu, nimeni nu a incercat (din câte stiu eu) sa faca un focus-grup fantasmatic. Adica sa creeze un observator obiectiv in afara si sa genereze un focus-grup sub forma unei psihodrame – e situatia ideala de combinare a metodologiilor existente pentru a produce o metodologie proprie in analiza anarhetipala. Ideea mi-a venit din povestea Ruxandrei despre ce s-a intâmplat la atelierul ei de creatie onirica – ultima sedinta. Si atunci poti sa cuantifici si sa obtii niste date factuale pe care sa le oferi explicativ conceptului tau. Pentru ca eu, spre deosebire de domnul profesor Muthu, nu cred ca conceptului tau ii lipseste ontosul. Eu cred ca ceea ce ii lipseste este praxisul. Nu are inca factualitate, nu se bazeaza pe nimic metodic.

 

Corin Braga: Ai dreptate, dar ceea ce am facut in articol nu a fost totusi o descriere a unei metode gata elaborate (copilul este deocamdata doar un copil), ci de a aduce pe masa de lucru niste metode care deja exista, precum active research, atentia liber flotanta, focus-grup, si a vedea daca, puse impreuna, nu pot da nastere unei metode operationale. Ideea mea era ca, apelând la niste concepte afine cu cercetarea anarhetipica a imaginarului, asa cum tu insuti ai sugerat acum cuplarea ideii de focus-grup cu o cercetare fantasmatica, de a folosi niste concepte care mi se par afine cu tipul acesta de cercetare, sa incerc sa schitez o metoda. intre timp, dupa prima masa rotunda pe marginea anarhetipului pe care am avut-o aici la Phantasma, eu am avut o discutie cu studentii de la Master, pe care i-am intrebat daca, in locul temei pe care am lucrat semestrul acesta, le-as fi propus o cercetare participativa pe cartile lui Carlos Castaneda, carti care construiesc o viziune samanica asupra lumii. Scopul nostru ar putea fi de a studia, dincolo, de pe de o parte, de identificarea misticoida cu astfel de povesti, si, de cealalta parte, de un scepticism care decarteaza totul, felul in care reactionam la astfel de nuclee de numinosum. in definitiv, starile alterate de constiinta vin foarte bine in atingere cu cercetarea fantasmatica, indiferent daca experientele lui Castaneda sunt traite efectiv sau sunt inventate pur si simplu. Ceea ce a facut Ruxandra la atelierul ei de creative writing pe literatura onirica, mai ales in ultima sedinta, este tot o forma de explorare participativa in care in nici un caz nu stii de la inceput incotro te indrepti, iar metoda se creeaza pe parcurs.

 

Ruxandra Cesereanu: Dar hai sa va explic ce s-a intâmplat la atelierele de creative writing, ca sa intelegeti despre ce vorbea Doru. La ultima sedinta nu am mai lucrat pe un poem dat din care sa decojim tehnica delirului, ca apoi sa ii invit pe participanti sa imite acel poem, pe o tema data si pe un numar de versuri, sa comita un poem dupa tehnica delirului la poetul respectiv. La ultima sedinta le-am spus :,,Acum aveti submarinul scufundat in dumneavoastra – caci le-am predat imaginea poemului delirant ca un submarin scufundat – va rog sa scoateti la suprafata acest submarin personal care exista in fiecare, cu capitan si echipaj plutind inecati acolo, folosind dumneavoastra o tehnica a delirului; nu va dau tema, nu va dau numar de versuri, aveti o ora la dispozitie, fiecare incercati sa comiteti acel poem delirant perfect care ar trebui sa se afle in dumneavoastra si sa va reprezinte, partea invizibila, pe care nu am vazut-o, de-abia am palpat-o pe ici, pe colo, dar nu am vazut-o pâna acum”. Iar ei au comis poemele, care trebuie sa recunosc ca nu au fost teribile, am avut runde mai bune de poeme atunci când au imitat alti poeti. insa, pentru prima data acum i-am pus sa isi comenteze propriile poeme. in momentul in care au inceput sa vorbeasca despre propriul poem, ei au inceput sa vorbeasca si despre nevrozele lor. Si atunci am pus intrebarea mai clar: “spuneti-mi care sunt nevrozele dumneavoastra primordiale din care se poate naste delirul?” Si s-a creat fara sa vreau – eu nu intuisem asta – un fel de psihodrama, pentru ca participantii la atelier mi-au spus niste lucruri pe care le-ar impartasi eventual unui psihanalist sau duhovnicului lor. S-a creat un fel de comuniune, si in final, fireste, mi-au spus la rândul lor: ,,acum, nevroza dumneavoastra!” Drept care a trebuit sa le-o spun, fiindca se cuvenea sa fiu onesta, la fel de onesta ca si ei. A fost extrem de interesant, pentru ca pâna atunci nu ma gândisem la un posibil comentariu al celorlalte poeme care imitau niste tehnici ale delirului. De data aceasta, la ultima sedinta, participantii nu mai imitau pe nimeni, se imitau pe ei insisi, si atunci a avut loc explozia aceasta de impartasanie, si in final experimentul a fost foarte interesant prin aceasta ultima sedinta despre care nici eu nu mi-am putut inchipui ca va iesi asa. ,,Stiti -mi-au spus câtiva dintre ei – de fapt a fost si o forma de terapeutica pentru noi, nu doar un experiment.”

 

Doru Pop: inainte de a putea sa faci un astfel de exercitiu, parerea mea e ca trebuie cunoscute metodologiile clasice ale interpretarii actului imaginar. Si asta-i preocuparea mea din ultimul timp, exista niste metode foarte clare, puse la punct in 50 de ani de studii comportamentaliste, motivationaliste s.a.m.d. care sunt sfinte. Adica se dau raspunsuri foarte clare la niste probleme de natura imaginara. Focus-grupul e un exemplu clasic. Ceea ce nu poti sa contabilizezi printr-un sondaj de opinie, reusesti sa descoperi printr-un focus-grup bine facut. Problema este ca, daca nu stii sa faci un focus-grup – si in România nu cred sa existe cineva sa faca foarte bine un focus-grup, poate câtiva oameni la Bucuresti – atunci metodologic vorbind nu poti sa faci pasul urmator. Asta incerc eu sa sustin aici. in primul rând trebuie un efort “iluminist”, daca vrei, in care sa fim expusi – cei care ne ocupam de problemele acestea – la principalele teorii, pentru ca abia apoi sa facem pasul in abrupt, imersiunea in fantasmatic. Nu poti sa redescoperi oul, dupa parerea mea. Adica nu cred ca vom putea descoperi o metoda care va schimba lumea. Tot ce putem face este sa imbunatatim modul de utilizare a metodelor existente.

 

Ruxandra Cesereanu: Eu as mai dori niste precizari inauntrul conceptului de anarhetip, asa cum l-am discutat la un moment dat, pentru ca au fost doua elemente pe care le-a pomenit si Corin, si pe care fiecare dintre noi le-a luat in discutie. in cadrul anarhetipului am vorbit fie de anarhia arhetipului, fie despre pulverizarea arhetipului. Or, intrebarea mea este care dintre aceste continuturi este cel primar pentru conceptul de anarhetip, pentru ca anarhia arhetipului se refera la un arhetip ratacit, care la un moment dat innebuneste, ajunge in propriul sau ospiciu si nu mai are aproape nimic de-a face cu arhetipul originar. Este anarhetipul un arhetip deviat sau deviant, mutant? Pulverizarea arhetipului se refera, in schimb, la farâmitarea arhetipului, care inseamna altceva decât anarhie. Pulverizarea inseamna raspândire, diseminare: este anarhetipul un concept din care au mai ramas, totusi, bucati de arhetip, ca un fel de meteoriti aruncati in lume?

 

Corin Braga: Nu as antagoniza cele doua modele, mai degraba le-as privi dinamic, in orice combinatie posibila. Anarhetipul poate sa apara ca o forma de anarhie, deci de revolta in raport cu scenariul arhetipal, anarhie care mai apoi te duce pe niste cai absolut nebatute sau in orice caz imprevizibile sau inexplicabile, cum spunea Doru, pentru ca rezultatul final al unui asemenea traseu imprevizibil sa fie o suita de centre farâmitate care, privite de la distanta, par niste resturi de arhetipuri, par o nebuloasa pulverizata. Cum, la fel de bine, imi pot imagina anarhetipuri care exista in starea dezagregata din start, ca un praf astral care nu s-a condensat si nici nu urmeaza sa se condenseze intr-un sistem solar.

 

Ruxandra Cesereanu: Dar totusi anarhia pare sa fie primara.

 

Corin Braga: Nu neaparat, insa, intr-adevar, exista cazuri in care anarhetipul apare ca rezultatul unei revolte fata de arhetip. in plan social, un bun exemplu este ceea ce se intâmpla cu noi in perioada actuala, o perioada in care se demanteleaza modelul politic, economic, cultural, uman etc. pe care ni l-a inculcat totalitarismul comunist. La fel, anarhetipica este orice atitudine care refuza o anumita autoritate, de orice gen, fie politica, fie academica, chiar si a reclamelor.

 

Anca Hatiegan: Venind eu dinspre teatru, nu se poate sa nu constat ca, pe ocolite, se vorbeste foarte mult la aceasta masa despre Actor, tipul cel mai “anarhic” cu putinta – “profesionistul” deconstructiei anarhetipale de sine. E drept: in practica scenica cea de toate zilele actorul incearca sa construiasca un rol si, de obicei, rolul acesta e centrat, construit “arhetipal” – rolul centreaza. in teatrul “recent”, mai cu seama, se pune insa la incercare capacitatea de “multi-ipostaziere” a actorului in interiorul aceluiasi spectacol: un actor poate, de exemplu, sa joace, sa-si asume mai multe roluri in cadrul unei singure reprezentatii. Chiar si in lipsa unei dramaturgii sau a unor spectacole cu valente “anarhetipice”, “anarhetipale”, actorul reprezinta oricum, in sine, prin insasi natura sa proteica, tipul de om – as zice “prototipul anarhic” – care experimenteaza pulverizarea si isi incearca fetele – multiplele fete ale subiectului. Conceptul de “anarhetip” lansat de catre Corin Braga mi se pare, prin urmare, foarte interesant si aplicabil teatrului.

intorcindu-ma la scris-citit, ma gândesc ca a prelungi textul la modul “anarhetipal” in actul critic, introducindu-te in “fantasma” textului, pe cai cvasi-onirice, cum isi propunea la un moment dat Corin Braga, inseamna a ajunge sa joci, sa participi la text ca la un spectacol interior, sa privesti textul asa cum actorul priveste scenariul pe care urmeaza sa-l interpreteze (nu ca pe-un text “implinit”, ci ca pe o – vorba lui Caragiale – “partitura” muzicala sau ca pe un plan arhitectonic).

 

Doru Pop: Mie imi place conceptul de anarhetip prin prisma lipsei explicatiei, pentru ca, altfel, inteles ca anarhie… Pe mine ma sperie “glumitele” nascute din jocuri de cuvinte si transpuse academic. Anarhia arhetipului! Vazind atitea experimente ratate de acest fel, ma ingrozesc instinctiv de chestiile astea, dar imi plac lucrurile batrânesti… De exemplu eu termenul l-am inteles ca “refuz al explicatiei”. Si atunci m-am gândit, pornind tocmai de la refuzul explicatiei, inainte sa refuzi explicatia trebuie tocmai sa cunosti mecanismul explicativ. Pasul inainte, ca sa folosesc un exemplu de natura textuala, este sa iei textul -si sa te scufunzi in imaginarul contextualizat. Eu asta faceam intr-o vreme când tineam seminarii, luam textul platonic, de exemplu, si il scoteam din contextul lui cunoscut, din explicatia lui cunoscuta si plonjam cu studentii in cautarea unor explicatii nevalorificate. Dar nu poti sa plonjezi atunci când vrei sa explici un alt imaginar, cum ar fi, sa spunem, cel al mitului androginului, nu poti sa generezi explicatii pâna nu ii duci pe studenti in imaginarul momentului in care s-a dezvoltat mitul, sa zicem grec in acest caz. De acolo exista alte mecanisme care il pun in miscare, nu poti sa il duci mai departe daca nu il pui in contextul romantismului, unde el a capatat noi forme, si apoi sa vezi ce se intâmpla cu androginul in propriul lor univers imaginar.

 

Corin Braga: Demersul acesta istoric se aplica de altfel atât arhetipurilor cât si anarhetipurilor. Si ca sa continui ideea apropo de metoda amplificarii fantasmelor, am pomenit in studiul despre anarhetip o metoda care pe mine m-a frapat in modul cel mai placut. Un prieten a practicat cu mine o tehnica non-psihanalitica numita EmotionalBodyProcess aflata la antipodul analizei de tip modernist, nu in sensul in care psihanaliza nu ar lucra cu fantasmele, ci in sensul in care aceasta metoda nu interpreteaza, nu isi propune sa te vindece spunându-ti in cuvinte teoretice, in notiuni si in concepte, care este nevroza ta, un conflict cu mama, un conflict oedipian s.a.m.d. Ea incearca sa lucreze nu prin concepte, ci dimpotriva prin imagini, stimulându-te pe tine sa iti personifici durerile. De exemplu, te invita sa vorbesti cu durerea pe care o simti intr-o anumita parte a trupului, sa o vezi ca pe un animal. Sau te indeamna sa construiesti niste scenarii absolut fascinante pentru mine ca pasionat al imaginarului. “Acum te duci, traversezi o câmpie si ajungi la o casa. Cum arata casa?” Si tu descrii casa, in functie de felul in care ti-o imaginezi: ca o cocioaba, ca un palat, ca o casa cu multe etaje, ca un bloc turn. Pe urma imagoterapeutul iti cere: “Du-te in subterana casei!” si tu incepi sa explorezi ce iti imaginezi ca se afla in afundurile casei. in final, dupa un intreg periplu, imagoterapeutul te previne: “Aceasta casa e corelativul obiectiv al interioritatii tale.” Astfel de corelative obiective duc mai departe fantasma, deci nu o explica, ci incearca sa o elaboreze pâna la capatul ei. Cu o asemenea metoda ma gândeam ca poate, dar nu stiu inca cum, s-ar putea lucra in niste focus-grupuri aplicate imaginarului, nu neaparat literar.

 

Anca Hatiegan: Lucrurile acestea seamana cu metodele de lucru ale actorului… Ar trebui invitati si oameni de teatru la aceste discutii! Iata, Miruna Runcan este deja prezenta printre noi prin cartea Modelul teatral românesc – o carte pe care am adus-o cu mine, pentru ca ea confirma, cred, intuitiile lui Corin Braga legate de “anarhetip”. Miruna Runcan analizeaza in aceasta carte citeva spectacole post-decembriste, care, pare-se, dupa cum reiese din comentariile autoarei, propuneau un anti-model teatral românesc, prin faptul ca demontau “scheletul” arhetipal al unei reprezentatii traditionale (construita dupa regulile aristotelice). V-am adus-o sa o vedeti. Sunt mai multe spectacole pomenite aici, daca bine imi amintesc: Teatrul seminar dupa Petre Tutea, Suita de crime si pedepse dupa Euripide, spectacol regizat de Dabija, Au pus catuse florilor., La Tiganci. S-ar parea ca toate au fost experimente in sensul unui teatru “anarhetipal”…

 

Sanda Cordos: Si daca lucram cu anarhetipul ca un instrument de lucru, e un concept, nu?

 

Mircea Muthu: Absolut, daca are functie operatorie.

 

Marius Jucan: E un construct, un ceva, o jucarie.

 

Stefan Borbely: Impresia pe care o am, pe care am avut-o si data trecuta, este ca ne aflam intr-o situatie de palimpsest, altfel spus, ca incercam sa excavam in pregatirea noastra intelectuala moderna argumente pentru a sustine un termen postmodern. De pilda, vorbea dl. Doru Pop de un “refuz al explicarii”. Nu este un refuz. Refuzul stârneste o anumita tensiune, refuzul este un termen tipic modern. Dimpotriva, in anarhetip este o anumita permisivitate, o proiectie plurala, o geneza multipla. De aici vine si recursul la ontologie, dar nu la cea heideggeriana, ci la cea nietzscheana, daca e sa luam foarte strict de unde vine povestea. Pe de alta parte, celalalt termen pomenit a fost imersiunea: de asemenea, unul modern, un termen foarte tare, hard. Vorbim de imersiuni, vorbim de batiscafe: noi avem mintea formatata in chip simili-hermeneutic, pe ideea ca trebuie sa realizam interpretari prin imersiune, prin scufundare, inspre sensuri ezoterice, subcutanate, submerse. in anarhetip, dimpotriva, cred ca este vorba de ceva trans-imersiv, daca mi se ingaduie aceasta licenta de exprimare: nu de “scufundare intru”, ci de plutiri in deriva, in varii si virtuale directii.

Textul lui Corin reprezinta, dupa mine, un pariu intelectual viabil, care ar trebui publicat rapid, inainte ca altii sa paraziteze pe el si, eventual, sa si-l insuseasca. insa, metodologic, textul are, dupa mine, un punct de slabiciune, sugerând procedee de abordare hermeneutica pentru un tip de interpretare care este post-hermeneutic, deconstructivist. Textul este foarte bun, se poate lucra foarte bine pe chestiunea aceasta, eu ramânând in continuare acel maximalist urât de toti, care spune ca trebuie sa facem o carte cu acest text pus in frunte, cu mici modificari operate de Corin, pentru ca merita, dar deficienta in toata interpretarea este recursul la psihanaliza si la psihologie. Dupa mine, anarhetipul este trans-psihanalitic si trans-psihologic. Psihologia si psihanaliza nu au absolut nici o relevanta in acest subiect, fiindca sunt metodologii reductive. in momentul in care trecem de punctul in care incepe proteismul, ajungem la o etapa non-psihologica. Ceea ce traim, dinamica muncii planetare, dinamica identitatilor transnationale, dinamica globalismului, toate acestea sunt realitati trans-psihologice. E un alt tip de om aici, cu un alt tip de metoda. Clonarea este trans-psihologica. in privinta competitivitatii internationale a textului, trebuie sa fim foarte pragmatici, e o strategie bine definita aici, dupa cum stim, fiindca textul trebuie ,,blindat”cu bibliografie de ultima ora. Blindat pâna la satietate. Ostentativ chiar: cu texte din postmodernism, foarte serioase. Altfel riscam ca in momentul in care Corin ar publica textul, el sa se loveasca de o nemeritata deriziune. Sindromul obedientei academice internationale il cunoastem foarte bine: acum cinci ani, daca venea cineva cu un proiect, evaluatorul il rasfoia sa vada daca apare sau nu in el Fukuyama. Nu apare? Textul se arunca, autorul e un retardat. Azi, de acelasi oportunism consensual se bucura Gayatri Spiwak sau Homi K. Bhabha. Nu-i pomenesti? Sa-ti iei gândul, degeaba i-ai citit in original pe Jaspers, Kant, Hegel sau Adorno.

 

Anca Hatiegan: La un moment dat ati pomenit despre un alt concept capabil sa lamureasca problema arhetipului deconstruit parodic – credeam ca acela va fi discutat aici.

 

Corin Braga: E vorba de conceptul de eschatip, pe care insa nu sunt deocamdata pregatit sa il prezint aici.

 

Stefan Borbely: incepând cu sedinta urmatoare, ar trebui neaparat sa capacitam oameni din alte domenii: sa invitam medici, sociologi, sa invitam oameni care se ocupa de partile teoretice ale acestor notiuni, sa vedem care este parerea lor. Sa invitam un economist, sa vedem care este situatia noastra in prelungirea respectivelor notiuni. Altfel, vom fierbe la nesfârsit in euforia inselatoare a sucului nostru propriu.

 

Corin Braga: Nu stiu, poate totusi ar trebui lucrat aici, pâna când anarhetipul iese din stadiul de santier, incât sa avem un punct de plecare pe care sa-l putem oferi apoi altor discipline. Altfel, e vulnerabil.

 

Ovidiu Mircean: Dar probabil asta e marea lui sansa, vulnerabilitatea.

 

Stefan Borbely: Pentru fiecare dintre noi, oricât de tare ne ascundem dupa degetul propriei noastre carente, termenul reprezinta o sansa de renastere. Ne putem ,,recicla” in contactul cu acest concept.

 

Marius Jucan: Tocmai pentru ca a ramas inexplicabil.

 

Stefan Borbely: Da, tocmai pentru ca punctul de pornire, si aici ma disociez de domnul profesor Muthu, nu este dupa mine ontologic, ci punctul de pornire este viata, este ceea ce spunea Marius. Deci viata are acea consistenta proteica ce te pune in situatie, care iti lasa un anumit indicibil, il lasi cu voie sa fie s.a.m.d.

 

Ruxandra Cesereanu: Poate ca metafora submarinului scufundat s-ar potrivi si aici si acum, in aceasta discutie.

 

Sanda Cordos: Eu mai am niste intrebari mititele, pe text. La un moment dat, Corin, distingi, chiar daca nu cu termeni atit de simplificatori cum fac eu acum, intre anarhetip si arhetip spunind ca anarhetipul este o aplicare deliberata, un proces de creatie deliberat, asumat de catre creator, in vreme ce arhetipul este inconstient, tine de o dimensiune inconstienta, il putem identifica in opere, indiferent daca autorul a vrut, a stiut s.a.m.d. Nu exista o componenta deliberata. in alta parte insa tu vorbesti despre o viata subterana si inconstienta a anarhetipului, de fantasme, vise, relationezi anarhetipul cu sintagme precum stari alterate de constiinta si numinosum care vin din alta parte si din vecinatatea arhetipului. intrebarea mea e urmatoarea: daca nu ar fi eficient pentru tine sa distingi anarhetipul la mai multe nivele?

Eu cred ca functioneaza la mai multe nivele din momentul in care vorbim de un procedeu si de un mecanism de creatie, apoi e de presupus ca el se sprijina pe o nebuloasa, o motivatie, o adâncime. Eu intreb daca nu ti-ar folosi aceste puncte de reper, vetuste in felul lor, ca bune organizatoare nu numai de discurs, dar si de limpezire a acceptiunilor si a semnificatiilor precum multinivelaritatea conceptului, a termenului, daca ai retineri fata de “concept”, daca exista aceasta multinivelaritate (dar eu cred, pornind de la text, ca ea exista, dupa ce spui aici), dupa cum, daca nu ti-ar folosi din nou apelul la o distinctie rusinos de simpla: acceptiunea istorica versus acceptiunea tipologica a conceptului. Pentru ca, sigur, tu spui: “suntem siliti sa ajungem la anarhetip si relationam acest concept cu o modernitate si cu contemporaneitatea”, dar gasesti manifestari ale anarhetipului in Antichitate, si atunci poate ca ai putea opera facând o descriere pe nivele si pe axe diferite, ca linii de sistematizare a propriului santier, niste scari mostenite de la stramosi, care la un moment dat pot sa te ajute sa iti instalezi o mica schela. Pe urma, faptul ca acest concept pare sa fie atât de flexibil incât sa se poata lucra cu el si in cotidian, cum zicea Marius, si pe imaginea publicitara si pe literatura si pe teatru, mi se pare un prilej de verificare excelenta. Si ca pe urma el ca si termen s-ar putea limpezi o data scufundat tocmai in aceasta nivelare.

 

Doru Pop: Daca il arunci din nou pe Corin in capcana asta a axialitatii, atunci iarasi il amplasezi intr-o paradigma refuzata, ma rog, “refuzata” nu e bine, intr-o paradigma denuntata…

 

Sanda Cordos: Ei, eu nu vreau sa-l plasez pe Corin nicaieri. Dar el spune “gasesc forme ale anarhetipului in literatura cu sertare, la Apuleius”. Deci el s-a scufundat la un moment dat. Asta inseamna ca exista niste locuri istoricizate in care anarhetipul exista si ca probabil pentru astea trebuie creata o “pozitie” separata. Apoi, eu dupa mintea mea, arhetipala, zic ca scufundarea nu-i lucru rau.

 

Corin Braga: O foarte mica precizare: când mergeam inapoi la Apuleius, in romanul acestuia Magarul de aur nu gaseam o aplicare chiar exacta a anarhetipului, spuneam doar ca anarhetipul ar fi ceea ce ar ramâne daca din romanul lui Apuleius am scoate scenariul initiatic. Acolo exista un scenariu initiatic de baza plus o multime de excrescente narative. Daca ar lipsi povestea lui Lucius si am ramâne doar cu acele povestiri in rama, am obtine o forma anarhetipica. Acum, in ce priveste observatia ta de a face analize spectrale sau pe axe: sigur ca am distins, fara sa o fac foarte structurat, intre tipologic si istoric. Exemplele pe care le folosesc le vad contextualizate istoric. Putem, intr-adevar, sa ne intoarcem in timp si sa identificam anarhetipuri. Observatia mea era ca, statistic, ele mi se pare ca ajung sa devina preponderente in perioada actuala, eventual postmoderna.

 

Sanda Cordos: Eu nu pun niste intrebari asteptind un raspuns imediat, ci eu am intrebat gândindu-ma ca pe tine, care nu ai elaborat un text definitiv, dar care construiesti acum tot conceptul acesta, pot sa te ajute intrebarile mele.

 

Corin Braga: Chiar asa am si perceput, deci nu e nici o problema. Mai voiam sa fac o mica precizare: ai sesizat niste contradictii intre folosirea sau functionarea constienta sau inconstienta a arhetipului si a anarhetipului. Precizarea mea este urmatoarea: când vorbesc de utilizare constienta a arhetipului sau a anarhetipului nu gândesc in termenii topici ai lui Freud, in sensul de compartimentare etajata a psihicului, dupa care constiinta se afla deasupra inconstientului. Gândesc termenii mai degraba in sensul sartrian, de pozitionare a constiintei fata de ceva. A fi constient presupune o pozitionare a eului in raport cu un obiect mental. in acest sens, anarhetipul sau creatiile anarhetipice sau comportamentele anarhetipice functioneaza printr-o raportare la un reper, o raportare inversa, o raportare prin fuga, prin respingere, prin deconstructie. Aceasta nu inseamna ca anarhetipul evolueaza in planul rationalitatii, cum nu inseamna nici ca functioneaza numai in planul starilor alterate de constiinta sau al inconstientului. Ceea ce voiam sa sugerez descriind anarhetipul ca “deliberat” (probabil insa ca termenul induce in eroare) este doar aceasta raportare inversa la un centru, si nu o amplasare intr-un compartiment sau un nivel al psihicului.

 

Sanda Cordos: Trebuie, cred, raspuns la intrebari din acestea mici si pas cu pas, tocmai fiindca cititorul are in fata un termen nou, un discurs nou. Ce este anarhetipul? Fata de ce se disociaza? Unde functioneaza? La ce nivele? in opozitie si in relatie armonioasa, in disjunctie sau in complementaritate cu cine? Care e relatia cu anarhia? Care e relatia cu arhetipul? Clar si, pe cit posibil, precis. E o adversitate intre cei doi termeni? E un punct in care ei doi se suprapun? Unde? Eu nu vreau acum niste raspunsuri, dar ma gândesc ca, privind asa lucrurile, oarecum scolareste, in pasi mici, explici mai bine si cu mai mare pregnanta. Cred ca asta trebuie câstigat pentru anarhetip, o foarte mare pregnanta.

 

Corin Braga: Exista insa un mic contabalans la ceea ce spui tu, care vine din partea opusa a mesei, a lui Doru Pop. Si anume, ceea ce ma intreb este daca nu s-ar putea crea – nu am un raspuns acum – un instrument de analiza care prin forma lui interioara, ca sa nu zic prin structura, pur si simplu prin continutul sau, sa vina sa acopere si sa instrumenteze tocmai inexplicabilul sau indecidabilul de care vorbea Doru. Or daca transform anarhetipul intr-un concept foarte operational, atunci el risca sa piarda exact sinapsele nedecidabile dintr-un nor de sens, dintr-o nebuloasa comportamentala, imaginara. Miza si pariul ar fi aici daca s-ar putea elabora un asemenea instrument, ca sa nu-i zic concept, care sa vina ca un fel de manusa peste starile alterate, fara sa le traduca, fara sa le falsifice, fara sa le conceptualizeze.

 

Sanda Cordos: Cred ca nu trebuie sa ne fie frica de termenul de concept si mai cred ca, de fapt, cu conceptul si cu acest tip de instrumente de lucru te duci si descrii traseul pâna la centrul de fascinatie, pâna la ceea ce pe urma lasi numai in cocon, in halou, si pui in loc doar respiratia ta taiata.

 

Doru Pop: intrebarea era ce instrumente de lucru folosesti, aici era obiectia mea, daca poti sa folosesti niste instrumente de lucru care deja s-au atribuit si care deja apartin unei paradigme a explicabilului sau daca, au contraire, folosesti niste instrumente de lucru care apartin rationalului, dar pe care poti sa le proiectezi deasupra a ceea ce exista. Corin are ceva foarte frumos in text care e deja germenele, daca vrei, al unei metode, asa cum o vad eu. (Fiecare isi vede propria sa dorinta, nu?) Momentul “declansarii” este pentru mine atunci când explici experienta ta de creatie. Exista o metoda singulara, folosita in practica analizei calitative, numita participative observation si care se poate face prin diverse metode, una dintre metode este aceea a implicarii – acum pot sa zic “scufundare”, pentru ca asta se intâmpla in etnologie, etnograful merge si se scufunda, se imerseaza, dar nu la modul ca se duce in abisal, el se scufunda in sensul ca se imerseaza, se imbiba de ceea ce se intâmpla. imbibarea nu se poate face fara sa te bagi in si bagarea asta “in” se produce in momentul când refuzi explicatiile ulterioare. Aceasta este metoda etnografica, etnograful merge in comunitate si spune: “Toate explicatiile care s-au dat de sociolog, de politolog, sunt false pentru ca sunt operationalizate. Eu ma duc inauntru având acest bagaj operational”. Aceasta e esenta analizei calitative si despre aceasta componenta ma ocup in mod particular, despre cum se operationalizeaza analiza calitativa. Deci aceasta este una dintre metode, tu intri cu bagajul cercetatorului, al omului de stiinta, in mediul analizat refuzând si pastrând in acelasi timp explicatiile anterioare. Si spui: “fenomenul pe care il vad este inexplicabil, eu pot sa mi-l explic numai participând la el”. Ori tu, la un moment dat, ai fost autorul care a participat la propria lui experienta si care, printr-o sansa extraordinara, a reusit sa constientizeze faptul ca este si bagat in, dar si fortat sa se vada pe sine din exterior. De aceea spuneam sa nu accepti sugestia Sandei, “serpeasca”, de factura modernista, de a folosi niste instrumente care tin de un explicabil deja prestabilit. Scopul este sa folosesti niste instrumente care tin de tehnici de interpretare a imaginarului – participatory observation, focus-group, self interpretation (am vorbit englezeste, groaznic!) – si sa le dai aceasta dimensiune a inexplicabilului fantasmatic.

 

Mihaela Ursa: S-ar putea sa spun o mare prostie, dar ma intreb daca nu ar fi foarte “sanatos” pentru termen si pentru concept (care mie mi se par teribil de importante si tocmai pentru ca sunt astfel si pentru ca au o functionalitate practica incontestabila, oricit de putin elaborat este anarhetipul) ca, in momentul in care vei merge mai departe cu elaborarile, pentru ca asta se va face intr-o forma sau alta, sa eviti asocierea cu modernismul sau cu postmodernismul, adica sa nu pastrezi referinta paradigmatica decit pentru ilustrari, in alegerea exemplelor. insa in momentul in care implicatiile tale vizeaza ce “se intâmpla” cu omul de astazi, sau cauzele care duc la aparitiile operelor de acest tip, ma gândesc sa nu arestezi configurarea anarhetipala intr-o zona precis postmoderna ori “inalt moderna”. Am doua motive pentru care as recomanda aceasta neutralitate de principiu: in primul rind, pentru ca discutia despre oricare nou concept care isi revendica identitate postmoderna ramine, indiferent de bunavointa participantilor la dezbatere, in zona destul de sterila a diferentierii modern/postmodern, a deja obositoarei dispute intre paradigme si episteme, o disputa fara sfirsit sau cu sfirsit conventional, pentru ca totul depinde pina la urma de decupajul bibliografic cu care operezi, ce tabara iti alegi, argumentele distribuindu-se destul de egal si in una, si in cealalta. Se vede, de altfel, si din masa noastra rotunda, ca adesea discutarea anarhetipului este sufocata de partizanate personale, firesti, dar neproductive. in al doilea rind, chiar nu cred ca acest concept este unul care sa descrie postmodernitatea, pentru ca postmodernitatea este totusi puternic nostalgica, si accepta efectele epistemei fragmentarului si a pulverizarii mai mult ca pe o fatalitate, si nu ca pe un cistig (de altfel este simptomatic faptul ca operele despre care vorbesti stârnesc mai degraba reactii de nedumerire si respingere, decit de adeziune, cum s-ar intimpla daca ele ar “raspunde” unor asteptari reale). Or, “omul anarhetipal”, cel care sa se si bucure de asemenea opere si sa priveasca pulverizarea ca pe o sansa, ramine totusi, sa se nasca de acum inainte. Ca sa fiu cu totul si cu totul bombastica, voi spune ca anarhetipul il descrie pe omul viitorului si raspunde asteptarilor lui.

 

Marius Jucan: Mie pericolul cel mare, ca sa-ti continuu ideea, mi se pare ca vine din dorinta difuza, prezenta totusi, de explicitare. Exista in privinta anarhetipului dorinta certa de a construi un discurs. Tentatia se concentreaza in a organiza un punct de pornire, acolo unde se pare ca se deschide o perspectiva, unde se vede aplicabilitatea, necesitatea inventiei, ceea ce sustine de obicei prin chiar organizarea lui un discurs. Schema de sustenabilitate a conceptului. Dar aici este si marea provocare: ce discurs crezi ca va fi apt sa sustina un construct mobil, vulnerabil, fiabil totusi, mai viu. De aici mi se pare ca soseste provocarea. Sa nu existe acea secventialitate ordonatoare a explicatiilor, si intelesul sa decurga totusi, iar undeva, asa cum sesiza si Sanda, sa existe aceasta luminare, un clar-obscur al intelesului.

 

Mihaela Ursa: Pâna la urma propun un discurs pe doua coloane, una sa o traduca pe cealalta, si fiecare sa-si asume partialitatea: coloana intâi sa fie anarhetipica, pe intelesul celor care au deja disponibilitate anarhetipica, al celor care percep structural aceasta inlocuire a explicatiei cu “jocul” propriilor fantasme (si printre care nu se va numara Sanda, si nici eu personal, traditionale cum sintem) si care ar putea duce la capat fantasmele puse de tine in discursul respectiv, iar a doua coloana, la fel de imperfecta, sa fie exact teoretica si epistemologic foarte clara, conceptuala, aproximind discursiv ceea ce prima coloana ar practica, sa spunem.

 

Ovidiu Mircean: Eu cred ca suntem intr-o postura foarte ingrata, suntem ca o adunare de ursitoare, care acum trebuie sa ursim destinul unui nou nascut. Problema este ingrata pentru ca de fapt copilul care s-a nascut are sapte capete: ori ursim un singur destin pentru cele sapte capete sau mai multe capete-identitati, ori ne alegem fiecare câte un cap si ursim aceluia un destin separat. Pâna la urma chiar ideea de a ursi devine absurda pentru ca nu poti sa o faci convenabil in cazul anarhetipului, sunt sapte identitati comasate intr-un singur trup, deci ce faci? Sapte suflete sau mai multe? Pentru ca probabil termenul are muguri din care vor creste o multime de alte acceptiuni, care risca fiecare sa sufoce trupul comun.

 

Stefan Borbely: Impesia mea a fost ca acest copil este gata nascut. Numai ca, probabil, nu stim noi sa-l apreciem cum trebuie. Partea puternica a integului text elaborat de catre Corin mi s-a parut a fi transdisciplinaritatea. in ce sens? Este evident ca – acum rostesc un termen modern foarte mare, care este epistema – noi traim intr-un anumit mediu epistemic. Acest mediu epistemic este insa extrem de eterogen si aceasta eterogenitate poate fi la un moment dat chiar ierarhizata, pentru ca, de pilda, limbajul de exprimare al computerelor, limbajul de exprimare al realitatii virtuale in cinematografie s.a.m.d. este cu mult superior posibilitatilor de exprimare din domeniul literaturii. Literatura ramâne ancorata in cuvânt. in momentul in care intra in joc sincretismul cuvânt-text-imagine, prin intermediul computerelor, prin intermediul realitatii virtuale, este cu totul altceva. Ceea ce mi s-a parut mie ca e cu totul formidabil in textul lui Corin este sugestia de a interpreta un domeniu prin posibilitatile asociative pe care le deschide un alt domeniu, chiar strain de cel dintâi. Ideea nu este de a interpreta literatura prin intermediul literaturii sau filosofia prin intermediul filosofiei, ci de a interpreta filosofia prin intermediul gastronomiei sau literatura prin intermediul realitatii virtuale din cinematografie. Acesta este, dupa mine, efortul pe care trebuie sa-l facem pentru a iesi din propriile noastre scutece, pentru a merge un pic mai departe. Pentru mine, anarhetipismul metodologic este o provocare: obligatia, manierista de fapt, de a asocia domenii si gusturi incongruente. De pilda, la New Europe College, Domnul Andrei Plesu ne vorbea de mesele de la Wissenschaftskolleg din Berlin, unde se ajunsese la rafinamente gastronomice postmoderne fabuloase, consumându-se, de pilda (cu o placere nu intotdeauna unanima, dar unanimitatea e o psihoza moderna), inghetata de… tarhon. Aici incepe savoarea timpurilor noastre: cu inghetata de tarhon intri in postmodernism; cu inghetata de fistic, peste care torni ciocolata, esti inca in modernism…

 

Doru Pop: Eu nu vreau decât sa imi exprim indoiala ca realitatea virtuala de tip Matrix este o realitate non-verbala, ca apartine non-logosului. Pentru ca Hollywood-ul si productia unui film presupune in primul rând un script si o dimensiune de natura profund textuala. Eu nu cred ca putem sa explicam literatura prin filmul virtual, ca acesta ne-ar da o explicatie non-literara, non-discursiva, in mod particular pentru ca Martrix s-a nascut din experienta benzilor desenate, cu o componenta textuala majora. Oricine stie cum se construieste un film la Hollywood stie ca el este, inainte de a se filma sau de a ajunge pe computer, deja scris. Nu-ti da nimeni un milion de dolari sau o suta de milioane de dolari (cu un milion se fac filme pornografice!) sau un miliard de dolari sa te joci pe calculator. Eu vreau sa spun ca provocarea ramâne totusi la nivel personal, provocarea ramâne la nivelul optiunii pe care Corin o va face. Vreau sa ne spuna care este metoda. Domnul profesor Muthu a spus ,,Nu, sa intram in ontic!” Sanda a spus: “Nu, sa avem grija! Atentie, sunt anumite probleme! Sa explicam pe felii. Unde, cine, când, cum, de ce?”. Eu, pe de alta parte ii dadeam cu ale mele, cu scufundari, cu prostii, cu inexplicabil. in momentul asta cred ca totusi Corin trebuie sa ne spuna. Eu am vazut acolo in text lucrul acela minunat, momentul citirii textului tau ca un observator participativ. si sa ne spui ce vrei sa faci. Pentru ca, sa fie foarte clar, nu cred ca in acest moment partea metodologica si partea tehnica a conceptului exista.

 

Stefan Borbely: Eu il vad ca pe un proteism generativ continuu. Ilustrarea o primim, de pilda, din partea acelui domn care a trimis Observatorului Cultural vreo doua scrisori entuziasmate, legitimând public lansarea conceptului, cu acceptiuni diferite, pe care nu le putem nici macar banui. Cine stie ce asociatii se petrec in capul respectivelor persoane… Procedura e tipic postmoderna: un concept se naste direct prin diseminare, fisional, multiplu, plural, antireductiv Pe de alta parte, avem gestul spontan al Simonei Popescu, care a reactionat imediat si a spus “Vreau sa scriu, vreau sa particip, sa imi trimiteti de acum incolo textele.” Dupa mine, daca se lanseaza public textul, s-ar putea declansa o poveste frumoasa, mergând in directii la care nu ne asteptam.

 

Doru Pop: Cu aceasta suntem cu totii de acord, nu? Dar iarasi problema mea este metodologica.

 

Corin Braga: Chiar asa si este. Acest text e o invitatie sa ma ajutati sa il “mosim”. Din punct de vedere metodologic, intr-adevar anarhetipul nu este deocamdata “mosit”. EmotionalBodyProcess, active research si celelalte sunt niste metode preexistente care insa, combinate in anumite feluri inteligente, ar putea fi folositoare. Eu insumi nu stiu inca cum. Daca incep la toamna proiectul de a discuta cu masteranzii despre starile alterate de constiinta samanice, atunci va fi un prilej de experimentare efectiv, in care se va vedea daca se poate ajunge sau nu la un rezultat. Si acum inca o idee: ii multumesc Mihaelei pentru sugestia ei, aceea de a nu lega anarhetipul de postmodernism si arhetipul de modernism. Sau in orice caz sa nu postulez o relatie efectiva si biunivoca intre ele. Si am ramas pe gânduri, deoarece facându-mi o mica, hai sa nu ii spun psihanaliza, am devenit constient de faptul ca in momentul in care am facut aceste corelatii, am facut-o in parte sub presiunea a ceea ce spunea Stefan, adica a nevoii de a “blinda” un text cu niste trimiteri, pe de alta parte fiind constient ca daca cumva as ajunge sa-l export in strainatate, ar trebui sa-i atasez o bibliografie masiva in coada, Sa-l raportez asadar si la deconstructia lui Derrida, si la gândirea slaba a lui Vattimo, si la rizomii lui Deleuze, si la paradigmele lui Ihab Hassan. Dar ceea ce mi-ai spus tu ma ajuta sa ma eliberez de acest sentiment de culpabilitate academica. Fiindca aparatul respectiv, am impresia, in loc sa ajute la degajarea germenelui de noutate al conceptului, nu ar face decât sa il sufoce in fasa. Pe de alta parte, riscul opus este cel al diletantismului, sau al ireverentei…

 

Mihaela Ursa: Cred ca o asemenea ireverenta ar fi in spiritul acestui Centru fantasmatic, dupa cum acelasi centru poate “scuza” aroganta de a imagina descrierea si dorintele omului care va urma.

 

Stefan Borbely: Asta e si sugestia mea. De pilda, se poate incepe textul acesta, foarte serios, cu urmatoarea bomba formularistica: “Acesta este un concept trans-postmodern!” Punct. Dupa care va incepe exegeza revoltata: “Nu este! E prezumtios ce spuneti! Gresiti!” etc. E perfect inceputul… Textul ar putea fi lansat, ostentativ, in acest fel: aici se termina postmodernismul, de aici incepe anarhetipul. E o provocare strategica premeditata: multi se vor simti obligati sa ridice manusa…

 

Mihaela Ursa: Chiar acum mi-a venit ideea ca poti la o adica sa formulezi la un mod foarte sobru si academic chiar argumentul detasarii tale de calea asta, pornind de la sugestia pe care o aminteam mai la inceput, existenta deja in text, si anume ca viziunea postmoderna este una nominalista. Postmodernismul se impaca cu fragmentarismul si cu lipsa ori pulverizarea sensului spunând “Nimic nu mai este real”. Ori tu spui cu totul altceva decât nominalismul si altceva decât postmodernismul in sine. Pe aceasta diferenta, pe acel altceva cred ca trebuie mers.

 

Corin Braga: Da, termenul de anarhetip nu e nominalist.

 

Mihaela Ursa: Tocmai aici sta puterea lui. Este un concept de resuscitare.

 

Corin Braga: Atunci ajungem la ceea ce spune Stefan, si anume ca, strategic vorbind, trebuie anuntat din start ca anarhetipul se vrea dincolo. .Cred ca ne putem opri aici. 

[Top]

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn