Twitter Gplus RSS

Seria I – Atelier 2


Atelier de creative writing (2)

   In cadrul celui de-al doilea episod al atelierului de creative writing, participantilor li s-a explicat structura poemului delirant, după cum urmează. Metafora, dar si imaginea potrivită pentru poemul delirant este aceea a submarinului scufundat si inundat. Centrul poemului, buricul lui, este undeva in măruntaie: pe acolo pătrund si se varsă cele două conducte: una a ratiunii si constiintei, cealaltă a inconstientului. Miscarea este de sus in jos. Dar conducta ratiunii trebuie să fie intotdeauna secundară, minimală, lăsind conducta inconstientului să joace rolul esential. in timp ce prin conducta ratiunii coagulează in poem idei si sentimente, prin conducta inconstientului se varsă exploziv, in magmă, fluxul imaginar. Dacă supapele ratiunii au limpezimea lor de cristal, cele ale inconstientului sint alunecoase, confuze, dar puterea lor tocmai de aici izvorăste. Fragmentarismul ori, dimpotrivă, curgerea nămoloasă a inconstientului sint compensate de ordinea ratională care subzistă in orice poem delirant. Nu din creier ori inimă (suflet) se naste poemul delirant, ci din măruntaie, chiar dacă nici inima, nici creierul nu dispar intru totul, ba, dimpotrivă, mereu sint fortate să secondeze măruntaiele. Poemul-submarin este inundat putin cite putin: usile blocate sint coplesite pe rind de apă, compartimentele se umplu treptat, iar, la sfirsit, echipajul aflat in incăperea de comandă este surprins de potop si inecat. Această structură a poemului-submarin redă, in măsura in care este posibil, modul in care conducta inconstientului trebuie lăsată liberă si nestrangulată. Imaginea perfectă a poemului-submarin este aceea in care intregul echipaj pluteste inecat. De-abia in acest moment s-ar putea spune că poemul delirant s-a realizat pe sine insusi.

    Citeva delimitări terminologice legate de ideea de delir au fost, de asemenea, necesare, pentru descojirea tehnică a acestuia. Astfel, dat fiind că delirul se caracterizează prin incontinentă si incoerentă verbală, avalansă vicioasă, bombardare confuzională, fugă de idei, dezintegrarea a constiintei, el reprezintă o supraderaiere de la realitate: această supraderaiere poate fi aparent omogenă sau vizibil fragmentară si stridentă. Ca orice entitate, si delirul are o structură: aceasta este, insă, alogică; metafora geometrică cea mai clară pentru delir si pentru structura acestuia este piramida neterminată, construită pină sus, dar doar pe jumătate. O altă delimitare necesară este aceea intre vis si delir. Dacă visul este un delir fiziologic normal, după cum specifică Freud, delirul tine deja de maladie, de boală psihică. in orice caz, in psihanaliză delirul poate fi tratat doar dacă este dus pină la capăt si epuizat; el nu trebuie niciodată infruntat, ci consumat si ars pină cind se dizolvă de la sine.
    Freud este cit se poate de categoric: delirul reprezintă situatia cea mai pregnantă in care are loc bătălia dintre realitate si elementele refulate din inconstient. in cele din urmă, intre realitate si refularea inconstientă se realizează un compromis, dar aceasta doar după ce se va fi dat o luptă pe viată si pe moarte. in cadrul delirului, elementele cel mai vizibile si cărnoase sint fantasmele; acestea sint “substitute si mlădite ale amintirilor refulate, impiedicate de o rezistentă să pătrundă nemodificate in constiintă; intrarea lor in cimpul constiintei este plătită cu pretul transformărilor si deformărilor impuse de cenzura exercitată de rezistentă. După realizarea acestui compromis, respectivele amintiri se transformă in fantasme pe care constiinta le intelege gresit” (Freud). Se cuvin a fi retinute aici importanta fantasmelor in structura delirului si ideea de deformare ori malformare a realitătii implicată de fantasme. Cu toate aceste ingrediente perturbatoare, intotdeauna, in delir, există un grăunte de adevăr, o sectiune transversală a realitătii pure, veridice. De fapt, din acest grăunte de adevăr ia nastere, prin gonflare, delirul care, in forma lui cronică, deraiează in paranoia. Chestiunea, asa cum o pune Freud in mod special, este aceea că grăuntele de adevăr ajunge deformat in constiintă si de aici se hipertrofiază, ridicind deformarea la nivel maxim. Delirul se naste dintr-o cenzură care “sterge cu brutalitate tot ceea ce nu-i convine, in asa fel incit ceea ce rămine devine incoerent”. Cu alte cuvinte, delirul devine ceea ce este din pricina unei tăieturi violente pe care cenzura o comite si in care realitatea ajunge să fie plină de goluri, mutilată, mincată de o lepră voită. C.G. Jung propune un alt concept care ajută la intelegerea termenului delir: este vorba despre inflatie; inflatia ca extindere a personalitătii dincolo de limitele individuale, prin identificarea aberantă, exagerată, grotescă uneori, cu varii arhetipuri. Jung nu se axează pe ideea de cenzură si tăietură brutală, ci pe aceea de hipertrofiere a personalitătii.
    Pentru a studia delirul in vitro, nu este deloc neglijabilă clasificarea acestuia. Din punct de vedere patologic, lucrurile stau clar: există delirul cronic (adică paranoia) si delirul efemer (care poate fi tratat si vindecat). Din punctul de vedere al veridicitătii, există delirul mimat si cel “real”. Din punct de vedere stilistic, paleta delirului este infinită. Din punct de vedere continutistic, există delirul de cunoastere (cognitiv) si cel existential (ontic). Nu in ultimul rind, din punct de vedere tehnic, există delirul narativ (in care epicul, povestea, trama sint esentiale si au o aparentă convingătoare) si cel fragmentarist (construit din mănunchiuri de scene disparate).

    Primul autor “delirant” cercetat in cadrul atelierului pe literatură onirică a fost Gherasim Luca cu poemul Bumerang (toti poetii care vor fi analizati sint prezenti in antologia Deliruri si delire, publicată in 2000, la Editura Paralela 45). Pentru a facilita interpretarea poemului si deconstructia delirului respectiv, s-a pornit de la conventia că autorul/autorii trebuie să fie priviti ca niste “pacienti” de către cititorii “psihiatri”, interpretarea poemelor delirante fiind văzută ca o formă simbolică de “terapie”/vindecare. in cazul poemului Bumerang, versul-cheie (care conturează structura poemului) a fost detectat ca fiind: “Pe treptele din fată băietii din mine s-au spinzurat de sira spinării”. Au fost identificate imaginile-pivot ale poemului (“pionezele dintilor”, “singele, parasută inchisă”, “trupul imbrăcat pe speteaza monahilor din gene”) si citeva tehnici specifice: contopirea material-spiritual, violenta verbală stridentă, miscarea dinspre inăuntru spre afară.
(Ruxandra Cesereanu)

    

    In a doua parte a atelierului, participantii au primit ca temă ideea de personalitate multiplă, intr-un poem care să imite stilul lui Gherasim Luca, in treisprezece versuri lungi, fără rimă. Majoritatea nu au respectat tema indicată sau au pulverizat-o. in cele ce urmează voi aminti imagini reusite din poemele comise, răminind ca, in final, să transcriu poemele realizate unitar ca structură.
    ”imi bate in ochi noaptea ca o coadă de peste/ Nu m-ai născut indeajuns, tată” (Cristina Novac); “plantasem intuneric/ Tu ai schiopătat atunci prelung spre umbră/ Era cald de mamă inainte/ vin de sarpe de minciună” (Emil Sălăgean). Din poemul Amaliei Marina am retinut doar imaginile “vuiet de tinichea” si “mugur de scirbă”. “Cutite nevinovate izbesc si taie/ Vinovat e singele negru, curgind” (Petronela Miron). Flaminia Robu are un vers aproape desăvirsit: “Si fluturii si-au muscat buzele invinetite de gerul lipit pe retină”. Cristina Chirtes: “n-ar fi fost rău nici dacă i-as fi/ sfirtecat cu tăisul coltilor ca o grapă lemnul mirositor/ ca o usă de mănăstire a buzelor/ laptele căldut al mingiierilor/ Scheletul meu de sticlă, gelatinizat subit, devenise blind ca un mielusel/ Se răsturnaseră cu zgomot pe podea ca in trecerea prin secundă a unei herghelii/ Toate printesele-luptătoare din sticlă si toate păpusile”. Andrada Fătu: “ametelile de curent rosu/ O să-i lipească cuie in piele cu adeziv/ fisii de carne moartă de animal/ O să-i fure apa moartă de pe obraji/ Ea care stie că-i cresc mii de fete de vată si de cristal/ O să iasă licoarea verde”. Teofil Pintilie: “calendarele din urechi si ceasul cel mare de pe ochiul sting/ au nins in noi pină dimineată/ priveste, priveste, Metiso, cum apune in mine bătrinul colectionar de antichităti,/ ai invătat pe de rost capătul fără degete al miinilor din privirea mea/ si totusi iar mă rogi să-ti spun topica textului de la ora de latină din somn”.
    Iar acum trei poeme reusite, din care am eliminat, totusi, balastul (de aceea, poemele nu au treisprezece versuri).

Adrian Muresan
Pulsatii

Mult prea agătatul in cui cordon ombilical
l-am auzit bătind in peretii ascensorului.
Fetita imi spuse cu voce de sirmă: “Plouă…”
in pivnita zăpezii stropite de singe cald
Vărsat din sabia bunicelor de ceară
M-am filtrat o dată cu singele ce piscă
“Fereste-te de devoratorul de retine” imi spuse piticul
Tevile erau prea lungi si nu le-am auzit.
O de-as putea să-mi amintesc
Ce-mi spuse piticul… Cordonul ombilical lovea tot mai puternic
Ascensorul o luă la goană, cadranul se oprise
Si picuram din acele lui verzi.

Lavinia Braniste
Nunta

in fiecare secundă mă acoperi cu pompoane reciclate.
Miezul coronitelor se lipeste de părul meu ca o gumă scuipată de aer
si mă tund pină la piele
imi bag capul in nisipul din sin, in sticla de pe fundul mării
iar tu cind mă vezi vomiti dantelă.
Doamne, unde e apa in care trebuia să mă speli la botez?
Care dintre dintii de pe jos sint ai mei
Si cind imi vor da gurile lucrurilor carnea pe care am plătit-o eu?
Cariile din mine rod scaunul gonflabil pe care stau,
Tu mă bandajezi cu volane si cu oglinzi.
Mă evapor trecind prin capacul tău spart
si cariile cuptorului in care fierbi imi duc in măsele trena.

Mirela Bălas
13

Am descărnat pămintul in fisii mizere
si in genunchi m-am rătăcit in perlă.
Sint cioclu, cint mereu in mlastini parfumate,
scot ochi in grabă; cu sat imi umplu gura:
pe nări scuip cioburi din petalele ridate.
Mă schingiuiesc in zile mari cu pret de post;
un vrac mă naste zilnic in lumi de ciini, de rinoceri
ce cintă-n pian dorinte mult prea imitate.
Bolovani sălbatici in cascade imi tusesc
si-mi urlă iar imaginea trintită in perete
am fost cindva in palmă sărutată:
m-am reintors in perlă ca să mă nasc pe mine:
nu nouă si nici roză, ci inc-o dată putrezită.

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn