Twitter Gplus RSS

Înger Parc


Marius Conkan

 

Înger Parc

 

 

Într-o vară de iunie, câţiva sculptori poposiră la un conac de lângă Dunăre ca să facă din paie şi fier nişte îngeri. Unul dintre sculptori era, cu siguranţă, şi sudor, întrucât din microbuzul care-i purtase sute de kilometri, din Transilvania până la portul Cetate, fusese coborât un aparat de sudură înfăşurat în cabluri. Cu ajutorul unui angajat al conacului, aparatul de sudură fu cărat până în mansarda unde aveau să locuiască, vreme de o săptămână, cei şapte sculptori care halucinau deja la gândul că îngerii încropiţi din paie şi fier trebuie neapărat să fie asimetrici şi ciunţi, altfel ar fi doar nişte îngeri buni de pus, la loc de seamă, în muzeul Academiei.

În după-amiaza sosirii lor la conac, sculptorii erau lihniţi şi încă nehotărâţi cu privire la folosul îngerilor într-un asemenea loc care nu se cuvine lăsat de izbelişte ori în plata vreunei ideologii, fie ea şi minimalist-creştină. Până la ceasul cinei mai aveau de aşteptat două ore, aşa încât după ce făcură un duş rece care îi întremă puţin, sculptorii se plimbară pe malul Dunării, la o depărtare de o sută de metri de conac, ca să plănuiască unde vor fi aşezaţi, la loc de cinste, îngerii cu pricina.

- În caz de inundaţii, riscăm un singur lucru, fu de părere sculptorul-şef. Nu-i vorbă că îngerii vor fi luaţi de apă şi duşi pe malul bulgăresc – şi bulgarii au nevoie de îngeri, nu încape îndoială. Dar teamă mi-e că ei vor fi îngropaţi în mâl şi li se vor mai zări doar cheliile de îngeri fluturând deasupra apei. Atunci se vor duce de râpă şi angelitatea, şi prestigiul nostru!

- Ai dreptate, interveni un alt sculptor mai bondoc. Poate însă că aşa vom revoluţiona sculptura cu nişte chelii de îngeri plutind la orizont!

- La orizontul cui?, rosti înţepat al treilea sculptor. Doar nu vă aşteptaţi ca, în vreme de inundaţii, cineva să vină pe aici şi să pună ştampila de geniu pe cheliile voastre îngereşti. Mai degrabă să fim precauţi şi să calculăm milimetric până unde se poate înălţa apa Dunării. Mai întâi să aflăm nivelul inundaţiilor din anii trecuţi şi să facem o statistică, să calculăm probabilitatea.

- Asta-i bună! Prea multă matematică strică şi sculpturii, darmite îngerilor, se răsti al patrulea sculptor care până atunci urmări îmbufnat discuţia. Poate îi suspendăm la zeci de metri înălţime ca lumea să se uite la ei cu binoclul. N-are rost să ne împotmolim acum când treaba nici măcar n-a fost începută.

Băgând de seamă că neînţelegerea privind locul de amplasare al îngerilor poate continua la nesfârşit, cei şapte sculptori se gândiră că puţin carpe diem, înainte de cină şi somn, n-ar fi de prisos şi îşi continuară drumul prin grădina conacului, simţind că foamea şi oboseala se cuvin alungate cumva. Nu le e dat oricând să vină la Dunăre şi să sculpteze nişte îngeri lângă un conac boieresc. Una e să-ţi expui în piaţa publică sculpturile, şi alta să le găseşti un loc de veci pe malul Dunării unde singura primejdie este furia apei. Dacă şi vinul va curge gârlă în carafe şi nu se va sfârşi în săptămâna de pomină cât vor lenevi la conac, cu siguranţă îngerii n-au de ce să-şi facă griji: cu sau fără chelie, luaţi de ape sau înecaţi, ei tot îngeri vor fi!

Conacul de lângă Dunăre era în proprietatea unui bucătar faimos care inventase nu mai puţin de o mie de reţete acreditate internaţional. Îşi dobândise faima scriind poezie, dar la vârsta când împlinise cincizeci de ani pricepu că o carieră lungă de poet nu poate fi altfel încheiată decât… gastronomic. Raţiunile unei asemenea decizii erau simple: cu ce se aseamănă poezia dacă nu cu amestecul cumpătat de mirodenii şi ingrediente cântărite cu grijă şi înnădite la foc încins ca să le dea splendoarea cerută de nişte papile pretenţioase?! Plăcerea unei poezii nu-şi găseşte, oare, seamăn în desfătarea trăită când bucatele se topesc în gură ca zahărul cel mai fin?! Aşa încât, bucătarul faimos nu-şi simţi inima şi capul de poet licărind, ci tocmai stomacul când îi mărturisi, într-o noapte de insomnie, nevestei sale că artă mai frumoasă decât poezia nu e decât mâncarea care te face poet. De atunci începu să deteste cantinele şi cantinistele, fast-foodurile şi restaurantele cu stele măsluite. În aceeaşi măsură îi crescu şi dispreţul pentru poeţii mediocri şi pentru artiştii care beau în exces fără să mănânce zile întregi ori sunt indiferenţi când cineva îi serveşte cu ciulama în loc de alcool rafinat.

Moştenind un conac retrocedat, care aparţinuse străbunicului său boier şi funcţionase ca depozit de lemne zeci de ani, bucătarul îşi deschise un restaurant lângă Dunăre care avea să-şi dobândească, în doar un deceniu, celebritatea binemeritată. Bucătarul ştiu de îndată că, dacă nu îşi va folosi imaginaţia şi simţurile în bucătărie aşa cum şi le folosise odinioară în poezie, risca să sfârşească, spre deznădejdea lui, ca amator al ciorbelor nesărate şi al pilafului. La un congres naţional de poezie, el rosti un discurs care îi cam năuci pe poeţii cu ifose, dar amorţiţi deja şi bolborosind de la tăria consumată pe stomacul gol.

- Poezia nu va mai fi citită de nimeni dacă nu va putea fi confundată cu mâncarea! Poeţii bucătari sunt salvarea poeziei căzute în dizgraţie! Un poet genial, un master chef în plus! Un vers şi o imagine poetică trebuie simţite ca înlănţuirea mirodeniilor turceşti! Poeţii fără bucătărie proprie să fie izgoniţi din cetate!

Aici, mulţimea care până atunci chicotea şi reacţiona ca la auzul unui profet nebun începu să huiduie:

- Vrem alcool şi-apoi poezie! Berea şi vinul sunt finalitatea oricărei poezii! Nu putem scrie fără o tărie!

Deloc triumfător, poetul devenit bucătar de top părăsi sala, înjurându-i printre dinţi pe invitaţii de seamă, cam aburiţi de altfel, care nu înţeleseră mesajul său revoluţionar. Finalitatea oricărei poezii scrise de voi e ciroza hepatică, mai apucă să spună în hărmălaia iscată, înainte să-şi comande un taxi care să-l ducă la hotelul unde era cazat.

Din acea clipă, se izolă tot mai mult de şleahta de poeţi care, spre uimirea lui, erau capabili de orice alte dependenţe, cu excepţia celei culinare. Totuşi, i se înfiripă în minte un sâmbure de îndoială cu privire la credinţa lui în salvarea poeziei prin mâncare şi gastronomie. Era destul de convins că dependenţa bahică a celorlaţi poeţi nu e mai presus de adicţia lui pentru bucătărie, şi atunci îşi făgădui că, de vreme ce la poezie se poate ajunge prin mai multe căi, el va urma cu sârguinţă calea bucătăriei, fără să-i mai critice pe ceilalţi sau să le denunţe uşurătatea alcoolică. Neputând să-şi ţină în frâu pofta de a-şi face auzită credinţa şi de a-şi predica ideile revoluţionare, bucătarul rostea zilnic discursuri despre bucătărie, poezie şi legătura lor de nedezlegat, în faţa ospătăreselor, a oaspeţilor şi clienţilor de la conac, dar şi în faţa maidanezilor fătaţi lângă Dunăre, care îl ascultau întotdeauna cu ochii umezi şi c-o felie de friptură între dinţi.

Cu câteva luni înainte ca sculptorii să fie invitaţi la conacul de lângă Dunăre, bucătarul deja celebru în Europa luă parte la o expoziţie culinară, care avea loc într-o suburbie a portului Napoli. Deloc entuziasmat de reţetele italieneşti sau de fandoseala bucatelor franţuzite, care trebuiau mărite cu lupa înainte să le înghiţi, bucătarul dunărean intui că o ciulama din hribi uscaţi şi o plăcintă cu mere şi stafide vor fi pe placul juraţilor, ceea ce se şi întâmplă, mai ales că bucătarul francez fusese descalificat deoarece folosise chimen într-o reţetă fără chimen şi era cât pe ce să-i de-a duhul unui jurat cu multiple alergii. După ceremonia în care i se oferise titlul de master chef al anului, bucătarul dunărean fu invitat la castelul Dell’Ovo din Napoli unde era organizat aşa-numitul cocteil al gurmanzilor. Lungi discuţii plictisitoare despre efectul nociv al piperului negru în supele-cremă îi împăienjeneau ochii şi îl făceau să se gândească la ipohondria bucătarilor care, fanatici din fire, ajung să-şi suspecteze propriile mâncăruri de pestilenţă. Îi veneau în minte tot soiul de scenarii în care maeştri-bucătari erau internaţi la psihiatrie după ce se sminteau din cauză că sparanghelul nu făcea un unghi de 45º cu roşia coaptă sau că sosul de smântână şi verdeţuri se prelinse câţiva milimetri pe farfurie. Perfecţionismul în bucătărie, ca şi în poezie, distruge imaginaţia! Câţi poeţi compulsivi, atâţia bucătari nevrotici, îşi spuse el în gând, cu o uşoară precauţie pentru sănătatea lui mintală.

Când era hotărât să se furişeze de la cocteil şi să se îmbarce în primul avion către România, bucătarul dunărean zări la capătul sălii un domn în vârstă, cu ochelari rotunzi şi barbă stufoasă, în care îl recunoscu pe maestrul Sigarev, devenit celebru în întreaga lume cu o reţetă specială de raţă sălbatică la cuptor. Maestrul şedea singur la o masă şi sorbea un vin rosé, privind din când în când împrejur, timorat întrucâtva de mulţimea care punea la cale viitorul stomacal al omenirii. Ceva însă îl atrase magnetic la acest bătrân şi îl făcu pe bucătarul dunărean să se apropie de Sigarev:

- Am gustat şi eu la Paris din raţa dumneavoastră. Apoi m-am străduit de câteva ori să o prepar, dar mi-a ieşit ori prea coaptă, ori prea aromată, ori semăna cu raţele altora, spuse el fâstâcit.

- Raţa ca raţa, dar să vezi ce gustos e îngerul la cuptor, răspunse Sigarez cu seninătate.

Bucătarul se prefăcuse că nu aude ultima parte a replicii şi îşi continuă ideea despre raţe:

- Orice-ar fi, raţa e pretenţioasă la gătit. Sunt convins că v-a luat o viaţă întreagă să aflaţi ce-i poate pielea!

- Un înger face cât o mie de raţe! Am găsit unul în podul casei şi l-am gătit.

Luând ca pe un act de graţie ultima vorbă a acestui maestru nebun, care la senectute are viziuni cu îngeri, iar nu cu cratiţe, bucătarul dunărean îl salută pe Sigarev reverenţios şi, decis să nu mai participe degrabă la astfel de sindrofii, se grăbi să ajungă acasă. Pe avion, însă, medită la scurta conversaţie cu Sigarev şi înţelese doar atunci că aceasta nu era fără noimă şi că îngerii sunt soluţia pe care-o căuta cu privire la uniunea dintre poezie şi gastronomie. Ea nu se găsea în ceilalţi sau în recunoaşterea lor, ci chiar în el însuşi, dar numai atunci îi putu da glas:

- Pretutindeni îngerii iau chipul unor oameni şi chiar dacă vocile cuvioase spun despre ei că nu au sex (şi chiar îmi vine să le cred pe cuvânt dacă n-ar fi aproape toţi îngerii bărbaţi), sunt sigur că le place enorm să mănânce şi că asta e suprema lor îndeletnicire. Mănâncă tot ce prind şi-l lasă adesea pe Dumnezeu flămând. Chiar şi Diavolul a fost izgonit din ceruri fiindcă a râvnit la mâncarea preferată a lui Dumnezeu: Zucchini Risotto. Pe de altă parte, îngerii sunt revelaţia ultimă a unui poet şi aş crede că toţi poeţii au astfel de revelaţii dacă îngerii n-ar fi folosiţi tot la a treia poezie, de tot al treilea poet. O inflaţie şi un manierism de îngereală!

Bucătarul dunărean hotărî atunci că scoaterea îngerilor din zeflemea şi anonimat era posibilă doar dacă va construi un Înger Parc la conacul lui de lângă Dunăre. Era convins, de altfel, că Sigarev, în nebunia lui, avea puţină dreptate: îngerii nu au aripi înalte şi somptuoase ca ale lebedelor, ci tocmai aripi boante de raţă. Păcat însă că lui Sigarev îi trebui o viaţă de om să gătească raţe sălbatice ca să ajungă la îngeri!

La cină, bucătarul îi ademeni şi ospeţi pe cei şapte sculptori cu cele mai gustoase mâncăruri gătite de el: muşchiuleţ de porc în vin roşu, piure de castane, pandişpan cu vişine şi plăcintă de mere. Cu toţii începură să cânte şi să se veselească până noaptea târziu, căci carafele reci de vin alb erau fără fund. Lângă vişinii copţi de lângă conac, bucătarul le povesti atunci întâlnirea cu Sigarev şi cum prin ea se născuse fascinaţia lui pentru îngeri. Nu vru să-i constrângă defel, deşi îi era limpede cum ar trebui să arate Înger Parc. Le spuse doar atât:

- Aş vrea ca îngerii sculptaţi să fie şi bucătari şi poeţi, gurmanzi şi trupelnici, cu poftă de viaţă ca mine. Să fie păzitorii conacului.

- Cu destul vin şi mâncăruri pe măsură, nu încape îndoială că paiele şi fierul se vor îngeri, răspunse sculptorul-şef, făcându-le cu ochiul celorlalţi.

- Cum nu cred că îngerii sunt la fel, cu siguranţă unul va fi mai răsărit şi va veghea asupra celorlaţi, adăugă bucătarul. Vă las pe voi să ghiciţi care va fi acela.

Sculptorii nu pricepură de îndată care era rostul acestor cuvinte, dar aveau totuşi să se dumirească mulţi ani mai târziu.

În prima zi a şederii lor la conac, ei desenară câteva schiţe de îngeri, din care bucătarul alese doar trei. La indicaţiile sculptorului-şef, administratorul conacului luă schiţele cu pricina şi, în ziua următoare, se întoarse cu un camion plin de tablă de fier, paie şi sârmă. Aparatul de sudură fu coborât din mansardă, iar sculptorii începură să-şi lucreze instalaţiile. Primul înger, care avea să fie aşezat în faţa conacului lângă cuptor, era o femeie din paie, înfăşurată în sârmă ca într-un corset. Cu braţele tăiate şi fără cap, din femeie rămâneau doar fesele uriaşe, îngrăşate peste măsură. Pe această îngereasă gurmandă bucătarul o numi Muza Cuptoarelor. Al doilea înger era o pasăre din tablă neagră, cu aripile franjurate şi trup de om. Acesta îi fu cel mai puţin pe plac bucătarului, dar nu avu de ales, îl porecli Dezertorul şi ceru să fie aşezat pe malul Dunării. Al treilea înger era un polonic imens, înfipt în pământ, cu aripi boante la gâtlej. Pe acesta sculptorii îl puseră în drumul către ponton, iar bucătarul îl îndrăgi într-atâta încât îl numi Raţa Sălbatică.

În cele şapte zile cât poposiră la conac, sculptorii izbutiră astfel un mic Înger Parc de care bucătarul era mândru şi care înminuna conacul şi Dunărea. Nimănui nu îi mai era frică de inundaţii şi nici măcar sculptorii nu mai tresăreau la gândul că îngerii vor fi luaţi de viituri.

Obişnuit să citească ziarul de dimineaţă, sculptorul-şef se opri, în drum spre atelierul său, la un chioşc din centrul oraşului în care locuia. Trecură deja câţiva ani de când îngerii era înfiinţaţi la conac, iar prezenţa lor spori, de bună seamă, câştigurile şi prestigiul restaurantului de lângă Dunăre. Ca orice faţă bisericească, şi îngerii sculptaţi sunt în folos financiar, fie ei ciunţi şi diformi. Pe prima pagină a unui ziar central, sculptorul-şef citi un articol despre inundaţiile năpraznice din ultima vreme. Lângă fotografii cu case inundate şi câini înotând de zor prin apa mâloasă, sculptorul zări o poză cu un om care plutea pe Dunăre într-un polonic imens, sprijinit de nişte aripi de tablă:

- Ei drăcie, iată poanta cu raţa sălbatică!

 

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn