Twitter Gplus RSS

Proza: Periferic


 

Periferic

 

Îmi amintesc şi astăzi cele trei geamuri mari, larg deschise, care lăsau lumina şi aerul proaspăt să intre în toată camera. Îmi amintesc cum asta făcea ca Locul Dorit să fie şi mai râvnit de toată lumea, fără ca toţi să poată ajunge la el. Cum obişnuiam să stau în cealaltă parte a camerei, sprijinit de perete, privind fix înainte, neînţelegând de ce era caloriferul pus sub fereastră, de ce erau singurele lucruri bune din cameră puse în acelaşi loc.

Îmi amintesc cât timp mi-a luat să învăţ mersul lucrurilor. Să mă obişnuiesc cu orarul de fiecare zi. Să pricep care era treaba cu împărţitul jucăriilor: nu-i înţelegeam pe ăia mari de ce ţineau morţiş să le aibă pe cele mai bune, fără să le bage prea mult în seamă. Ţâncii, cu mucii curgând, trăgeau de ele ca nebunii, să le primească înapoi. Era ceva în felul în care se smiorcăiau, ceva care le dădea ălora mari impresia că deţin controlul. Asta, bineînţeles, până se ajungea la televizor, singurul pe care n-au reuşit în veci să pună mâna. Era aşezat suficient de sus, încât să le fie şi lor dificil să-l ajungă, şi, în plus, singura tentativă de a schimba canalul a stârnit aşa nişte proteste din partea mucoşilor, că totul nu s-ar fi putut rezolva decât într-o mare revoluţie, de genul celor despre care, vrând-nevrând, citeşti în manualele de istorie. Desigur, nimeni nu şi-ar fi dorit asta; ăia mari, cu atât mai puţin.

Grupurile erau liniştite, în ziua aceea. Ăia mari stăteau undeva afară, bucurându-se de căldură şi aer curat, iar cei mici, în faţa televizorului, mestecând creioane de colorat deasupra mesei mari din mijloc. Toată treaba cu televizorul era destul de enervantă şi pentru mine. De fiecare dată când mergea vreo reclamă la jucării, toţi cei din jurul mesei săreau şi ţipau: cel care spunea primul că are jucăria aia, chiar dacă o avea sau nu, era, cel puţin pe moment, privit cu respect.

Obişnuiam să mă strecor, în patru labe, către uşa din dreapta, care dădea spre coridor. Dacă s-ar fi legat cineva de mine, puteam foarte bine să nu spun nimic şi să mă opresc la măsuţa de lângă perete; sau, dacă ajungeam mai departe, să mă prefac interesat de vreo carte de pe rafturile de jos ale bibliotecii. Aşa am făcut şi în ziua aceea. Singura problemă a fost că, aproape ajuns la Locul Dorit, i-am auzit pe ăia mari intrând prin uşa din spate. Am luat-o încet spre coridor şi, apoi, m-am ascuns în debara. Cutiile bine sigilate, aşezate una peste alta, în două turnuri mari, cutii despre care nimeni nu ştia exact ce conţin, erau tot acolo. Îngrămădit între cele două turnuri, auzeam zgomotul televizorului doar înfundat.

Începuse să-mi placă muzica şi-n vremea când încă nu ştiam cu ce se mămâncă. Tocmai pentru asta îmi păstrasem, ascunsă şi ea, cea mai rezistentă bucată de carton din câte găsisem în debara. Noaptea, mă strecuram afară prin uşa din spate, care rămânea tot timpul deschisă. În zilele de dinainte, găsisem încă un băţ de îngheţată, din plastic, pe care aveam să-l folosesc în curând. Dar înainte să mă dumiresc prea bine ce aveam de gând să fac cu el, înainte să născocesc din el primul meu instrument muzical, am auzit pe cineva de partea cealaltă a uşii.

– Scoarţă! Ce naiba faci acolo?

Era unul dintre ăia mari; şi mai rău, era, într-un fel, șeful lor. Şi, nu, nu el era Scoarţă; Scoarţă eram eu. Mi-a smuls din mână bucata de carton, bucata mea de carton, s-a uitat câteva secunde la ea, după care mi-a aruncat-o înapoi. Pe urmă, fără nici un avertisment, m-a prins de braţ şi m-a tras cât a putut el de tare. Unul dintre cele două turnuri de cutii a început să se clatine, dar nu atât cât să cadă. A trântit uşa de la debara, ca şi când ar fi vrut să spună Să nu te mai prind în veci acolo! Dar n-a spus nimic, s-a uitat la mine şi a râs. Nici eu n-am făcut mare lucru, doar ţineam strâns beţele de îngheţată, pe care apucasem să le scot înainte ca matahala să mă tragă afară din debara.

Căutam beţele astea cu fiecare ocazie, mai o bucată de carton, mai ceva aracet pe ici, pe colo din care aveam să fac mai târziu primul meu instrument muzical: tubomelconul.

După ce-am adunat destule beţe, am încercat să văd care se potriveau mai bine pentru un instrument: care vibrau, care erau mai elastice. Unele sunau atât de ascuţit încât abia le auzeam, altele sunau jos, misterios, aproape metalic. Cum atelierul meu era inevitabil în camera de zi, uneori mă alegeam cu spectatori.

Primele încercări le-am făcut în bibliotecă, unde, fără zgomotul reclamelor de la televizor, icnetele picilor sau vocile sparte ale ălora mari, puteam să alătur vibraţii împreună şi pe rând în linişte.

Stăteam într-o zi în bibliotecă aşezat pe un scaun, cu beţişoarele în buzunare şi cu bucăţile de carton în mâini. Era pauza de masă. Încercam să prind sunetul care să mă readucă la imaginea Obiectului Dorit.

Parcă îi văd pe toţi adunaţi în jurul meu. Degete mici şi murdare strânse în pumni, chinuindu-se. Voiau să le atingă. Le auzeam şuşotelile, chicotelile, erau curioşi, simţeam asta, dar nu avea rost, nu puteau înţelege ce voiam eu, încotro se îndreapta proiectul meu măreţ, proiectul meu genial.

Încercam să îmi imaginez cum ar vrea Obiectul Dorit să arate, pentru că doar aşa aş fi putut să îl fac să sune cum îmi voiam. Mi-am strecurat mâna în buzunar şi am scos lipiciul – despre care aflasem că poate înlocui scuipatul. Am aşezat o bucată de carton pe masă, după care am aranjat cu grija beţişoarele de plastic de-a stânga şi de-a dreapta cartonului. În final, obţinusem două triunghiuri în lateralele pătratului. Nu mai era nevoie decât să fixez capetele beţelor, lipind o a doua bucată de carton deasupra lor, aşa încât beţele să fie în siguranţă. Acesta era zgâlţotonul.

Zgâlțotonul însă avu o viață scurtă. Primul sunet îi făcu să se apropie pe șmecherii cei mari.

-         Ce tâmpită-i libelula Scoarței!

Imediat se adunase o gloată dementă care-mi smulse ”libelula”, manevrând-o în fel și chip.

-         Stai! N-auzi cum cântă? Cântă, cântă, baba cântă… ce tâmpenie!

-          Dați-mi-o încoace! Nimeni să nu se apropie de chestie până ce nu vine infirmierul, se auzi vocea pârâciosului.

-         Nu! Dați-mi-o mie!

Smulsă din mână în mână, chestia ajunse în final pe podea, legănându-se ca o bilă.

Le citeam pe fețe plăcerea cu care își băteau joc de mine și n-aveam cum să reacționez. Stăteam nemișcat și mă uitam la ei. La ura cu care mă obișnuisem deja, la figurile de copii bătuți prea des care mă urmăreau până și noaptea când încercam să adorm. Puștii mai mari care încă făceau în pat dacă auzeau pe cineva urlând. Nu era atât că nu pricepeau o iotă din planul meu genial, dar proștii ăștia mi-au distrus zgâlțotonul și se distrau pe seama asta. Zgâlțotonul meu.

Mi-i amintesc și acum cum țopăiau ca niște animale și scoteau sunetele pe care, odată auzite, nu le mai poți uita niciodată. Rânjeau ca și cum tocmai m-au înfrânt și așteptau s-o recunosc. Voiam să le scuip în mâncare, să mă piș în ceaiul lor de dimineață, să-i împing de la etaj când stăteau ei, și numai ei, în Locul Dorit, să simtă măcar un pic din umilința mea. Și ei săreau besmetici, mucoși și mari la un loc.

Și dîntr-odată strigătele victorioase aproape că îmi spărgeau timpanele, amuțind pentru o secundă, poate mai mult, la vederea lui Dorin, care umplea tocul ușii și se apleca să intre.

Victorioșii se uitau și șușoteau, se auzea și foșnetul trist pe podea al unui instrument. Zgâlțotonul, medaliat cu Octava de Onoare.

Dorin se uita în jur și, cu o privire îngrijorată, se apropia de colțul unde fusesem vârât. Mulțimea se sparse înainte să mă dezmeticesc. Dorin mă ia de umăr, și pornim, pe hol, încă mi se mai părea că aud din răsete, dar mai vag, și ajungem în Camera Gri. Acolo îmi spuse calm, cu vocea lui de bass:

- Păcat că n-am putut să te aud cântând la …  instrument. și arată spre bucata de carton mototolit. Dar asta nu înseamnă că nu poți face altul, mai ales că o să fie păzit mai bine, în onoarea celui căzut la datorie mult prea devreme. Uite, mi l-ai putea împrumuta când nu cânți la el, ce zici…și….dau….urmă…îna…

Nu mai eram atent la ce spunea Dorin, mintea îmi fugea după note și forme, iar eu încercam să țin pasul cu ele. Vedeam scoici, vedeam melci. Exact! Aveam nevoie de o formă mult mai rotundă, mai tare, mai greu de călcat în picioare. Mai aveam încă praf pe genunchi, că tubomelconul se născuse și voia să se facă auzit.

Țineam minte că erau în camera de zi mașinuțele, cu arc, cele pe care cum le tragi puțin în spate și pornesc în goană. Una avea formă de melc, era chiar un melc, cu roți.

Melcul, mă gândeam eu, putea ușor fi folosit ca instrument de suflat. Locul unde erau roțile putea fi astupat la fel de ușor cu frunze sau flori, prin care să se strecoare sunetul de care credeam că am nevoie. La televizor auzisem în treacăt odată, încercând să par cât mai invizibil, ocarina din lut, și ciripitul scos îmi ridica părul de pe ceafă și mă ducea cu gândul la mare, chiar dacă nu fusesem vreodată   și nu știam exact cum îi spunea.

Și începui să aud vuiete și hulituri din apa asta mare sunete sărate și urlete înfricoșătoare de animale mari care înoată dar parcă erau și sunete ca un ecou de lup din ceva păduri adânci și negre urlau mugeau asurzitor iar din când în când un sunet subțire ca de pasăre îmi intra săgeată în ureche simțeam apa adâncă și murdară cum îmi inunda picioarele și urechile și nisipul zgrunțuros invadat de melci și moluște și pădurea o simțeam cu muzica ei de animal sălbatic și păsări mititele tubomelconul era un animal sălbatic de care îmi era aproape frică pentru că simțeam că nu mai puteam să-l controlez ca pe un monstru scotea sunete și mirosuri ciudate cânta și urla de parcă nu m-ar fi recunoscut ca sunt eu cel care îl făcusem.

 

***

Am stat toată noaptea și ne-am certat, și, în cele din urmă, am acceptat să vin. Mi-au spus să mă întind pe pat, Întindeți-vă liniștit, mi-au spus. Să-mi întind brațul și să nu-mi fac griji dacă o să doară.

Mă uitam la fețele celorlalți, mai mutilați de boală decât mine, mă uitam și, pentru o clipă, am vrut să dau înapoi. N-am apucat să fac nimic. Asistenta mi-a prins brațul, l-a legat ca să-mi găsească vena și apoi l-a împuns ușor. A pornit aparatul și, fără să-mi dau seama, după atâția ani în care nu mă mai gândisem la asta, după ani în care puteam jura că am uitat complet de el, mi-am amintit de tubomelcon. Așa trebuie să-i fi spus, pe vremea când încă mai credeam că pot inventa instrumente. Pe vremea în care nici nu-mi imaginam c-o să ajung pe un pat de spital, întins liniștit, ca să-mi bage alt sânge în vene. Și câte figuri aș fi făcut, cât aș fi insistat c-aș prefera să mor decât să-mi schimbe sângele. Dar nici aseară n-a fost tare diferit.

Asistenta se uita la mine, îmbrăcată într-un halat care-mi amintea atât de mult de cel al lui Dorin, se uita la mine ca și cum m-ar recunoaște. Sau ca și cum i s-ar fi făcut milă de mine și de tot ce citea în fișa medicală. Mi-a dat să beau un medicament cu gust piperat. De multă vreme nu-mi mai fusese atât de somn încât să mă simt legănat. Până și atunci când îmi lipeam brațele strâns de corp ca să-mi fixez membrele într-un dreptunghi imaginar, corset al trupului meu care părea înstrăinat de mine din cauza bolii. Simțeam gustul neclătit din cerul gurii, un gust amărui de medicament. Deodată, parcă din interiorul gâtului pornind spre creier, simțeam cum mă străbate o muzică de nedeslușit. M-am întins după un pahar cu apă și dîntr-o dată am simțit cum alunec din pat.

- Ce faci, omule? Vrei să mori și nu știi cum?

- Ce? Cine cântă? Ai auzit?

- Îți cântau ție îngerii în timp ce sforăiai!

- Cântă cineva! Ești surd?

- Din moment ce ți-am auzit sforăitul în timp ce dormeai, nu prea cred.  Când vom ieși din spital poate vom merge împreună la un concert… Până atunci, trebuie să-mi masez talpile ca să circule sângele mai bine… Știi?… Dacă o să țină mult concertul va trebui să stau o groază de timp în picioare și trebuie să am o circulație bună!

Se aplecă să caute ceva sub pat. Printre cojile de portocale și cutiile de iaurt, găsi o unealtă din lemn care semăna cu un sul scurt. L-a pus sub picioare și a început să și le ruleze, apăsându-le pe acea bucată de lemn. Dacă nu era bolnavul care-și sufla nasul zgomotos, aș fi putut să jur ca lemnul acela făcea muzica, chestia aia rotindu-se zgrunțuroasă pe parchet.

Dar omul n-a apucat să-și maseze prea mult picioarele. Ușa salonului se dădu la o parte, iar asistenta intră să ne anunțe că era ora mesei. Încă amețit de la medicament, m-am ridicat în picioare. La braț cu vecinul meu de pat am luat-o pe scări, alături de ceilalți, către sala de mese. Era prima oară când mergeam într-acolo.

Cu greu, sprijinindu-ne când unul de celălalt, când de pereți, am deschis ușa cantinei. Era miercuri, deci în aer se simțea mirosul de mazăre, fiertură de pui și supe. L-am văzut pe vecin. Cu ochii măriți, m-a întrebat:

-Ți-i foame, așa-i? Hai să ne punem odată la coadă, să prindem loc.

Am luat-o către capătul cozii. Era atât de mult zgomot față de salon! Ceea ce mă șoca în primul rând erau toate acele voci. Din toate direcțiile auzeam fel de fel de frânturi de discuții:

- …da, au venit până la urmă, că au scăpat de la servici. Să vezi ce drăguță-i aia mică, mi-a dat două portocale și mi-a spus că a învățat să numere până la 10 pe engleză…

- …de-abia aștept să mă lase să plec de-aci. Nu mai rabd preotu’ ăsta și predicile lui, nu-l aud și pace!

- …eu vreau să vină odată vinerea, că atunci avem orez…

- …am citit azi în Gazetă că s-a terminat cu 1-0…

- Bă, mie mi s-au terminat bateriile fix la jumătatea primei reprize, când ăla era să marcheze. A băgat golu’?

- …dragă, dacă am fi avut și noi un televizor, ceva, nu mi-aș fi pierdut serialele…

Ne venise între timp și nouă rândul la mâncare. Încercam să mă hotărăsc repede între cele două meniuri, să nu țin coada în loc.

-Și… ce doriți?

M-am uitat către vecinul meu, să văd el ce alesese. Era deja departe. M-am bâlbâit spunând “mazăre și pui”, după care am luat-o din loc cât mai repede. Pășind către masa la care s-a pus, voci și zdrăngănituri de vase unele peste altele, furculițe zgâriind farfuriile și linguri adunând ultima înghițitură de supă din cănile metalice au început să mi se amestece în cap.

 

pornești ca pe un tobogan murdar te dai întruna vezi totul mișcat pe ceilalți – mișcați pe tine – mișcat mișcarea – mișcată urci în picioare ca pe niște scări rulante te urci cu greu și auzi sunetele unui trecut de poveste povestea unui trecut de sunet vezi personajele cum se joacă între ele cum se transformă unele în altele broasca în prinț prințul în broască tăcere o vezi pe fată cum devine băiat și cum dispare părul se-ncolăce pe glezne ca șerpii din noduri cresc ierburi din ierburi funingine albă și crește albă ca zăpada murdară rău târâtă de sute de ani pe tobogan în sus și-n jos o strigi alba și-ți răspunde cu-o privire goală femeia care-o spală își ridică iar mânecile și înjură de toți sfinții și fără vreo explicație furtună ca și cum femeia ar turna apa murdară peste tot pământul plouă în culori cercuri mari se desfac din ochiu-mi galben nisipuri groase aleargă departe în dosuri și mâna mea stângă se aruncă spre ape vremea zace în borcanul pe care îl port cu mine de ieri azi lumina mă suduie eu bleastăm întunericul ce vine

 

***

Ce reţin din ziua aia sunt vocile puştilor care plângeau pentru câte o acadea, bucată de turtă dulce sau vată de zahăr, până când părinţii îi acopereau cu strigăte disperate sau ameninţări de bătaie. Erau mici şi grăsuţi, păreau mai sănătoşi decât cei cu care mă obişnuisem, ţipau şi se trânteau de pământ.

- Acadele!

- … reeeegele juuuuunglei! Veeeeniiiiiiţi acuuum! Intraţi pe riiiiscul…

- Auzi?

- Vreau la carusel! Vreau la carusel! Vreau la carusel!

- …acasă, mergem acasă dacă nu…

Miros de carne arsă, floricele şi pişat de animale, când dulceag, ca fructele putrezite, când înţepător. Cam cum a mirosit bâlciul ăla, aşa mi-am imaginat că miroase fericirea. A ceva stricat, cu care ajungi să te obişnuieşti şi care aşteaptă să fie descoperit.

Dorin, care mă dusese acolo, mergea ţintă spre spatele cortului, unde avea să-mi arate nişte oameni care, zicea el, semănau prea mult cu mine ca să nu-i cunosc.

- Taci din gură, că vezi tu acolo!

Era ceva ciudat, mă strângea de mână cu putere și mă trăgea după el. Rămăsesem pierdut, uitându-mă la un bărbat care-şi urechea fetiţa:

- Ţi-o iei! Ţi-o iei de nu te vezi, ţine-ţi dracu’ gura, că vorbeşti ca mă-ta de mult!

În faţa cortului, ne-am oprit câteva clipe şi-am văzut: o tanti cu barbă, un bărbat fără picioare care umbla în mâini şi cerşea mâncare cam ca o maimuţă şi două surori, chiar mai mici decât mine, acoperite cu un palton uriaş şi lipite una de alta, ca nişte bucăţi de aluat. Două imagini în oglindă. Şi o femeie într-un capot roşu, desfăcut, pufăindu-şi ţigara. Fumul care-i ieşea pe gură şi cel care-i plutea între picioare. Sânii ei rotunzi, plini, două imagini în oglindă.

Intrarea în cort era acolo, aștepta, chiar invita și, dincolo de falduri, penumbra, iar în penumbră gramezi peste gramezi de cărți prăfuite, borcane cu șopârle suspendate, capete de pești și oglinzi. M-a lovit un miros puternic, dulceag, ca și când cineva ar fi făcut aici de nu știu câtă vreme compot de caise. Auzeam cum unii parcă băteau cu lingurițe sau cu unghii în borcane, auzeam ecouri sticloase, aproape cristaline. Uneori se opreau, ca și cum ar fi trebuit să-și vadă de bătături sau vânătăi. Îmi imaginam pitici care se urcau pe rafturi, îi vedeam cum se cațără și cum lovesc borcanele pline aflate sus.

Cum mă apropiam, borcanele de compot deveneau tot mai zgomotoase, le tremurau capacele.

“Hai, doi pe patru.”

Piticii mei s-au dovedit doi slăbănogi bărboși, unul mai înalt decât celălalt, amândoi albi în cap. Pitici înalți, de două-trei ori cât mine, cu niște cămăși largi, vechi, de zici că erau pătate intenționat. Unul bătea cu o lingură într-un butoi mare, de sticlă, și cu piciorul drept bătea întruna pe o doză spartă de suc. Celălalt cânta la un instrument cu multe corzi, cât el de mare; când ciupea mai tare de corzi, cădeau așchii din bucata de lemn de care erau prinse. Din gât îi scăpau sunete joase, ca și când ciupiturile l-ar fi durut pe el mai tare decât pe instrument. M-am dat un pas înapoi când sunetul tobei a asurzit mulțimea, împiedicându-mă de o doză de metal. Am ridicat-o tremurând la gândul că sub cheiță se poate afla marele premiu despre care se tot vorbea la televizor. “Mai încearcă!” țipa la mine vocea aceea necunoscută și atunci am “încercat”. Cei doi dolofănei de lângă mine plecaseră demult, lăsând o dâră lipicioasă în spate. Am luat unul din acele bețe, căzute pe jos, de la vata de zahăr, am luat și doza, contopindu-le într-un sunet strident, sesizat însă abia după ce bătrânul bărbat își reveni din simfonie. 

         – Măi copile, oprește-ți scula!

         – Lasă-l acolo pe fundal că avem nevoie de public, urâtule!

         – Ăsta nu-i fundal, e arsenal!

         – Că tu știi ce-i aia muzică, flambatule!

Apoi începură să râdă-n hohote, care păreau niște răcnete gonflabile în tot acest circ, deoarece nimeni din jur nu râdea de nimic. Mi-am rupt bățul, dîntr-o nervozitate timidă. 

         – Prinde-l copile!

Bărbatul de pe scenă îmi aruncase atunci bățul lui.

- Hai să te vedem! Hai, dirijorule, s-o pornim odată!

Am continuat apoi mai curajos, intrând în ritm cu ei. Voiam ca toată lumea să audă sunetele minitobei mele. Am lovit-o atât de tare încât doza deveni capac de canal. Am primit primul meu autograf pe această placă de metal.

 

***

Stăteam în fața lor. Nu știu nici măcar acum ce conjuncturi mă aduseseră acolo. Cred că vroiam să aflu cum e să fi privit ca un nud dîntr-o pictură suprarealistă.

- De ce vă doriti să deveniți student la Teatru?

Am stat puțin să rumeg întrebarea. Când au văzut că tac, mă priveau și mai intens, ca pe un nud care se dezbraca de propria piele.

- Nu știu!

S-au uitat unul la altul și au început să șușotească. Femeia din centru a ridicat capul și mi-a spus cu un zâmbet ironic:

- Închipuie-ți că ești în pielea lui Hamlet, un Hamlet în ospiciu!

M-am așezat în mijlocul scenei și mi-am tras tricoul pe cap. Am stat puțin închipuindu-mi că mă ridic și plec. Mi-am dat tricoul de pe ochi și am spus:

- Acum am aflat că fantomele nu sunt albe!

Apoi mi-am dat tricoul jos și am inceput să-mi privesc vârful picioarelor prin firele de păr de pe piept.

- Ce nebunie! Îmi vine să cânt la degetele de la picioare.

- Ajunge! Mi-a strigat femeia din juriu. Doar nu ai de gand să te dezbraci complet?!

Au început să râdă. Mi-am ridicat tricoul căutând cu privirea tulburată ieșirea. Mă panicasem.

- Ei vezi! Abia acum ești Hamlet la ospiciu!

- Ofelia? Ofelia? Unde ești, Ofelia? Vă jur c-am văzut-o azi, a trecut pe aici de dimineață.

- Las-o-n pace pe Ofelia, vezi-ți de treaba ta!, îmi spune unul din juriu.

- Vezi-ți tu de treaba ta! Auzi la el, s-o las în pace pe Ofelia. O singură dată am lăsat-o și știm toți ce s-a întâmplat. Sau tu, tu, ăla de comentezi aiurea, așa-i că n-ai citit piesa până la final? Te-ai plictisit, bag de seamă!

- Mai spune două cuvinte și ieși, ai înțeles?

- Aș vrea eu să ies. Îmi tot bat capul de două săptămâni cum să ies, mi-am pregătit un plan, dar cineva l-a dejucat. Tu ai fost, mă? Tu ai încercat să mi-o furi pe Ofelia? Spune-mi, că arunc cu ceva după tine!

-  Bine, am terminat cu tine! Următorul!

Intervine femeia din juriu, vorbesc ceva între ei, îl prinde pe bărbat de umăr și-l trage înapoi pe scaun, după care zice:

- Te-ai descurcat… așa cum te-ai descurcat. Acum gândește-te doar la următoarele cuvinte ”un anotimp în înfern”, ai două minute să faci ce vrei cu ele. Nu ai voie să le rostești, nu scoți un cuvânt, dacă ai scos un cuvânt, ești descalificat.

M-am așezat într-un colț, mă tot gândeam de unde știu cuvintele astea două, când am început să lovesc cu putere podeaua, o dată, apoi încă o dată și tot așa. Cu o palmă loveam podeaua, cu cealaltă peretele. Începusem să bolborosesc niște sunete despre care nu știam de unde vin, nu știam dacă sunt ale mele și dacă nu cumva nu le aud doar eu. Băteam tot mai puternic în perete și podea, m-am ridicat rapid și-am început să tropăi în colț un mic dans care mergea perfect cu sunetele pe care nu știam sigur dacă și ceilalți le aud.

Am redus frecvența loviturilor în podea și ritmul sunetelor pe care le auzeam eu, sau eu și ceilalți. Trăiam cuprins de suspans ultimele clipe ale reprezentației, în așteptarea sentinței juriului.

         – E suficient, cele două minute au expirat. Mulțumim pentru participare, listele cu rezultate vor fi afișate la avizier, mâine, undeva în jurul prânzului.

         Am părăsit scena cuprins de un sentiment pe care îmi era greu să îl definesc: ușurare că trecusem și peste această încercare, sau curiozitate: care va fi verdictul? Admis sau respins?

         Unul dintre membrii juriului îl ajunse din urmă – pare-se că cei trei aveau parte de o mică pauză. Auzind sunet de pași, m-am întors. Profesorul îmi puse mâna pe umăr și mă fixă câteva secunde cu privirea.

         – Tinere… n-a fost rău. Ți-a trecut vreodată prin minte să dai o șansă și Conservatorului? Personal, m-am întrebat cum reușești să articulezi acele sunete bizare? Încearcă și acolo, n-o să-ți pară rău.

La mine în cap sunau încă muzicile invizibile care mă stăpâniseră cu câteva clipe înainte și-l auzeam pe tip mai mult întrerupt decât cu sens, și ochii lui îmi păreau că dansau odată cu mine.

         – Treci pe la mine mâine și vedem ce se poate face!

         Probabil că dădeam din cap și el mă imita, zâmbind. Mi-a zis:

         – După ce-ai făcut acolo, înăuntru, n-ai foarte mari șanse la noi.

Mi-era o jenă teribilă. Cum, după cât m-am pregătit, să vină ăsta și să se rânjească la mine,  ca și cum aș avea nevoie de mila lui!  N-am zis nimic, voiam să scap cât mai repede din coridoarele care începeau să mă strângă și care păreau să nu se mai sfârșească niciodată. Am ieșit de acolo cu sufletul călcat în picioare de un nenorocit și, înainte să cad cu totul în furia care mă cuprindea, m-am întors din drum.

         Am urlat cât de tare puteam:

         – Du-te tu cu mă-ta la Conservator! M-am săturat de toți tâmpiții care-mi spun ce-i mai bine pentru mine! Auzi la el, Conservator! Cât talent crezi c-a murit în locul ăla?

         – Dacă nu-ți dai seama că ai ceva ce-ar merita lucrat, ceva diferit, e numai problema ta! Cât talent crezi c-a murit în locul ăsta? Dacă tu ai impresia c-o să faci ceva aici, te înșeli amarnic.

 

***

Am făcut-o și pe asta. M-am dus acolo, în fața lor, și am început. Nu era neapărat diferit de ce făceam în mod normal. Atâta doar că nimeni nu râdea de mine, nu își dădea ghionturi și nu mă privea ca pe  un ciudat. Eram ca un copil care se maimuțărea. Imitam sunete, trebuia să bat ritmuri din ce în ce mai rapide. A fost oarecum ciudat. Găsisem sau nu oamenii asemeni mie, urma să aflu. Totuși nu părea prea rău. După ce joaca s-a terminat, m-au dus într-o sală plină cu instrumente muzicale.

         – Dă-i drumul, să vedem ce poți face singur!

         Și, din multitudinea de clape, arcușuri și tot felul de obiecte pe care la un moment dat nu le mai cunoșteam, mi-am luat un băț subțire și destul de lung și am început. Mă cuprinsese o stare ciudată. Știam că mă privesc, le simțeam respirația întretăiată. Așteptau. Ascultau. Când m-am întors înspre ei, au tresărit ca și cum i-aș fi trezit dintr-un somn lung.

         – E bine, puteți să plecați, vă vom anunța noi…

         Am trântit ușa. Alții care mă anunță, ce mama dracului am făcut să trebuiască să tot suport amânările astea?! Urma să văd. Între toți spilcuiții trebuia să fie cineva…

 

***

Odată ce am trecut admiterea, am pornit-o către Dorin. Urma să-mi iau de la el singura valiza în care-mi aveam toate lucrurile, după care trebuia să mă întâlnesc în centru cu profesorul de la teatru și să mergem împreună la cămin.

Am avut mare noroc că am reușit să mă calmez. Până la urmă nu aveam dreptate, omul voia doar să mă ajute. Nu doar că mi-a recomandat Conservatorul, ci mi-a și rezolvat un loc în cămin. Pe care se oferise să-l plătească el, asta, evident, dacă mă țineam de treabă.

Nu-mi mai aduc bine aminte drumul până acolo sau ce-am discutat, cât senzația pe care o aveam. Încercarea aceea de a-mi ține stomacul în loc în timp ce mă străduiam să leg o conversație și să par calm. Dar înăuntru fierbeam, pentru că urma să stau în cămin. Să am camera mea! N-am mai avut așa ceva de… dar nu mai conta de când n-am mai avut-o, conta că urma să o am.

Când am ajuns prin apropierea complexului, au început să mă izbească tot felul de imagini. Oamenii care se loveau de mine grăbiți. Oamenii de care mă loveam și eu, încercând să-i evit pe alții. Oameni care n-aveau nicio treabă, treceau doar de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu știu câte melodii de la tot atâtea terase, fum de țigară, miros de fructe stricate pe jos sau de benzină, toate mi-au adus aminte de o femeie cu barbă, de un cort și de doi oameni în spatele lui…

         – Ia-ți bagajul și vino cu mine, am vorbit cu portarul și a zis că e în regulă și că putem intra.

Așa că am trecut pe lângă toată coada și am încercat să par cât mai de-al locului, simțindu-mă, totuși, jenat că treceam așa pe lângă ei. N-a durat nici cinci minute și mi s-a spus:

         – Etajul 3, camera 58, după care mi-au dat o cheie mică. Săptămâna viitoare să vii pe-aici între 8 și 12, să-ți iei buletinul, ți-l reținem pentru flotant.

Flotant? N-avea importanță, urma să am camera mea! Am ajuns în fața ușii și am deschis-o. Am rămas puțin blocat, văzând cinci paturi. Cinci paturi… unul dintre ele era al meu, restul… dar am auzit ușa cum s-a deschis și colegii mei au apărut, unul câte unul, instalându-se fiecare pe unde a apucat.

         – Tu unde vrei să stai? Îi ok dacă-l iau pe ăsta de jos?

         – Vrei tu să stai în ăla de lângă geam sau pot să mă pun eu?

Nu le-am răspuns. Nu puteam să le răspund. Aveam să împart, din nou, camera cu alții.

Am ieșit, închizând ușa după mine. Între mine și ei. Am luat-o pe străzi pe care nu care nu le mai văzusem niciodată, străzi pe care știam că am să mai merg de multe ori, străzi înguste, străzi între ziduri, străzi cu mușcate la geamuri. Se întunecase. Am urcat pe o stradă cu clădiri prea sofisticate pentru timpul ăsta, cu ferestre înalte și ogivale, cu lumini aprinse printre stejarii grădinilor. M-am oprit în fața uneia dintre case, în fața unei fereste vag luminate, m-am oprit ca și cum urma să intru. Din camera cu geamuri deschise ieșeau sunete de saxofon, miros de cărți și brioșe. Era exact felul în care îmi imaginam c-ar trebui să miroase liniștea și singurul lucru la care mă puteam gândi era cât de mult mi-ar fi plăcut să intru aici și nu în camera de cămin. De umbra care se mișca aș fi putut să mă apropii. Eram însă dincolo de ziduri, liniștea și intimitatea nu-mi aparțineau.

M-am întors la cămin, la culoarele strident luminate, la camera în care mă așteptau patru necunoscuți și patru ziduri decojite.

         Facultatea, aveam să aflu, nu era numai camera de cămin. În măsura în care pe ăia puteam să îi evit cum aveam chef, la cursuri mergeam de-a cu sila. Și nu eram singur în toată treaba asta, mai era și o ciudată care părea să vadă lucrurile la fel.

         Îmi zice într-o zi, când se mironosea în fața mea, cam cum făceau puștoaicele de la școală, când aveau impresia că știu ce-i aia dragoste:

         – Aveam un prieten odată și vorbea la fel de mult ca profu’ ăsta. Ca să-l fac să-și țină gura era destul să-mi scot tricoul și să rămân în sutien și nu mai scotea nici un sunet. Vrei să-ncerc și acuma, să vedem ce iese?

         Am încercat să zic ceva, o glumă, dar tot ce-a ieșit a fost:

          - Eh… da… nu știu…

         Și tăcerea aia când doi oameni nu mai au nimic să-și spună.

         – La ăsta-i plăcea muzica clasică și încerca să mă dea pe spate cu scârțâitul lui de vioară de fiecare dată când voia să trecem la fapte.

         – Aha… și?

         – Numai că mie nu-mi plăcea să încep portative.

         Înțelegeam la ce se referea și-am început să roșesc.

          - Știi… nu le începeam eu, dar le încheiam de fiecare dată în tonuri înalte!

         Îmi amintesc că și-a luat foile de curs și-a început să-și facă vânt cu ele, în așa fel încât să-i fluture cămașa. Mă privea în timp ce făcea asta, să observe dacă eram atent la decolteul ei. Ca să-mi distrag atenția, am zis prima chestie care mi-a venit în minte.

         – Mereu am vrut să știu să cânt la vioară…

         – Așa mă plictisește profu’ asta! Dacă vrei, plecăm de aici și-ți dau eu ore. Îmi mai amintesc câteva acorduri…

         Și-am întrebat ca un fraier unde anume voia să mergem, timp în care ea m-a pus să văd ce avea pe piept și mă obliga să mă uit la sânii ei și să mă prefac că de fapt altceva era acolo de văzut. Într-adevar, atenția-mi căzuse asupra tatuajului ei de mai jos de claviculă.

         – Ce mâzgâlitură ai acolo?

         – N-ai cum să-nțelegi acum, da-ți pot arăta în seara asta locul în care l-am făcut.

         Penumbră,  un gang,  mai mulți pași mici și eu habar n-aveam unde naiba eram sau mă duceam. Senzația nu era ajutată de faptul că în fața mea, la mai puțin de un metru, era în mod constant ea, tatuată pe te-miri-unde și cu claie de păr roșu.  Îi tot intra în gura puternic rujată roșu, pe măsură ce povestea frenetic și începea a se legăna din șolduri în timp ce ne apropiam de sursa bașilor și a unui vag miros de ars. Pe sub bolta gangului dinspre semi-lumina de la capătul tunelului, îngeri ratați păreau că-și mănâncă reciproc fețele. Alții se împingeau în pereți și gemeau ușor, cât să fie acoperiți de muzică.

         Localul care în mod normal putea găzdui peste o sută persoane, părea mai mult decat respirabil, un filtru roșu acoperea canapele de trupuri, care se îmbrăcau reciproc, copii ai nopții care își legănau trupurile pe ritm, pe trip.

         În fața noastră, perne și obiecte sticloase, bonguri, le spunea ea jucăuș, arătând cu mâna și asemeni numelui… boom! în momentul în care pentru prima oară am inhalat.

         – Uite, îl iei așa… îl apropii de gură…. nu de capătul ăla, prostuțule, și râde, râde și  îmi dau seama că e pe aceeași tonalitate cu acordurile din fundal. Așa, și pui acolo bricheta… aprinzi…. inspiri șiiiiiiiiiiiiiii….

         Am început să tușesc, luasem în piept fără să îmi dau seama și ochii mi-i simțeam lichizi.

         – Ai tras în piept direct, nu?

         – Da, da… credeam că…

         – Când inhalezi, ia-o mai încet și așteaptă să-ți cunoască cerul gurii, laringele, să îți pătrundă încet traheea… și să te… conducă…

Simțeam că mă strâng pantalonii, brațele grele și voiam să zic ceva inteligent, dar clipind o dată, mi-am dat seama că nu mai aveam cui.

Cald, umed și mă acoperea complet, nu-mi dădeam seama dacă părul de pe fața mea îmi aparținea mie sau tipei de deasupra mea, se mișca și mă mișca odată cu ea.

         – E prea lent așa… sau… dacă vrei… mai repedeee… sau preferi să fi mușcat, zgâriat, uite…

Nu înțelegeam de ce mă tot întreba. Adică, așa se făcea de obicei? Parcă i-am răspuns:

- Nu… mai încet, mai încet…

Încercam să mă calmez, să mă gandesc la altceva. La orice altceva. să mă uit în jur, însă peste tot nu vedeam decât alții care făceau același lucru și simțeam cum canapeaua se mișca, cum se mișca deodată cu mine, deodată cu noi. Ea ținea ritmul, un ritm care nu mai depindea de boxe. Și-mi venea să mă înec, de la părul ei, de la fum, de la căldura sufocantă. Și îi tot spuneam:

- Mai încet, mai…

Nu puteam să-mi scot din cap cât de diferit era asta de ceea ce îmi imaginam că avea să se întâmple. Adică acolo? În clubul ăla, lângă ăia de pe aceeași canapea cu noi? Ceva atât de obișnuit, că toți o făceau, că nimeni nu se uita la noi. Noi, ca oricare alții. Și credeam că o să am mai mult control, credeam că știam ce aveam de făcut și că cea impresionată urma să fie ea. Sau că ar fi durat mai mult. Însă încetul ei nu a fost încetul meu. Apoi mi-a spus:

- Poți să te închei.

Și am văzut-o că pleacă. La fel de sigură ca mai devreme. Și atunci m-a lovit fumul ăla, boom! Și-am rămas acolo pe canapea până când a venit să mă ia roșcata.

 

Vocile băștinașilor africani strigau după farfuriile zburătoare din care extratereștrii, resturile lor nutritive se sufocau la grămadă pe țeava de scurgere. Nervoși din cauza ambuteiajului caustic și fulgi de zăpadă în plină vară. Și întunericul în care mă afund. Dulceața de pe feliile de pâine gemea și-și dorea înapoi în borcan. Ciorba de cartofi grohăia și o voce atotștiutoare se împrăștia, ca să cânte povești, după care sunetele se reuneau pentru a reda imaginile a ceea ce a fost deja cântat. În lipsă de altceva, îmi îndes grăunțe în vene și toate păsările care le-ar fi mâncat: întâi ciocurile ascuțite, apoi, rând pe rând, două rânduri pe două rânduri și gazul arzând sub oale, uleiul sfârâind în tigaie, imaginea însoțită de sunetul roșiilor strivite și foșnetul tufelor când cei ce-au cules ceapa din grădină, au cules ceapa din grădină. Și corul mațelor lihnite și plângărețe a căror părinți nu sunt de față. Și sunt din nou copil și încerci să mă înveți toate cuvintele care ar trebui să mă facă fericit… mama repede râde alert brațe. Scâncetele țâncilor strică ordinea celor puse adineaori în ordine. Pe astea unde să le bage? Cum să-i facă să-și muște limbile? Cum cum, cum? Dacă se opune cineva, să vorbească acum sau să tacă pentru totdeauna.

Și pururi sunetul de pipi revărsat în closet, sau, pe întuneric, noaptea în cearșaf, ar ajuta acum mai mult decât orice. Simfonia scârbei pentru cei mici și a grețurilor pentru cei mari. Spațiul trebuie realiniat. Și-atunci nume de femei scrijelite pe copaci și nume. Afară, o țigancă își blestema soarta și-și înjura cei trei plozi. Nu o vedea dar credea că așa e. De ce-ar fi fost altfel?

 

***

Începea să se întunece și în salon se ridica încet duhoarea de pe timpul zilei. Trupuri bolnave, transpirate, cu respirație greoaie se răsuceau pe cearșafurile spălăcite cu miros de clor. Ușa se dădu de perete:

- A venit siropul de tuse, dragilor!

Femeia asta era fenomenală. De fiecare dată când intra cu tratamentul, simțeai nevoia să fii mai bolnav. Avea brațe puternice, pieptul plin și mirosea mereu a tutun. Mi-a trântit niște capsule colorate și un pahar cu apă în mâini:

- Cum ați dormit astăzi?

- Bi… bine… am băiguit eu. fără  să îi spun că starea mea era în parte datorată somnului, în parte datorată “licorii” pe care colegul meu de cameră, mare iubitor de tărie, reușea să o strecoare în fiecare seară, înainte de încheierea programului de vizită, în salon.

Am luat rapid cele câteva capsule și am alunecat încet pe pernă. Părul ei se rotea în jurul piciorului patului și începea să acopere totul. Din halatul ei roșu cădeau fiole, se zbăteau ca niște animale pe podea și se târau înspre noi. Era ultima zi. Se transforma într-o uriașă cu pântecul dezgolit. Brațele ei ne cuprindeau pe toți într-un dans nefiresc și ne sufocau încet, lumea cădea de sub picioarele noastre.

 

***

Aveam ochelari de soare, stăteam întins și insipiram încet, fără grabă, ce-mi oferea parcul și ea. Același miros verde prezent după mai multe mii de tăieri mici, una pentru fiecare fir de iarbă. Îmi presam voit brațele, așa destrăbălat cum stăteam. Dar ea nu avea stare.

Glezna ei îmi parcurgea șira spinării, urca înspre ceafă, oprindu-se la ureche, cea din stânga. Știa că am urechile sensibile, știa că ele vibrau odată cu orice ritm care mă găsea.

         – Dacă aș prinde un acord pe coastele tale, cum ar suna? Ar fi unul major, unul de septimă, de bossa nova, sau… poate minor și rece, baroc?

         Odată întoarsă înspre mine, își înfige mâinile în cârlionții negri pe care îi neglijasem de ceva vreme și acum îmi încețoșau ochii, chiar dacă tot îi tot scoteam de acolo. Degetele ei mici îmi atingeau conturul ochilor, iar lumina alunecoasă scăpa prin desiș, oblingându-mă să clipesc des. Probabil ochii îmi ardeau.

         – Vai, lupule, ce ochi verzi ai!, râdea ea cu poftă.

         Îmi scrută cu indecizie harta feței, privindu-mi fie ochii, fie buzele, iar cu mâinile nervoase îmi atingea obrajii. Mă săruta sau îmi mușca buzele, iar părul meu, claie peste claie de negru în mâinile ei. Căuta ceva, nu se oprea o secundă asupra ceva.

         Brusc, m-am ridicat. Mă scârbisem de atâta afecțiune gratuită.

         – Hei, iepuraș, te-ai speriat?

         – Hai, termină, și spune-mi unde mergem diseară.

         – E un concert în Grotă, nu mai știi?

 

         Grota era un subsol de casă abandonată unde se întâlnea lumea pentru tot felul de concerte și petreceri underground. Fiecare sunet se auzea prin țevile vechi până la etaj, genul de loc în care nu puteai să faci nimic fără să se afle în secunda următoare. Erau atâta vibrație și rezonanță între betoane și fierăraie, încât deveneai, fără  voie, parte din cutia aia muzicală.

         De cum am intrat, dintr-o mână în alta au început să treacă niște cartonașe, și fiecare părea să știe ce să facă cu ele. Mai mult, roșcata mea părea să se știe cu toți. A luat unul din ele, și l-a prins între buze, a dat să mă sărute și mi l-a pus sub limbă. Zise:

         – Așteaptă un pic…

         Eram deja destul de obișnuit cu nebunia ei, încât să mă las dus de val. Mi-au fulgerat culori stridente, care începeau să-mi vorbească și să mă cheme în jocul lor. Îmi amintesc cum loveam cu unghiile o țeavă subțire și muzica mea se topea cu cea din jur, numai eu și dumnezeu în subterană…

         Sound-ul era nervos și mult prea pătrunzător intrai în el ca printr-o ușă te purta uneori pe covor zburător așa alunecos și lasciv era pătrundeam din spațiu în spațiu multiplicat la infinit tot mai jos subsolul devenea fundul pământului și ce mai era ah tevile alea din metal începeau să se topească să se încolăcească colcăiau în colțurile zidurilor printre picioarele decuplate de corpuri erau mâini și picioare și gâturi și capete care zburau care încotro iar eu eram eu întreg îți dai seama uneori o mână îmi mai aluneca pe spate sau ceva limba îmi intra în cochilia urechii dar erau dezarticulate și nu le dădeau evident importanță sunetul devenea din ce în ce mai lichid era acum o mare înfiorătoare tulbure mă îneca mă usturau urechile de atâta apă sonoră o mână m-a tras afară

         De afară, muzica se prefăcea în stropi de ploaie care mă udau violent și-mi cereau să nu mă mai prostesc. Stropi de ploaie care mă bruscau și mă zgâriau și-mi intrau sub piele. Muzica ce-mi ieșea prin toți porii și mă trăgea de mână.

         – Hai să dăm o tură prin cartier!

Asta a fost ultima ei replică înainte să plecăm. Clădirile erau când înalte, când scunde, cu lumini ciudate, vibrante. Am trecut prin fața magazinelor, barurilor și toate se amestecau… Prin nu știu ce întâmplare, am ajuns pe aleea de la cămin. Acolo era camera mea, camera mea locuită deja de alți patru tipi cu care nu aveam nimic în comun și care ocupau și cele mai mici spații. M-am oprit în fața intrării.

         – N-am ajuns la Disneyland! Suntem la cămin.

         – Hai să intrăm… Ai ceva rece în frigider?

         – Nu vreau sa intrăm. Sunt ei acolo… Sigur și-au adus prietenii să doarmă în patul meu.

         – Răsturnăm salteaua!

         A început să râdă isteric și m-a tras după ea în cămin.

         Înăuntru nu era nimeni, dar patul meu era plin de obiecte străine. Intrau în viața mea peste tot și își lăsau urmele, terfelindu-mi puținele lucruri pe care le mai aveam.

         – Ce dracu-s astea?

         Am aruncat mormanul de haine pe jos și am început să le calc în picioare.

         – La dracu cu voi toți! Nu vă ajunge locul pe care îl aveți deja!

         Călcam cu ciudă și ea mă privea, aplaudând. A început să arunce cu hainele în sus și cânta:

         – London Bridge is falling down, falling down…

         M-am așezat jos, din cauza amețelii.

         – Când eram mic, am fugit de acasă ca să văd un foc de tabară în vecini. Erau mulți acolo și spuneau povești despre draci.

         – Vrei să-ți cânt altceva?

         – Nu, vreau un foc…

         Atunci mi-a spus să facem un foc de tabără direct în cameră. M-am uitat mai atent la ea, fiindcă nu înțelegem exact ce vrea să spună și apoi am zis ok, s-o facem. A scos o bricheta și mi-a întins-o. Am întrebat-o atunci:

         – Serios? Suntem în cămin, voi fi dat afară. N-am voie nici măcar să fumez în cameră.

         – Da? Cine o să vadă? Uite, începem așa. Îmi aprind eu o țigară.

         Cinci minute mai încolo, fumam amândoi. Da, avea dreptate. Nimeni nu avea de unde să afle ce făceam noi acolo. Așa că m-am gândit că un foc de tabără nu ar fi o idee atât de rea. Am vrut să bâigui cum că n-avem lemne, dar ea deja strângea hainele celorlalți de la mine de pe pat, punându-le într-o grămăjoară pe jos:

         – Tu… tu nu vorbești serios.

         – Ba da, de ce nu? Parcă erai nervos pe ei. Așa le-ai arăta că nu-și mai pot bate joc de tine.

         Atunci, părea o idee foarte bună. Urma să mă răzbun și să-i fac să mă respecte. Să le arăt că era și camera mea. Singura problemă a fost că lucrurile au scăpat de sub control. Ceea ce la început a fost o joacă, s-a transformat în ceva mult mai grav; toate hainele au început să ardă, s-au aprins așternuturile de pat și draperiile. Normal că am atras atenția, însă nu-mi dădeam seama atunci. Priveam ca în transă flăcările și nu mă puteam mișca din loc. Am început să aud sunete, nu știam dacă veneau din foc sau din spate. Strigate, lovituri, în curând sirene, dar nu-mi dădeam seama. Am fost împins și tras de acolo. Atunci m-am trezit și am început să tușesc. Eram în hol, asaltat de oameni care zbierau la mine, însa tot ce făceam eu era să o caut din priviri. Nu mai era acolo, nici în cameră, nici în hol, nicăieri. Înainte să-i las să se prindă de ceea ce aveam de gând să fac, am luat-o la fugă. Nu voiam să ajung pe mâna poliției.

         Am alergat și m-am ascuns prin scări de blocuri ceva vreme, până când am crezut că s-au mai liniștit apele. Atunci mi-am adus aminte că ea avea parcă un apartament. Puteam să mă duc la ea și să s-o rog să mă țină câteva zile, până când mi-ar fi venit vreo idee.

         Am căutat-o o dată. Nu mi-a răspuns. Am încercat să mă liniștesc, spunându-mi că era și ea speriată. Da, de aceea și fugise din cameră și m-a lăsat acolo. Poate s-a dus la ceva prietenă, să se ascundă acolo pentru câteva zile. La câteva străzi distanță de blocul ei am găsit o ghenă deschisă. Mirosea îngrozitor, dar tot era mai bine decât să dorm afară. Am stat acolo pentru câteva zile, mi-am zis că în cele din urmă avea să se întoarcă acasă. Am încercat în fiecare zi, până când, după vreo săptămână mi-a deschis. Prin lanțul de la ușă, mi-a spus că nu mai vrea să mai aibă de-a face cu mine, că eu sunt dement când mă droghez și că nu eram problema ei. Îmi dădusem foc la cameră, urma să mă descurc singur.

         Ghena era un loc umed şi rece, mirosea a putred şi a stricat. Pereţii, aşa întunecaţi cum erau, străluceau de la urmele de mucegai. Da, ajunsesem din lac în puţ, doar că acum şobolanii chiar erau şobolani şi frigul chiar era frig şi rezistenţa-mi ajunsese până la capătul degetelor, aproape să-mi iasă din trup. Au trecut zile până când am plecat, în sfârşit, de acolo.

         Îmi aduc aminte de privirea unui puşti care venise cu gunoiul, s-a uitat la mine lung, m-a lovit cu piciorul, cât să ştie că trăiesc. Îl vedeam stând în faţa mea. Vorbea, dar urechile mele ţiuiau groaznic şi nu puteam să înţeleg nimic. Şi-a golit găleata în container, privindu-mă în continuare. N-am scos nici un sunet. Nu simţeam nimic în afară de o usturime puternică pe talpa dreaptă. Felul în care mă fixase copilul ăla, uitasem tot şi eram din nou în camera îngheţată unde dormeam cu zecile şi mă legănam în linişte, să reuşesc să mă încălzesc şi să pară totul mai bine. Mă legănam pe betonul rece, îmi trăgeam gluga peste cap, mă ascundeam în fortăreaţa mea şi ciuguleam tot felul de resturi la care puteam ajunge. Copilul care tot revenea, mâncarea fără gust sau miros, stomacul care mă ardea, mişcările deja nervoase, nici nu mai puteam să spun ce mi se întâmpla. Au trecut zile până să-mi dau seama că ceea ce credeam că-i un vis era, de fapt, realitate.

 

Autori:
Răzvan Cîmpean, Alex Cormoş, Maria Birtocean, Călina Părău, Dacian Cîmpean, Diana Badea, Dumitru Vlad, Ioana Gavrilovici, Mihaela Belbe

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn