Twitter Gplus RSS

Seria I – Atelier 7


Atelier de creative writing (7)

In cadrul celei de-a saptea sedinte, autorul supus atentiei in ceea ce priveste tehnica delirului a fost Constant Tonegaru si poemul sau antologic Plantatia de cuie. Discutia asupra acestui poem a stârnit cele mai multe controverse. Mai intâi deoarece, fiind un delir de razboi, tema a fost considerata pe de o parte a fi facila, usor abordabila, apoi, dimpotriva, fiindca tema razboiului le scapa ca realitate palpabila participantilor la seminar. Au fost remarcate pe de o parte arborescenta poemului ca si constructie, pe de alta parte, faptul ca acesta iesea dintr-un canon limpede al delirului, neaflându-se in descendenta celor analizate deja la autorii studiati inainte de Constant Tonegaru. Imaginile din poem erau fie simple dar percutante (“Luna ca un ficat insângerat”), fie de tip simfonic, acumulat (“maruntaiele caporalului incepura sa cada/ pe un arhipelag cu noua irozi/ plecati calari la vânatoare cu teste la oblânc”). Pe lânga fantasticul delirant, poemul era dozat pe alocuri cu ironie sugubeata. Versul-cheie a fost gasit ca fiind: “obsesia mea din clasa a patra primara: reteaua de sârma ghimpata”. Doi timpi mentali au fost identificati ca producând delirul: timpul copilariei (când soldatii de plumb sunt topiti la masina de spirt) si timpul razboiului (dominat de imaginea caporalului care, muribund, “isi clacsona prelung cu pompa biliara/…/ patrula nimicita la asalt”).

Tema data pentru redactarea pe loc a unui poem a fost aceea a furiei, intr-un text de douazeci de versuri, care sa aiba structura paralela: pe de o parte poemul propriu-zis, pe de alta parte, notele de subsol, alcatuite tot din versuri. Cu câteva exceptii, participantii nu au respectat tema data, producând poeme cu teme aleatorii (nu a fost respectat nici numarul indicat de versuri). Cu toate acestea, poemele s-au dovedit, in general, izbutite, chiar daca unul singur (apartinându-i lui Cosmin Perta) va fi transcris integral aici, asa cum l-a scris autorul insusi. Mirela Balas, Teofil Pintilie si Emil Salagean au scris si ei poeme bune, din care am taiat doar câteva cuvinte balast. Restul poemelor transcrise aici au continut ceva mai mult balast. Am retinut, totusi, câteva imagini din textul Alinei Maistru: “habar n-aveam in care galaxie/ ma integram cleios/ ingemanata sfârtecare croiam din teasta/ bicefalului duce acum inmormântat/ in tufe de chiparos agatate in sabii/ pe vremuri insângeram genunchi de copil”. Si din textul Petronelei Miron: “Imaginea neagra din strafundul celor cinci anisori/ fantasme cu capul intors,/ cu picioare in umeri si maruntaie imprastiate/ Alearga si zboara cersind dezlegare/ Sângele tau vor a-l sorbi cu privirea./ Luminos si-ntunecat refugiu – e ceva sa fii daimon.”

 

Cosmin Perta
Lucrez la o moarte, mi s-a spus

Lucrez la o moarte, mi s-a spus.

O moarte impiedecata, ca o manusa

de plumb intre rasaduri de toamna,

ca o pielita subtire printre santiere.

 

Lucrez la o moarte, mi s-a spus.

 

Pastram pe atunci dintii rosietici ai

balerinelor mioape si pumnul rasucit in figura [1]

intr-un buzunar de carne

ca o paiata sfârtecata in centru.

 

Pastram sângele de pe spatele timbrelor

trimise de prietenii mei. Pastram

ciorapii bunicii si cutitul lung de bucatarie.

 

Lucrez la o moarte, am auzit deunazi

si toate pachetele mele de fân [2] le-am

vândut. Tocmai acum când ar fi trebuit

sa fiu pregatit, macar c-un cimitir de rezerva

sau praf de stranutat frumos.

Fantoma Mariei pasea incet

pe dupa cortina

culegând cu gesturi lenese

ultimii nasturi de metal

si maruntaiele imprastiate

intr-un superb desen

cu crotali.

 

Mirela Balas
Prabusire

Ca pe o bârna deformata si proptita1

ma balansam prin febra nerostita

si peste tot o haita de flacari expulzam2

Acum, m-am incubat in strigat,

rostogolindu-ma odata cu pietrele din mine3.

Cuvintele taiate s-au biciuit-nauntru

si-au implorat sinistru sa vina sa le-nece4.

Acum, in pas molatic danseaza capriorii

ca pe o creanga rupta cuibul greu de fier…

tâsneste iar veninul

si musca din baltoaca5.

 

Teofil Pintilie
Pe piatra

inceputul nesigur al barcilor

Când credeai ca vin cautatorii de aur

Cu mâinile legate deasupra capetelor1

Si de sub piatra ta

Se ridica mâna portocalie

A aceleiasi priviri

Iar daca umplându-ti iar gura cu pene

Ca atunci, in vis, cu apa

Au ramas goale statuile din centru

Si fantasmele din amiezele noastre

Si tacerea scobita ca un mar de viermi in febra din ianuarie.

Când erai in seri descosând luminile cu amândoua mâinile2

in dublul tunel de cale ferata pui iarasi cireada la incoltit

Iar in gât parul mai are gust din barcile de atunci, de apa cleioasa

De inca pietruit cu mâinile

Din agonia cautatorului de aur se zvonea povestea degetului lasat zalog la joc

Iar mai departe, pe drum, amintirea si scheletul altui ultim supravietuitor

Nesocotita in oaze nici pe masa de disectie a spitalului improvizat

Unde ai venit cu ultima arca

 

Emil Salagean
Unu

Se inalta unul apropiindu-si urechea de marginea Caii Lactee

Tragând in piept fumul visurilor1

Nu stiam ca alergam in jurul talpilor lui

Din care ne-am facut adapost

Unul isi scalda visul in ochii cameleonului de pe mal,

Lasând luna sa-i picure stropi reci pe ceafa2

El scutura ploaie marunta – se gândea

Peste nenorocitii care i se amestecau la picioare3

El mângâia cu pleoapa stânga pamântul mult despletit de ape

Te-am strâns intre degete si am uitat ca imi

dorisem cândva sa te fumez pâna la ultima

picatura de scrum

Ti-am soptit – iubito – unul si cu unul fac trei

in departare unul cânta cu fata intoarsa

spre alte galaxii

 

Lavinia Braniste
Groapa

Neascultând zvâcnirile gropii

in care delfinul isi toarna in bronz plamânii1

Ochiul drept, nascut primul, imi cere mostenire barcile de hârtie2

in vremea când imi visam ursitii

Genele imi cresteau de sub unghii si clipeam batând din palme.

in sfârsit, sângele meu, continuu la reflux,

Mi se aduna sub limba3

Si incep sa ti-l vând la litru

Pâna-ti umpli camara de eprubete coagulate4

 

Rares Craiut
Poem in marime naturala

Nemurirea s-a mutat in chirie când am incercat sa-i vorbesc.

“Nu te grabi, ci stai sa vedem ce ne ramâne.”

Plimbari abundente pe suprafete intransigente care

sfârsesc spân unghiile mele inoxidabile.1

“Marea sargasa, despletita si infinita – ura – va articula totul”

Sa vina cineva sa ma caute.2

Prin despicatura ei pulsatia algelor neincepute

nu razbate.

 

 

[1] greseala fatala a regelui Krimm in dupa-amiaza aceea in care ceaiul avea gustul cleios al petrolului proaspat.

[2] mari gramezi de cranii legate printre cuvinte.

1 cu vorbe improscate

prin maduva curgânda

2 smulgând atunci papusile de capul prea trucat,

de masca fara ata.

3 in tremuratul acru al nerostirii verde

4 Mi-a disparut conturul in clocot de suspin tepos,

in racnet mut de namila-otravita,

in isteria stearpa a unei clipe,

in ora asteptarii cea strivita.

5 dungându-se atât de viu pe fata…

1 Pe nisipul alb groapa e treapta

2 Si azi autobuzul a oprit in acelasi loc, intre statii

Sa adune copiii orasului nostru.

1 Printre acei visatori poate ca ne numaram si noi

2 El statea mult incovoiat asupra pamântului

3 Sub ploaie noi faceam dragoste pe mormântul fostilor nostri iubiti

1 Apa marii incalzita pe resou imi dizolva laringele

intins ca o soseta la uscat.

2 Cârligul piratului ma legana când ma scurgeam printre ochiurile hamacului

3 Cardiacii ar trebui sa aiba limba despicata

4 Ursitii poarta intotdeauna busuiocul proaspat

1 care se cheama una pe alta si ma vor trada dupa moarte

2 Sunt tot risipit. Gleznele mele adânc infipte in punti de argint

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn