Twitter Gplus RSS

Seria III – Atelier 3


Atelier de creative writing pe muzică psihedelică (3)

             La al treilea atelier de scriere creativă din seria III, muzica propusă spre audiere a fost Yes (formaţie creată în 1968) cu albumul Going for the One (1977). Asemenea formaţiei anterioare – King Crimson – Yes mizează tot pe sonorităţi hibride: la fel, calificativul pus acestei muzici a fost acela de rock progresiv, rock simfonic şi foarte rar acela de rock psihedelic. Muzica formaţiei Yes (mai ales în perioada de apogeu dominată de vocea lui Jon Anderson şi de geniul de la claviaturi, Rick Wakeman) hibridează accente simfonice pigmentate cu tot soiul de ingrediente de rock progresiv, pedalând tocmai pe un mariaj special al sonorităţilor, în construcţii aparte, contrapunctice, uneori. Mai jos prezint textele comise de studenţi pe muzica formaţiei Yes, specificând şi faptul că participanţii au fost solicitaţi să explice în scurte note (la sfârşitul textului produs) felul în care au izbutit sau nu să se concentreze pe muzica respectivă şi să ajungă măcar la o semi-transă psihedelică (dacă a fost cazul). Uneori, explicaţiile muzicale legate de textele comise au fost mai interesante decât textele în sine.

 

Raluca Ferentinos

(fără titlu)

M-am divizat în zece şi m-am suit pe zece roibi,
Cu coamele roşii de sângele ce-mi ieşea din răni…
Cei zece roibi s-au divizat în zece şi fiecare parte din mine iar în zece,
Până când eu nu mai eram decât bucăţi sfâşiate de carne.
A venit pasărea dătătoare de viaţă din poveşti, dar eu am alungat-o fără milă!
Ce vrei tu, pasăre? Crezi că îmi poţi lua suferinţa săpată atât de adânc în suflet?
Crezi că poţi pune fiecare părticică din mine la locul ei?
Nu mai cred în feţi frumoşi şi ilene cosânzene…
M-am divizat şi fiecare om pe care l-am iubit a mâncat câte o bucată din mine,
Eu nu mai sunt eu, de-acum eu sunt voi şi voi m-aţi mâncat!
Ca într-o procesiune grotescă, am fost friptă, fiartă, mâncată crudă sau păstrată la rece.
Simţeam că mi-e frig, şi că mi-e cald, şi apoi iar frig, frig-cald…
Sângele s-a prelins pe coama de munte unde am fost sfâşiată de voi
Şi am rămas, acolo singurul “om” care îmi face cinste fiind muntele.
Şi capul tău? Întreba copilul care a fost atent la poveste.
Capul meu? Mi l-au mâncat viermii şi şobolanii, mai întâi ochii, apoi nasul şi urechile, 
Până nu a mai rămas decât craniul.
Îl păstrez şi acum la mine în cameră
Ca să-mi amintesc ce mi-au făcut oamenii.
Acum eu sunt tu, sunt el, sunt ea, sunt voi, şi voi m-aţi mâncat,
Acum voi fugiţi ca nebunii prin biserici bizantine,
Căutând purificarea, căci v-aţi otrăvit cu carnea mea şi de mine.
O să muriţi şi voi prin mine aşa cum şi eu am murit datorită vouă,
Dar până atunci veţi trăi viaţa ciuntită, otrăvită, deformată,
Ca un cub de lemn strâns într-un cerc metalic.

 

Notă:

Muzical nu am preluat nimic, prima piesă am folosit-o pentru a intra într-o anume stare şi apoi mi-au venit în minte imagini ca într-o peliculă cinematografică. Am scris influenţată numai de primele melodii ale albumului.

 

Lavinia Rogojină

(fără titlu)

 

Obsesia unui zâmbet rupt în aşchii de râs
a căzut în zaţul scufundat
bolboroseşte
sperai că cineva se va îneca cu el
- dar poza tâmpită şi fericită de zâmbet larg
lipseşte din albumul cu poze
duhnind a trecut -
Nimeni nu bea zaţul din cafea

 

Notă
Muzica m-a acaparat şi m-a intrigat în măsura în care am uitat de foaia de scris, dar nu m-a învăluit complet. Cred că nu am reuşit să termin nici povestea muzicii (trăind-o din interior ca data trecută), nici pe cea a scrisului (…). Nu am avut timpul necesar să mă întorc asupra foii de scris, neputinţă transpusă în acel zâmbet rupt – era începutul a ceva ce nu a mai fost continuat.

 

Sonia Doris-Andraş

Joc de-a cuvintele

 

Ariadna arahnidă Orient

zbor mor fecior Melchior
picior amor ulcior
uşor taior omor topor

Ariadna arahnidă Orient

chitară amară fecioară
pară clară binară
cămară ţară compară

Ariadna arahnidă Orient

apă sapă ceapă ţeapă
mapă adapă
îndoapă lupă supă

Ariadna arahnidă Orient

zare sare mare
sare zare
mare
zare sare mare

Ariadna arahnidă Orient

foc toc coc
toc foc
coc
foc toc coc

Ariadna arahnidă Orient

şa la ta
la şa
ta
şa la ta

Ariadna arahnidă Orient

Orient
arahnidă Orient Ariadna

Ariadna
Orient Ariadna arahnidă

Arahnidă
Ariadna arahnidă Orient

 

Notă:
Nu ştiu cât de mult am reuşit să intru în transa muzicală. Am ascultat muzica mai degrabă într-o stare conştientă, ajutându-mă de fapt să mă concentrez mai bine. Aşa am ajuns la această formă gândită mai degrabă la rece, de joc de cuvinte, cu valenţe muzicale şi incantatorii. Primele trei strofe se vor a fi o înşiruire aparent haotică de cuvinte (care se termină în aceeaşi silabă), apoi, după aproximativ aceeaşi regulă, am luat cuvinte mai întâi de patru, apoi trei şi în final două litere şi m-am jucat cu ele, ca la sfârşit să aplic aceastăars combinatoria pe refrenul Ariadna arahnidă Orient, cuvinte care aparent nu au legătură, dar care după Fulcanelli sunt unite de o origine comună. Ideea de bază este că pentru mine limbajul este o joacă de cuvinte care poate fi inteligibilă dacă intenţia cititorului este să privească dincolo de text. Muzica, evident lucrată până la cel mai mic detaliu, m-a împins spre un astfel de joc.

 

 

Cristina Vidruţiu

 

Listening and writing
                                                                                                        

 

     Caruselul clădit pe capetele corului copiilor îşi îngroapă mâinile în mlaştina sunetului maşinii de tocat. Flori de azbest se lovesc în pieptul meu, mă trag de colţul hainei în jos şi-mi spun că parfumul e o iluzie a vieţii. Perna gândurilor mele se dezumflă de câte ori îţi pui capul peste mâinile mele, când te plimbi cu patina roşie pe luciul retinei mele. Apeşi pe rând degetele mele devenite într-un surâs clapete ale pianului prăfuit ascuns în părul tău. Coaja privirii mele se sparge sub presiunea cuvintelor care-mi ciugulesc mărgelele; mărgelele de carne roşie atârnate la uscat în copacii din pădurea genelor tale. Paşii înscăriţi ai soarelui se sprijină pe podul palmelor tale. Scorţişoara presărată pe filele cărţii prin care unghiile viselor mele hoinăresc. Zilnic te arunci pe hornul ochilor mei coagulând stropii de sânge în jurul a două mânuţe împletite pentru rugăciunea de seară. Îţi refac chipul clipind în faţa aripii de libelulă.

 

Notă:
De data aceasta am încercat să ascult muzica ca pe un întreg, eliminând fracturarea dintre melodii. Am încercat “să vad” cursiv sunetele şi să creionez imagini în concordanţă, făcând apel la o anumită coeziune  a imaginilor bazată pe elementele comune tuturor melodiilor, de aici obsesia pentru cuvintele recurente mele/tale care acţionează asemeni unui ritm.

 

Suzana Lungu

(fără titlu)

 

Trepăduşii îi sunt întotdeauna verzi ca stelele albastre rupte din ochii tăi împăienjeniţi de lumina crestată ca un pumnal indigen. 
Un triplu salt în întuneric cu o sticla de votcă şi nici un prieten în plus fascinant cât de adânc pot cădea şi nu m-aş opri nici dacă m-aş lovi de pământul fărâmicios, nu m-aş opri în ei minunaţii pustiului de acolo care dansează oamenii din luna pământului verzi ca stelele albastre, roşii, negre sunt atât de liber pentru întâia oara sunt atât de gol, gol ca o sticlă de votcă.
Am atâtea mâini inutile, la fiecare zvâcnire sting, la fiecare alunecare împing dinamita visurilor mai aproape de voi sunt un zeu minor de origine vag frigiană vag albastră, împrăştiat între pietrele pe care le calci, împrăştiat pe talpa ta ca o pulbere aurie.
Catedrala măririi mele sună ca un instrument acordat pentru zdrobirea de pereţi, imaginează-ţi-i în picioare slăvind distrugerea, întunecaţi şi unanimi arhangheli molotov înfăşuraţi în cabluri şi binevestind umerii zdrobiţi şi întoarcerea genunchilor în piept, binevestind explozia universală care care va termina odată şi-odată cu tot. Aşa sa fie. Aşa.
Scoica din care ne-am deschis a plutit zile în şir în pântecele balenelor, uriaşilor şi ne-am făcut uriaşi într-atât că am putea cocoloşi lumea într-un buzunar al Tatălui, am putea s-o luăm în gură să vedem ce gust au munţii şi copacii. 
Suntem căderile de apă ale altor ceruri cu vuiet de nerecunoscut, ne întindem peste viaţă vârtejuri nou-născute de şerpi fantastici cu ochi de piatră dulce, fluidă.
În adâncul nostru peştii fabulei desenează cercul care se strânge de fiecare dată câte puţin până ajunge un punct, singurul punct fără suprafaţă şi te miri că ai ieşit de acolo gigantesc şi dureros, neisprăvit şi minunat, simfonic şi surd, o licărire, ultima înainte să se închidă portalul topaziu.

 

Notă:
Muzica cosmică, îmi asum riscul cacofoniei. Minunată pentru misticoizii ca mine, prea frumoasă ca să mai lase loc şi de altceva.

 

Marius Conkan 
moarte cu cearşaful de gât

se aude în burţile noastre 
un muget de vacă
s-arătăm şi noi ca poeţii
scriem versuri tâmpite
şi ne înghesuim pe conducta nebuniei adevărate
care va exploda cu foarte puţini
muzica muşcă din noi ne pedepseşte
să nu cerem niciodată cercului iertare
cercul n-aparţine nimănui
(am să părăsesc această lume de creiere lunguieţe
mutra mea se potriveşte 
cu cea a unui taur/bizon/cal/iepure
şi nu cu cea a unei vaci)
arătaţi ca dracu moartea cu cearşaful de gât
se piteşte în voi şi vă roade
organele sfărâmate 
maestrul se naşte dintr-un ou 
depus la poalele munţilor
veşnic tineri (wow ce clişeu)
maestrul are un ochi adâncit în pământ
şi unul în măruntaiele vremii
(a mă lepăda de voi e dificil
ştiu că vă place pământul)
şi nişte cârlige de vomă
ne leagă ochii 
înotând prin moluşte
cam atât cu această despărţire
mutra mea se potriveşte 
mai ales cu cea a unui cal

 

Valerica Mărginean

mi-a zis c-a ieşit din ţepii imaginari

mi-a zis c-a  ieşit din ţepii imaginari 
de pe marginea neîmplinirii păroase
sub sângele identităţii mele
călugării nepieptănaţi ies din cavernă
furnicile îşi scutură aripile
în vehiculul viermelui cilindric 
de unde eu pot privi şirul mişcărilor
mă contaminez de transparenţa
ce creşte de la o zi la alta 
din epidemiile desfigurate de plângeri
se nasc fluturii sfâşiaţi în cuiburile oarbe
sugrumă păpuşile cu picioare 
din care se dezlipesc umbrele 
eu măsor tumbele somnului zimţate 
trezirea sângelui ruşinii şi-al înălţării
delirul vocilor în surdină
refac traiectul picurilor miasmei 
amprenta surpării extazului memoriei
suprimă descleştarea clinică a visului 
plutirea mâinii din rana deschisă
înalţă catarge în cimitirul de lapte 
           
Notă:
Formula de la care am plecat a fost aceea a unei biblioteci multidimensionale, în care accesul la o aşa zisă Mare Carte (absolută) este blocat de ziduri de cărţi dispuse în palierele fiecăreia dintre dimensiuni. Încercarea de a trece dincolo de fiecare dintre acestea se dovedeşte a fi sisifică, întrucât pe măsură ce dărâmi cărţile, acestea se reaşază în aceeaşi ordine. Găsirea Marii Cărţi ar corespunde cu identificarea adevăratei identităţi, astfel că fiecare încercare de surmontare a vidului va corespunde creării unei imagini.  În final nu se poate vorbi de o găsire a identităţii sau de o încheiere a acestei căutări.

 

Valentin Moldovan
acvatica

romburi picteaza vise pe crenelurile oceanului
broderii de clape îşi revarsa buclele din perle în spirale
împletit în marmura un vals al sirenelor
scânteiaza râsetele copiilor de pe câmpiile cu delfini
din irisul lor pornesc porţi prin stoluri de
semiluni albastre ce-şi deşarta portativul
sfere pulseaza atunci pe buzele coralilor
un crab îşi arunca creierul în şuşoteala verdelui mut
cleştii îi devin viori 
ochii polisului din pantomime filigranate
acolo unde cerneala apune pe vitralii
zboara cocori cu şapte pântece ca un cimpoi cu seve înfrunzite

Notă:
Muzica formaţiei Yes m-a impresionat în mod deosebit. Orchestraţia aparte şi timbrul interesant al vocii protagonistului m-au facut sa-mi imaginez o lume acvatica, chiar o orchestra acvatica, celebrând naşterea şi visul. Toate vietăţile se bucura de naşterea noilor creaturi în marea lor colonie, în care nu conteaza ca nu sunt la fel. Sirenele danseaza, un crab cânta la vioara iar din noapte apar “ichti-cocori” care aduc balsamuri parfumate pentru a-i boteza pe “noii sosiţi”.

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn