Twitter Gplus RSS

Recenzie: Corin Braga – 10 studii de Arhetipologie


Corin Braga: 10 studii de Arhetipologie

 

Radu Toderici

Privit istoric, volumul 10 studii de arhetipologie pare să încheie o perioadă “românească” a lui Corin Braga, în sensul în care el survenea, la prima lui publicare, în 1999, după două studii solide despre Nichita Stănescu (1993) şi Lucian Blaga (1998) şi părăsea acest areal de abordare. Lucrul este uşor de observat în interiorul volumului, după dispunerea a trei studii care mai chestionează cultura română (“Cultele religioase în Dacia romană şi postromană”, “Proza românească interbelică. De la Filia la Neikos“, “Postmodernismul literar românesc”), în imediata apropiere a altor şapte, care se concentrează de data aceasta asupra morfologiei culturii europene moderne, cu trimiteri la marile mituri (Oedip, visul, dublul, fausticul etc.). Mai mult decât atât atât, cartea începea cu o interogaţie metodologică asupra pertinenţei arhetipului în studiul literaturii comparate şi se termina cu o analiză psihoistorică a culturii europene, influenţată de analiza istoriei culturii propusă de Mircea Eliade şi, mai ales, Ioan Petru Culianu în a sa Eros şi Magie în Renaştere.
Interesant este că, deşi studiul final pare a avea rolul de concluzie, dincolo de a fi plasat la final ca o strategie retorică menită a aduna într-un singur fir temele diverse abordate de-a lungul volumului, el este mai degrabă locul adevăratei ipoteze a volumului. Aici originează o serie de texte pe care Corin Braga le-a publicat apoi în Observator cultural în 2003, lansând conceptul de “anarhetip”; în lipsa acestei morfologii a culturii, pe care autorul o reia de altfel şi în textele ulterioare, la modul condensat, e uneori dificil de înţeles de unde porneşte exact discuţia. Iar dacă acest studiu final imprimă o anumită direcţie analizelor punctuale din interior, textul iniţial trasează limitele acestor analize. De remarcat cele două sensuri ale arhetipului cultural, unul radical şi unul moderat, de la care se revendică Corin Braga; în contextul în care sensul privilegiat pare, desigur, cel moderat, rămâne deschisă o întrebare la care comparatismul care foloseşte ca instrument anarhetipul nu pare să fi răspuns: dacă arhetipul cultural moderat poate fi exemplificat prin analiza marcat stilistică a lui E. R. Curtius, care este diferenţa esenţială a arhetipului faţă de topos, termenul lui Curtius, dacă ambele sunt forme maleabile istoric? Altfel spus, probabil în acest text apare una dintre dificultăţile unei analize istorice a culturii din perspectiva arhetipurilor fundamentale, în sensul în care, din moment ce comparatismul reperează imagini similare prin analiză de texte, el pare să îşi tragă inconştient argumentele din analiza topoi-lor şi direcţia de cercetare din analiza stilistică predominantă la jumătatea secolului trecut, pe urmele analizelor culturii medievale a lui Curtius.
Din aceeaşi perspectivă, penultimul studiu, referitor la postmodernism, revelează punctul de observaţie al autorului, care este unul precis contextualizat; aşa cum va îşi va fundamenta conceptul de anarhetip ca o ieşire din postmodernism, anarhetipul este preferat ca instrument conceptual fiindcă postmodernismul este abordat ca o tradiţie “neohermetică”. Aşadar, există o perspectivă dublă pe care autorul o mărturiseşte în final: pe de o parte, volumul poate fi citit ca o serie de eseuri tematice, dar, mai mult, ca o serie de teme aflate în evoluţie şi regăsibile în forme modificate în bazarul conceptual al postmodernismului. Probabil această ipostază finală a analizei trimite la auto-inserarea autorului în însăşi gândirea postmodernă. De la această delimitare generaţională (în cazul curentului românesc) vor porni viitoare analize referitoare la statutul general al arhetipului în postmodernitate.

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn