Dezbaterile Phantasma

 

La începutul lunii decembrie 2005, Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, din Cluj, a găzduit două dezbateri: una internă, pornind de la un text-pilot propus de Ştefan Borbély, şi o alta deschisă publicului, la care au participat Paul Cernat, Ion Manolescu şi Angelo Mitchievici (invitat-surpriză fiind şi psihiatrul Ion Vianu, aflat în trecere prin Cluj).

 

Generaţii fără memorie

           

Pornind de la un text semnat de Ştefan Borbély, membrii Phantasma au  dialogat pe tema decalajelor şi diferenţelor dintre generaţiile culturale postbelice, mai puţin generaţia anilor ’50, a îngheţului absolut. La dezbatere au participat, pe lângă autorul eseului luat în discuţie, intitulat provocator “Generaţii fără memorie”, Corin Braga, Marius Lazăr, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordoş, Doru Pop, Anca Haţiegan şi, în calitate de invitaţi speciali, o serie de doctoranzi şi masteranzi în ştiinţe umaniste ai Universităţii “Babeş-Bolyai”, reprezentanţi ai “noului val” douămiist.

Discuţia universitarilor clujeni a fost bidirecţionată, textul lui Ştefan Borbély permiţând o multiplă deschidere, fiind străbătut de mai multe fire roşii. Sanda Cordoş şi Marius Lazăr au corectat şi nuanţat tabloul (de tip mendeleevian, în textul de bază) al generaţiilor ce s-au succedat în posteritatea “obsedantului deceniu”, participante, şi înainte, şi după decembrie ’89, la “jocurile puterii”, din care, potrivit lui Ştefan Borbély, optzeciştii au fost expulzaţi (“săltaţi”) după căderea regimului comunist. Stelian Tănase, Emil Hurezeanu, Horia-Roman Patapievici, Sorin Antohi au fost personalităţile aduse în discuţie drept contraargument la teza neintegrării optzeciştilor în structuri de influenţă, instituţii cu atribuţii executive, proiecte comunitare etc. Debarasată de orice conotaţie “stilistică”, elitară, sintagma “generaţia ‘80” poate fi aplicată inclusiv actualilor guvernaţi ai ţării, de la preşedintele Băsescu la primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, a remarcat, cu umor reţinut, Sanda Cordoş. Sociologul Marius Lazăr a vorbit în schimb despre apetenţa optzeciştilor pentru cultură, pentru estetic, care ar sta la baza reticenţei lor de a se implica în politică. Corin Braga a abordat tema generaţiilor prin prisma psihanalizei, iar Doru Pop a făcut o hermeneutică a termenilor de “putere”, “actori culturali”, “actori politici”, des invocaţi în discuţie.

Referindu-se la modul său de a media raportul tinerelor generaţii cu memoria traumatică, lungă vreme ocultată, a gulagului comunist, Ruxandra Cesereanu, titulara unui curs opţional axat pe această problematică la Facultatea de Ştiinţe Politice, a subliniat importanţa liberului consimţământ în asumarea trecutului totalitar. La rândul lor, cei mai tineri au vorbit despre rostul posibilităţii individului de a selecta şi a discerne dintr-o multitudine de informaţii şi perspective diverse, majoritatea arătându-se refractari la eticheta de “generaţie fără memorie”.

 

Comunismul românesc, între memorie şi analiză

 

Dezbaterea ”Imaginarul comunist” prilejuită de prezenţa, în cadrul unui program NEC-Link, a trei dintre autorii volumelor O lume dispărută şi Explorări în comunismul românesc – Angelo Mitchievici, Paul Cernat şi Ion Manolescu – a fost moderată de Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordoş şi Ovidiu Pecican, întâlnirea abordând într-o manieră atât descriptivă cât şi critică metoda de recuperare a trecutului comunist, pe care volumele colective ale echipei menţionate mai sus – din care face parte şi Ioan Stanomir – o propun celor interesaţi de istoria recentă a României.

Abordarea comunismului românesc dintr-o perspectivă amplasată de cei trei invitaţi undeva la limita dintre nostalgia copilăriei şi adolescenţei lor, care a coincis cu ultima parte a dictaturii ceauşiste, şi ironia observatorului matur a dat prilejul unor discuţii în jurul posibilităţii folosirii memoriei afective pentru obţinerea unei imagini nejustiţiare asupra trecutului. Acest demers, legat în principal de volumul O lume dispărută, a fost analizat de invitaţi şi de public şi propus ca o modalitate de a completa atât analizele politice şi istorice, cât şi mărturiile victimelor comunismului, oferind o imagine a vieţii cotidiene, componentă absolut necesară pentru a realiza o istorie complexă şi, în mod ideal, completă a celor 45 de ani de comunism românesc.

Cum poate că era de aşteptat, studenţii prezenţi la dezbatere s-au arătat interesaţi mai ales de tema opresiunii şi manipulării intelectuale comuniste, adusă în discuţie în prezentarea celor două volume apărute din trilogia Explorări în comunismul românesc. Studiile de caz folosite de cei patru autori pentru a expune mecanismele folosite de regimul totalitar în scopul manipulării prin cultură au conturat, prin analiza unor procese legate de construcţia omului nou comunist, o manieră validă şi matură de apropiere de studiul istoriei recente.

 

Anca Haţiegan & Daniel Iftene

 

 

Generaţii fără memorie

 

Tema pe care v-o propun azi spre dezbatere derivă, pe de o parte, din câteva experienţe personale pe care le-am încercat în ultimii ani, şi, pe de alta, din observarea empirică a unor aspecte intelectuale, sociale şi politice ale României postrevoluţionare. În mod inevitabil, cele două planuri se intersectează, motiv pentru care îmi cer îngăduinţa să vi le detaliez, nu înainte de a vă preciza că opţiunea mea pentru stilistica interogativă a acestui text de pornire e deliberată. Prefer să pun întrebări, cu speranţa unor desluşiri ulterioare – ale unor aspecte: chiar în dezbaterea noastră de azi -, decât să formulez verdicte finale sau concluzii erudite, generale, docte, dar pripite.

Interogaţiile se mai datorează şi faptului – mă văd silit să recunosc… – că nu deţin răspunsuri bine echilibrate la unele dintre întrebările pe care vi le pun. S-ar putea însă, la fel de bine, ca unele dintre răspunsurile pe care mi le-am formulat deja să fie greşite, pe simplul motiv că ele derivă dintr-o altă experienţă de generaţie, a optzecismului – căreia cu onoare îi aparţin… -, decât aceea care domină mentalitatea publică a României de azi. Am mai scris şi în alte locuri, cu acurateţea relativă a unei obsesii (unele dintre aceste nedumeriri pot fi găsite în volumul Opoziţii constructive, din 2002, altele în Cercul de graţie, din 2003), că uşurinţa cu care societatea românească postrevoluţionară a trecut peste generaţia ’80 în distribuţia funcţiilor decizionale şi politice reprezintă o neatenţie destul de bizară, şi cu siguranţă contraproductivă pe termen imediat şi lung. De bine, de rău, generaţia ’80 atinsese maturitatea umană în momentul Revoluţiei din decembrie 1989, crescând într-un climat de coerciţii politice şi existenţiale greu de imaginat astăzi. Ele au fost marcate, în principal, de repartiţiile obligatorii în virtutea mediei de absolvire a facultăţii, de cele mai multe ori în sate şi cătune situate foarte departe de marile centre de cultură, unde, cum bine ştiţi, majoritatea optzeciştilor au stat în mod obligatoriu cel puţin trei ani, fără posibilitatea de a se transfera în instituţii culturale care le-ar fi asigurat supravieţuirea. Celor care continuă să creadă că perspectiva generaţională e o grilă falsă de abordare a culturii noastre postbelice, pe motivul că împărţirea scriitorilor noştri în „generaţii” decenale (‘60, ’70, ’80 etc.) nesocoteşte segmentul de timp de 30 de ani care se cuvine să i se acorde unei generaţii pentru maturizare, mi-aş îngădui să le sugerez opinia contrară – aşa cum am făcut-o şi în câteva texte din Opoziţii constructive sau Cercul de graţie –, potrivit căreia, în privinţa literaturii noastre postbelice, criteriul extensiv e relativizat de cel strict decenal, pe simplul motiv că generaţiile ’60 şi ’70 au beneficiat de reale continuităţi instituţionale de promovare după licenţă – universităţi şi institute de 3 ani, redacţii, centre de creaţie, institutele de cercetare ale Academiei etc. – , la care optzeciştii nici măcar n-au mai îndrăznit să vizeze!

Acestora li se adaugă, în mod firesc, inerţiile cutumiare ale vieţii noastre literare, relativ osificate deja în momentul în care optzeciştii ajung să se „bată” pentru câte un loc modest la masa cu trufandale a celor mari. Dacă privim evoluţia literaturii noastre postbelice din acest punct particular de vedere, ajungem la concluzia că generaţia ’60 a beneficiat de condiţiile cele mai generoase de promovare socială şi literară, din cauza „vidului” care se instalase în cultura noastră prin jdanovismul stereotipizant, purpuriu, al anilor ’50. Atunci când şaizeciştii au intrat în arenă, ei au avut, din start, cui şi căror idei să li se opună: oferta pieţei apucase să estompeze achiziţiile caricaturale, distorsionante ale jdanovismului, atenţia lor ostilă fiind integral captată de protagoniştii purpurii care mai supravieţuiau prin redacţii, scriau în reviste, blocau cercetarea pe unde apucau etc.

Opoziţia aceasta îşi avea, însă, subtilitatea ei, din punctul de vedere al Sistemului: era o luptă cu un trecut repudiat în mod oficial de către partid, cu reziduurile unui trecut pe care nu-l mai cauţiona nimeni, altfel spus: era o opoziţie canalizată exclusiv pe un făgaş literar, cultural şi estetic, fără să implice radicalismul politic, protestul sau disidenţa. Aşa se explică faptul că nu am avut un Solzenitsyn sau un Saharov, că am ratat, cu seninătate, toate evenimentele de solidarizare intelectuală pe care ni le oferea Timpul (1956, 1968, 1977 etc.), dar aşa se explică – după părerea mea – şi autosuficienţa culturală a acestei generaţii, căreia îi datorăm, în ultimă instanţă, o cutumă de lucru foarte rezistentă, pe care perioada postrevoluţionară abia de reuşeşte să o clintească: aceea de a trebălui mereu doar în propria noastră ogradă, fără a ne uita peste gard la cea anume fac vecinii.

Generaţiei ’60 i se poate imputa – în opinia mea – faptul că sentimentul nostru cultural nu a dezvoltat o dimensiune regională, transnaţională. Marile noastre nume au preferat întâlnirile aleatorii de la Paris, Havana sau Washington colaborării lucrative cu Belgradul, Sofia, Varşovia sau Budapesta. Efectul avea să îl trăim doar peste trei decenii, atunci când – ajunşi în pagul izbăvitor al Revoluţiei – ne-am întrebat ingenuu de ce vorbesc polonezii sau ungurii cu fervoare de „contracultură”, de Ginsberg, Timothy Leary, hippies, Beat Generation, Havel, Gombrowitz, Esterházy, Foucault, Lacan sau Kundera, de ce exaltă ei doctrina „culturilor marginale”, alternative, non-dominante ale postmodernismului, sau „antipolitica” lui Konrád, atunci când noi vorbim, în continuare, de Camus, Sartre, eventual Heidegger, receptaţi trunchiat, sau chiar de Thibaudet, de la care împrumutăm triada metodologică a relaţiei dintre doric, ionic şi corintic?

Concluzia la care ajung din ce în ce mai des, meditând pe marginea unor asemenea defazări, este că inerţia, endemică, intrinsecă, adică aceea din interiorul literaturii române a fost mai mare, la noi, decât presiunile exercitate de către partid, ideologie discreţionară sau de către cenzură. Şaizeciştii au „ritualizat” autosuficient literatura română, blocând-o şi la nivelul vieţii literare, prin construirea unei piramide axiologice discreţionare, în vârful căreia se aflau criticii de întâmpinare. Acest cadru funcţional a surdinizat, apoi, dinamismul instituţional al literaturii noastre până dincolo de Revoluţie, lamentaţiile contemporane pe care le auzim şi azi cel mai des legându-se, în mod firesc, tot de absenţa – sau, mă rog, de „dispariţia”… – Marelui Critic de Întâmpinare, care împarte coroniţe premianţilor şi îi admonestează cu severitate pe cei recancitranţi.

Ducând logica evolutivă a literaturii noastre mai departe, sunt de părere că, dintre toate generaţiile pe care le-am avut în perioada postbelică, generaţia ’70 a fost cea mai conformistă sub aspect politic şi cea mai puţin inovatoare sub aspect metodologic. A fost, însă, o generaţie a restituirilor, a racordurilor culturale restitutive – câteodată esenţiale. Într-un mod ciudat, dacă privim lucrurile în evoluţie temporală, ajungem la concluzia că nu generaţiei ’60 – într-un mod paradoxal – , ci aceleia imediat următoare îi datorăm reaşezarea culturii noastre în matca memoriei ei fireşti, marcată, în principal, de racordul cu stilistica şi mentalitatea interbelică, mai ales în privinţa balcanismului desciptiv şi a ortodoxiei răsăritene. Coincidenţa dintre oferta politică a Sistemului – din ce în ce mai autohtonist – şi această preocupare poate fi discutată cu folos, tot aşa cum am putea insista în cursul discuţiilor – cred – pe absenţa reflexului ostil din sintaxa culturală a generaţiei ’70, obligată să se dezvolte într-un climat non-opoziţional. Motivul îl constituie, în principal, liberalismul cosmopolit al anilor 1967-71, din traducerile căruia – de multe ori, spectaculoase… – literatura română a trăit până dincolo de pragul Revoluţiei din decembrie 1989.

Nu întâmplător, atenţia acestei generaţii s-a focalizat în direcţia „provinciilor imaginare”, atât de atent analizate într-o carte autonomă de către Nicolae Oprea: provincii fantasmatice, mitice, marginale, populate – ca în Omul de nisip al lui Mircea Ghiţulescu -, de fiinţe vegetale stranii, cu propensiuni mesianice, răsăritene, marcate de dorinţa instituirii unui sistem educativ informal, alternativ, construit pe o logică monastică. Acestei generaţii îi datorăm, însă, şi refacerea legăturii cu interbelicul spiritualist, chiar naţional şi naţionalist, deschiderea înspre stilistica dispersivă a Balcanilor (prin exaltarea lui Ion Barbu) – altfel spus, ei îi datorăm re-racordarea noastră – în termenii evazivi, estetizanţi, pe care ideologia timpului îi îngăduia – la spiritualitatea răsăriteană. Lor li se datorează, pe de altă parte, recurgerea la cultură ca la un instrument de protest politic alegoric, sibilinic, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu Marea trăncăneală a lui Mircea Iorgulescu sau cu Calpuzanii lui Silviu Angelescu.

Optzeciştii au adus, în această schemă evolutivă, aversiunea structurală faţă de Puterea Zilei, faţă de Establishment, şi decizia de a răspunde unei provocări politice ultragiante prin mijloace estetice, cu un rezultat firesc, care a fost postmodernismul. Optzecismul a fost – dacă privim în perspectivă evolutivă – prima generaţie ne-restitutivă a literaturii române postbelice; prima generaţie care a refuzat să trăiască predeterminată de trecut, pentru a-şi defini „aventura” printr-o relaţie eroică, responsabilă stabilită cu prezentul. Într-un mod de-a dreptul bizar, însă, dintre toate generaţiile aflate în dispută în momentul Revoluţiei din decembrie 1989, optzeciştii au fost cei care au „forţat” cel mai mult, în perioada postrevoluţionară, racordarea noastră la trecut. E o ciudată reconversie aici, care elimină teza unui optzecism monolitic, „îmremenit în proiect”, care a acţionat, după Revoluţie, la fel cum a făcut-o şi înainte. Dimpotrivă, orientarea tematică, temporală a optzecismului s-a modificat după 1989, generaţia devenind, structural, mult mai conservatoare de cum fusese pe vremea dictaturii. De această reconversie se leagă, în cele din urmă, şi întrebările pe care doresc să vi le adresez în finalul acestui text. Să mai aşteptăm, însă, puţin până atunci, pentru a radiografia şi alte aspecte.

Predilecţia acordată esteticului ca formă de existenţă, biografică şi culturală, reprezintă, cred eu, şi explicaţia motivului pentru care optzeciştii nu au fost integraţi în jocul puterii după Revoluţia din decembrie 1989. Pe de o parte, aversiunea lor faţă de autoritatea politică – orice autoritate, indiferent de coloratură – , adică aversiunea faţă de Establishment era atât de marcantă, încât refuzul instinctiv al colaborării a fost, la ei, mai mare decât dorinţa de a se implica. Pe de altă parte, ei s-a menţiunut, şi după 1989, pe linia sintaxei lor culturale fireşti, preferând să ofere răspunsuri de ordin estetic provocărilor din jur: au construit reviste (Euphorion, Vatra, Familia, Apostrof, Poesis, Calende etc. sunt conduse de către optzecişti), au pus umărul la articularea unei vieţi literare decomplexate, neinerţiale (atât cât se putea), au format ASPRO, au intrat masiv în universităţile cu profil umanist, participând nu la reforma lor instituţională, ci la sincronizarea lor intelectuală cu ceea ce se întâmplă în instituţiile academice occidentale (Facultatea de Litere din Braşov, pornită de la rădăcini după Revoluţie, e cel mai bun exemplu), dar s-au ferit de implicare politică directă, cu câteva minime excepţii, unele de durată efemeră (Vasile Popovici, Liviu Antonesei).

Foarte interesant e faptul – complementar, în opinia mea – că nici societatea civilă nu s-a folosit în mod direct de optzecişti, ca iniţiatori de instituţii sau promotori (eventual constructori) de proiecte comunitare; optzeciştii au fost anexaţi acestor proiecte (Grupul pentru Dialog Social, Fundaţia Soros etc.), unii sunt foarte activi în interiorul lor (Mircea Mihăieş, Andrei Cornea etc.), dar nu le-au construit, nu ei au fost cei care au desţelenit brazda. Consecinţa o reprezintă, fireşte, slaba reprezentare a optzeciştilor în structurile politice de decizie, la nivel local, judeţean sau naţional, retractilitate al cărei corolar este, la fel de firesc, oportunismul pragmatic (nu folosesc termenul în sens peiorativ, ci descriptiv!) cu care reprezentanţii generaţiilor următoare au ocupat terenul lăsat liber. În momentul de faţă, în România actului politic, decizional, executiv există un soi de „prăpastie” – un loc gol, teren viran – între reprezentanţii generaţiei ’70, care s-au distins în politică, şi cei ai generaţiei ’90, care au profitat de o carenţă umană şi de reprezentare: Revoluţia a „săltat” peste generaţia optzeciştilor, acest fenomen socio-cultural fiind unul dintre cele mai tulburătoare ale actualei stări de lucruri în România.

Ajung acum la experienţa personală pe care am avut-o – sugerată în paragraful introductiv al provocării de faţă – şi la întrebările pe care doream să vi le pun. Tot făcând cursuri şi seminarii despre imaginaţia ostilă a Războiului Rece, organizând simpozioane legate de această temă sau scriind câteva eseuri, am fost la un moment dat întrebat – serios, deloc insidios – de către un grup de studenţi foarte maturi în gândire şi în opţiunile lor axiologice, cum se explică faptul că mi-am ales ca subiect această perioadă? Întrebarea viza nu atât preocupările mele, cât responsabilitatea mea educativă, „de catedră”, am putea spune, faţă de ei: de ce – m-au întrebat ei foarte serios, şi întrebarea avea o bătaie mai lungă – mai mulţi dintre profesorii tineri cu care au ţinut cursuri şi seminarii s-au oprit cu precădere asupra anilor ’50: asupra totalitarismului crâncen, discreţionar, asupra Gulagului, a Rezistenţei din munţi, asupra literaturii proletcultiste şi jdanoviste, adică asupra unei traume pe care ei nu au trăit-o, decât – eventual – la modul indirect, prin memoria revanşardă a unor interpuşi.

De ce – se întrebau ei – ne grăbim să transformăm perioada cu pricina într-o realitate muzeală sau de bibliotecă, neutralizând implicit întreaga sa încărcătură umană atroce? De ce vorbim tot de închisori, deportări, cenzură, Securitate, Holocaust sau Gulag – noi, care am avut parte doar incidental de ele, de regulă în ipostaze soft, fără sânge şi fără teama că ne-am putea pierde viaţa? Nu suntem oare – au sugerat ei – complicii involuntari ai unui fenomen de eufemizare culturală şi politică, transformând în realitate de bibliotecă, erudită, distantă, decantată – chiar unii o fac cu mijloacele metodologice ale istoriei orale -, ceva ce a fost crâncen, atroce, tragic, adică aproape imposibil de suportat omeneşte?

Mai este un aspect aici – spuneau ei. Datorită Revoluţiei, adică a unei conjuncturi istorice fericite, ei, tinerii pe care-i avem în jurul nostru, au fost feriţi de toate aceste atrocităţi. Nu au „luptat” pentru această eliberare de coerciţie, ci s-au trezit trăind în ea, în mod cu totul şi cu totul firesc, aşa cum peştele se bucură de apă şi ursul polar de banchiză. Nici memoria lor nu a mai fost „formatată” de amintiri legate de această perioadă, pe care au cunoscut-o, cel mult, bunicii sau străbunicii lor: părinţii lor pot evoca, cel mult, restricţiile alimentare şi sociale ale anilor ’80, dar nu închisoarea, sălbăticia empirică, de sânge a Securităţii (cu minime excepţii, de la caz la caz), deportările sau Canalul.

Pe de altă parte, ei se bucură, pentru prima oară în istoria politică postbelică a României, de privilegiul sincronizării galopante cu Occidentul, facilitată în principal prin intermediul Internetului, al culturii vedetistice, televizate – nu discutăm calitatea acum, oportunitatea unei asemenea subculturi – , al sexului sau chiar al unor adjuvante extreme nedorite, cum sunt criminalitatea sau drogurile. Toate acestea – spuneau ei – îi leagă de prezent: într-un mod imperativ, spasmodic, angajant, total. Ei constituie – îndepărtez din nou nuanţa peiorativă a constatării – o generaţie fără memorie; o generaţie a dreptului de a trăi în prezent şi de a-şi proiecta, aproape iresponsabil, dar entuziast, dorinţele de viaţă în viitor. Ei constituie o generaţie eminamente cosmopolită, o generaţie a emigrărilor masive, a lucrului în străinătate, a realităţii virtuale, planetare, o generaţie – prima, de multe decenii – cu mulţi şi foarte mulţi bani, care se poate gândi – mă refer în principal la managerii tineri, care au preluat majoritatea firmelor noastre multinaţionale – la plecări peste hotare fără inhibiţii pecuniare traumatizante, la vacanţe petrecute în locuri exotice, aşa cum noi ne gândeam, în anii noştri de formare – fără să fim siguri, totuşi, că vom ajunge acolo,  la Costineşti sau la Vama Veche.

În aceste condiţii, pe care ei le-au primit de-a gata, fiind privilegiul lor istoric fericit, avem noi dreptul să le încărcăm memoria cu traume străine modului lor de viaţă, sensibilităţii lor, cu atrocităţi care nu le aparţin, pe care nu doresc să le interiorizeze?

Desigur, veţi spune că dilema este fals pusă, că trebuie să-şi cunoască istoria, mai ales că ei trăiesc într-o ţară în care istoria se poate repeta oricând, transformând inconştienţa hedonistă de azi în tragedia cumplită de mâine.

Perfect de acord. Numai că răspunsul e slab, nemulţumitor, previzibil. Iată motivul pentru care am aşternut pe hârtie această provocare…

 

 

Dezbatere

 

Participanţi: Ştefan Borbély, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordoş, Marius Lazăr, Doru Pop şi doctoranzii Cosmina Berindei, Constantina Buleu, Andrada Fătu-Tutoveanu, Ioana Macrea-Toma, Iulia Micu, Corneliu Pintilescu, Andrei Simuţ

 

   Corin Braga: Ştefan pune în discuţie un concept sau o sintagmă de-a dreptul dureroasă: generaţii fără memorie. Cred că aici este miza textului său şi pe ea trebuie să insistăm. Mă întreb însă dacă n-ar trebuie să înlocuim termenul de generaţie fără memorie cu un alt termen, nu ştiu cum să-l formulez mai bine, ceva de genul: generaţie fără experienţa istorică a evenimentelor pe care le conservă memoria. Ştefan ne întreabă: de ce ne grăbim să transformăm perioada cu pricina, să spunem obsedantul deceniu, anii de teroare comunistă etc., într-o realitate muzeală sau de bibliotecă, neutralizând implicit prin aceasta întreaga sa încărcătură umană atroce? Întrebarea este absolut dramatică, ceea ce s-a întâmplat în anii stalinismului, anii marii represiuni, dar şi după aceea, în timpul represiunii voalate a lui Ceauşescu, este o experienţă istorică traumatică, care nu ştiu dacă ne lasă libertatea de a jongla cu ea uşor, de a o transforma rapid în subiect de teză de doctorat, în subiect de licenţă, în temă de conferinţă.

Pe de altă parte îmi pun întrebarea: Şi ce altceva este de făcut? Aici aş reveni la jocul între generaţii fără memorie şi generaţii fără experienţă istorică, care nu trăit, prin forţa vârstei, acele timpuri. Generaţiile care s-au născut în ultimii douăzeci de ani nu mai ştiu nici cine a fost Ceauşescu şi cu atât mai puţin ce s-a întâmplat în timpul lui Dej şi al lui Stalin. Dar asta nu o mai ştiu la un mod natural. Cum ar putea să o ştie aşa cum o ştie bunicul lor? În nici un caz. Trecutul ca atare nu poate fi conservat decât dacă a fost trăit ca atare, cu acea intensitate a trăirii din momentul respectiv. Slavă domnului, nu este cazul, nu e nevoie să trecem printr-o nouă experienţă a Gulagului ca să conservăm sau să construim o memorie la fel de concretă şi de palpabilă ca cea a bunicilor noştri asupra a ceea ce s-a întâmplat în urmă cu cincizeci de ani. Şi atunci orice dicuţie despre trecut, fie că este vorba de abordări foarte erudite pe bază de analize istorice şi de comentarii politologice, fie de micile poveşti între prieteni la o cafenea, într-un spaţiu intim, toate aceste discuţii despre trecut nu pot fi decât forme de a eufemiza acel trecut. Asta face parte din ordinea lucrurilor, nu văd ce altceva s-ar putea face. Opţiunile pe care le avem ar fi doar două: fie amintirile de tip eufemizant, care constau în mersul la bibliotecă şi în transformarea într-o realitate muzeală a ceea ce s-a întâmplat, fie uitarea pur şi simplu. Astea mi se par singurele alternative: memoria sărăcită, prin analize detaşate, a ceea ce s-a întâmplat, sau renunţarea la analiză şi abandonarea trecutului în neantul nespusului, al nereflectatului. Faptul de a-i pune pe studenţi să mediteze asupra acestor realităţi sau de a le oferi teme de cercetare din acea perioadă este singura alternativă la a tăcea, vinovat sau nu, despre acea perioadă. E adevărat că ei nu au fost în Gulag şi nu vor avea niciodată acelaşi tip de memorie implicată precum supravieţuitorii, câţi mai există, ai Gulagului, e o realitate biologică şi istorică, dar mult mai imoral decât această ”privire din afară” asupra unei drame istorice mi se pare trecerea sub tăcere şi ignorarea acestei traume.

Ioana Macrea-Toma: Între uitare şi muzeificare ar mai fi o posibilitate Ar putea exista pur şi simplu înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat în comunism. Adică pur şi simplu să luăm cărţile. Să discutăm cu oamenii şi de acolo să deducem ceea ce s-a întâmplat. Stilul de prezentare ostentativ, panicat, de genul „uite ce s-a întâmplat acolo şi voi nu aveţi nici o şansă de a înţelege ce s-a întâmplat” nu va reuşi să ne inducă o atitudine productivă faţă de trecut, ci mai curând una de distanţare. Se pot înţelege foarte multe cu ajutorul metodelor teoretice, sociologice, deci fără o trăire directă a evenimentelor. Bineînţeles, aici contează profesorii pe care îi ai, inteligenţa lor pedagogică, dar şi un anumit gen de curiozitate personală care ţine de gradul de deschidere pe care îl ai spre exterior, deschidere care se poate întinde de la „obsedantul deceniu” la filmele documentare de orice tip. Eu sunt un produs al acestui master, al masterului de Istorie a imaginarului şi al cursului cu Sanda Cordoş. Dacă până în anul IV nu mă interesa deloc cursul de istoria comunismului, începând de la aceste cursuri mi s-a părut că este o epocă foarte interesantă şi care merită să fie discutată tocmai pentru că noi suntem produşii impliciţi ai acestei epoci. Dacă vreau să mă înţeleg pe mine şi eşecul meu sau succesul meu viitor, atunci va trebui să înţeleg şi ce s-a întâmplat în urma mea. Eu pledez pentru o înţelegere. Nu pentru o uitare, o conciliere, o condamnare a ei. Comunismul nu înseamnă numai Gulag, victime şi teroare, ci şi existenţa zilnică tragi-comică a persoanelor care au trăit atunci fără să treacă prin aşa ceva, şi care au încercat să se adapteze. Această masă adaptabilă ne angrenează pe toţi şi ar trebui să o cunoaştem pentru ca să ştim la ce ne raportăm şi să fim în stare să ne construim traiectoriile proprii.

   Marius Lazăr: Pentru noi, cei de vârsta noastră, care ne mai referim la perioda comunistă,  cred că problema este că noi înşine nu înţelegem foarte bine ce s-a întâmplat şi avem o aşa mare nevoie de a înţelege ce s-a întâmplat, de a ne reformula propria personalitate, propria noastră biografie… Dar e un moment în care încep să apară lucruri noi şi lucruri care nu erau ştiute până atunci. Deci nu e vorba doar de o memorie sau o memorie inventată, ci este vorba, pe de o parte, de a lupta împotriva uitării proprii, pe de altă parte este vorba de a recupera ceva din propria ta existenţă, care ţi-a lipsit. Noi am trăit comunismul ca pe ceva suspendat, ieşit din istorie. Ideea pe care o aveam despre istorie era că aceasta se termina odată cu al doilea război mondial. Şi de acolo urma o pauză. Generaţia mea nu avea noţiuni de istorie contemporană elementară. Nu ştiam nimic despre istoria colonialismului să zicem. Noi am început să dobândim această viziune istorică abia acum. Şi deodată cu voi – şi pentru noi asta implică un efort de comunicare, dacă reacţiile studenţilor sunt cele pe care le descrie Ştefan. Mi se pare absolut normal, pentru că este experienţa trăită de noi, pe care o divulgăm într-un fel sau altul într-o formă academică. Dar este de asemenea absolut normal ca cineva care nu are ce să uite, pentru că n-a cunoscut, să nu fie preocupat de chestia asta. Exact la fel s-a întâmplat şi după al doilea război mondial când tinerii nici nu au vrut să mai audă de poveştile cu război, cu ruşii, cu naziştii. Pur şi simplu aveau alte aşteptări, alt orizont de aşteptare. Şi atunci pentru ei nu era vorba de memorie, ci de o disciplină în plus, de istoria care li se predă şi le inoculează o memorie socialmente construită.

   Ioana Macrea-Toma: Da, exact, tocmai de aceea formula „generaţie tânără fără memorie” mi se pare tautologică. Nici o generaţie tânără nu are memorie, sau are un anumit gen de memorie incorporată datorită părinţilor. Şi de aici refuzul. În primul rând părinţii sunt cei care refuză. Noi vedem trauma în ei şi de aceea o refuzăm şi noi. Multă lume mă întreabă de ce am ales să studiez epoca asta. Literaţi sau nu, toţi o consideră un subiect obscur şi oarecum perdant pentru cel care îl abordează. În primul rând, este greu de asimilat din cauza controverselor şi problemelor delicate pe care le conţine. În al doilea rând, din cauza lipsei de informaţie sau a informaţiei care apare falsificată şi trunchiată până şi în dicţionarele de rigoare. Pe urmă există un soi de sastisire, de plictiseală, de refuz şi de reflux. Dorinţa de a uita plus subiectivizarea acută a memoriei duc la perpetuarea ignoranţei şi la impresia de ambiguitate totală în ceea ce priveşte o epocă pe seama căreia circula o serie de versiuni conflictuale. Prin lipsa unei memorii personale în ceea ce priveşte comunismul, noi avem un handicap, dar şi un atu: am putea încerca, venind din afară,  o obiectivare relativă a ei.

   Andrei Simuţ: În continuarea celor spuse de tine, sintagma generaţie fără memorie mi se pare excelentă. Într-adevăr, suntem în rândul primelor generaţii conturate în era consumismului, a imaginii Media şi a avansului tehnologic, în care se pare că intrăm şi noi. Paradigma se schimbă în mod fundamental, chiar sub ochii noştri. De la catedră se vede foarte bine „noua ignoranţă”. Sau prin intermediul sondajelor de opinie. Deunăzi am văzut o anchetă pe un post de televiziune în care elevi de liceu habar nu aveau de revoluţie şi îşi afişau neştiinţa râzând, miraţi că li se pun asemenea întrebări. Intervine aici o ambiguitate a termenului de generaţie. Vorbim de o generaţie culturală sau de una biologică? Senzaţia mea a fost, citind acest text, că accentuează când pe una când pe alta, generalizând din direcţia generaţiei culturale spre cea biologică. Optzeciştii sunt un o elită culturală restrânsă, la fel cum studenţii care audiază aceste cursuri despre comunism sunt doar un eşantion restrâns din marile mase, care îşi trăiesc netulburate prezentul, participând masiv la euforia emigrării în Occident. Vorbim de nişte elite, dar ele nu sunt niciodată îndeajuns de bine fortificate în faţa  presiunilor unei perioade. Orbirea în faţa istoriei, dezinteresul pentru reflecţia şi experienţa istorică se propagă de jos în sus, poate fi observată la toate palierele. Romanele lui Marin Preda şi D.R. Popescu devin din ce în ce mai greu de înţeles pentru ei şi mai greu de predat pentru noi, colectivizarea şi epurările politice din anii ´50 devin literatură a absurdului în cel mai bun caz, dacă nu pur şi simplu nişte nonsensuri cu care nu merită să-ţi baţi capul. Studenţii şi elevii de liceu nu mai rezonează în nici un fel la realitatea din spatele romanelor despre „obsedantul deceniu”. Plictisul celor de azi, temă predilectă pentru romanele „douămiiştilor”, e apropiat de   gestul lui Bardamu, eroul lui Cèline, de a se înrola în armată din greaţa faţă de o lume în care nu se întâmplă nimic în afara convenţiilor „burgheze”. Starea aceasta afectează receptivitatea lor la orice fel de probleme istorice. Iresponsabilitatea politică a tinerilor de azi e la fel de semnificativă. Privim distraţi la atacurile teroriste din Occident ca la orice altă ştire. Efectul Media ne face imuni la manifestările istoriei contemporane în aceeaşi măsură în care ne imunizează şi faţă de nişte traume ale trecutului, devenite, aşa cum aţi spus, nişte subiecte de lucrări ştiinţifice ca oricare altele. Poate că întrebarea studenţilor despre care e vorba în text reflectă un anume complex al detaşării, ei simt că nu pot privi decât muzeal aceste perioade istorice zbuciumate, reacţionând prea „obiectiv” la o „încărcătură umană atroce”. Dispunem de mijloace destule pentru a alcătui studii, ne lipseşte capacitatea de a ne apropria experienţa istorică. Nu îmi doresc să se remedieze această situaţie. Ar însemna să fim angrenaţi în mod direct în evenimente şi sunt sigur că ne-ar lua total pe nepregătite, aşa cum au fost surprinşi tinerii înaintea declanşării celor două războaie mondiale. Anistorismul nu este numai al generaţiilor actuale, ci şi al epocii. Mai are o cauză, care derivă tot din consumism, transformarea lumii şi a vestigiilor ei istorice într-un imens muzeu, idee deja veche, dar cu efecte actuale. Istoria- o galerie de imagini şi locuri pitoreşti care contribuie la dezvoltarea turismului.  Se menţionează în text posibilitatea noastră de a face călătorii, de a ne întâlni cu spaţii culturale, o posibilitate pe care nu o aveau generaţiile antedecembriste şi care ar constitui deci un avantaj pentru trăirea completă a prezentului. Dar majoritatea sunt călătorii făcute cu scop turistic, deci cu scop aproape hedonist am putea spune. Deci e anihilat acel contact autentic cu istoria, cu alte realităţi culturale. A doua valenţă a sintagmei generaţie fără memorie sugerată de întrebarea finală a textului este caracterul benefic al uitării şi responsabilitatea pe care o au maeştrii faţă de discipoli, profesorii faţă de studenţii cărora le determină un mod de gândire, de abordare a literaturii şi istoriei. Influenţa covârşitoare a unui curs bun începe de la selecţia temelor propuse pentru discuţie. În acest sens, nu mă pot plânge de faptul că la master şi în facultate am studiat pe teme destul de sumbre precum istoria Războiului Rece, pentru că influenţele au fost fecunde şi mi-au furnizat filoane de cercetare foarte interesante. Influenţa „maeştrilor” din această facultate e covârşitoare (e de ajuns să urmăriţi felul cum sunt aprofundate multe din temele propuse de ei la cursuri de către studenţii de ieri şi de azi), iar acest fapt ar trebui să-i bucure, nu să-i întristeze.

   Cosmina Berindei: Eu am citit acest text cu foarte multă plăcere şi mi se pare unul foarte subtil. Consider că cel mai interesant aspect este cel referitor la generaţia fără memorie. Eu mă voi referi la ultima parte a textului, aceea care este construită interogativ, fireşte, fără pretenţia de a oferi răspunsuri, ci mai degrabă pentru a formula, pornind de aici, alte întrebări şi alte ipoteze. Cer permisiunea să consider textul şi un test, o provocare… De ce? Pentru că, pe de o parte, se referă la palierul cultural în care rolul major este atribuit intelectualilor, la ceea ce fac intelectualii pentru cultura româna, iar pe de altă parte, sugerează că există, în prezent, în România, foarte mulţi oameni tineri, care, permiţându-şi să ajungă foarte des în Occident, realizează o sincronizare a noastră cu Occidentul, ceea ce nu era posibil până in anii ’90. Andrei a atins deja problema: acei tineri care fac parte din generaţia fără memorie îşi permit deliciile occidentale, având foarte mulţi bani, dar nu ei construiesc cultura, ei sunt mai degrabă colpoltori ai unor fenomene contraculturale. Printre colegii mei sunt foarte puţini aceia care au acest privilegiu de a ajunge în Occident şi, dacă au această fericită ocazie, aduc mai mult decât nişte concluzii ale unor experienţe exuberante. De cei care pleacă în Occident cu scopuri turistice sau economice, fenomenul de contra-cultură se agaţă la fel cum se agaţă spiritele de accesoriile şamanului. Dar nu se câştigă foarte mult din asta. Spre deosebire de celelalte state, care au avut privilegiul să ajungă şi la fenomenul de contra-cultură, în România acest consum a fost limitat până în ’90 şi atunci nu s-au creat nişte structuri de rezistenţă faţă de aceste fenomene. Când discutăm aceste chestiuni trebuie să avem în vedere şi faptul că în cultura română s-au cultivat, de-a lungul existenţei sale, numeroase complexe, care s-au rafinat pe parcurs, dar nu au dispărut niciodată. Există şi o oarecare incapacitate de asumare a identităţii. În perioada toatlitarismului, sintaxa identitară s-a păstrat însă elementele ei au fost înlocuite. În acest moment, în care România visează să adere la Uniunea Europeană, fără o asumare a identităţii, exerciţiul aderării ar putea deveni un act ratat pentru România, din care ar putea să-şi extragă ulterior un subiect de lamentaţie pentru încă câteva zeci de ani. Cred că formula generaţie fără memorie se referă mai ales la faptul că în România, după momentul fericit din 1989, s-a trăit bucuria câştigării libertăţii fără a se face racordul la trecut. Mă refer la trecutul care a precedat comunismul. Cred că era important şi, în acest sens, consider binevenite toate acţiunile recuperatoare. Nu cred că înseamnă o încarcare cu bagaje de prisos. Îmi pare rău că probabil v-am dezamăgit pentru că este foarte diferită perspectiva mea de abordare faţă de ceea ca s-a spus până acum. Este reacţia mea de lectură…

Andrada Fătu-Tutoveanu: Doar două vorbe, dacă îmi permiteţi o reacţie foarte scurtă şi punctuală pe text. Pornind oarecum de la ceea ce spunea Ioana, de la faptul că fenomenul nu m-a interesat personal până în momentul în care am avut contact cu materia pe care o predau profesorii mei, contactul acesta direct şi bulversant, aş spune că este o informaţie care vine într-un mod neaşteptat, în mod diferit faţă de acea memorie minusculă pe care o conservăm de la 9-10 ani – până la revoluţie  – de preşcolari şi şcolari care vedeau într-un anumit fel, omagial sau fericit, să spunem, lucrurile. E o informaţie incomodă, problematică şi care a trezit în persoana mea o reacţie de incredulitate, de respingere, o reacţie sensibilă care mergea pe partea negativă: nu poate fi adevărat, o resping, nu ţine de ceea ce mă interesează pentru viitor. Ca apoi să mă întreb, pornind de la acest text, dacă trebuie într-adevăr să fim încărcaţi, în această memorie personală, cu lucrurile despre care se vorbeşte aici şi cu aceste obsesii personale ale dumneavoastră. Atunci răspunsul era că da, până la urmă a fi încărcaţi cu aceste obsesii este un drept pentru noi. De ce? Pentru că informaţie înseamnă libertate, înseamnă superioritate. Înseamnă nişte ochi deschişi faţă de posibilităţile de care vorbea domnul profesor Borbély, deci o istorie care oricând se poate repeta, nişte ochi deschişi faţă de problemele trecutului şi libertatea, dreptul  – şi aici apelul este la cei acare au acces la toate aceste informaţii -, de a vedea o multitudine de faţete, nu doar reacţii personale, care şi acestea sunt bune,  nu doar încărcătura aceasta personală, emoţională a fiecăruia, ci dincolo de asta. Accesul la o multitudine de fapte, la o multitudine  de fenomene, de senzaţii pentru că fiecare trebuie în felul ăsta să-şi formeze o reconstituire proprie. A-ţi face reconstituirea unei asemenea memorii absente. Aceste mi se pare dreptul nostru.

   Andrei Simuţ: Într-adevăr, problema nu este a celui care ne oferă direcţiile de cercetare, informaţiile, deschiderile, ci este a noastră, a receptorilor. Generaţiei noastre îi lipseşte spiritul critic, reflexiv, iarăşi un efect al atomizării informaţiei preluată deseori fără discernământ.  Noi avem avantajul de a putea publica mult mai uşor cărţi. Totul este să nu ne lăsăm amăgiţi, să ajungem compilatori de informaţii. Efortul integrator e tot mai greu de făcut, se lucrează mult cu surse  secundare. Accesul la informaţie nu mai e o problemă.

   Corneliu Pintilescu:  Pentru că aici intervine felul în care abordezi această informaţie: o abordăm activ sau pasiv. Ne lăsăm încărcaţi de ea sau încercăm să o desluşim, să o organizăm, să o abordăm critic. Noi nu ne putem elibera pur şi simplu de comunism sau de memoria comunismului. Aici e de fapt problema: nu să-l abordăm sau să nu-l abordăm, ci cum îl abordăm, în ce fel îl abordăm. Şi cred că asta ţine foarte mult şi de problemele prezentului pentru că proiectul cultural pe care generaţia noastră trebuie să-l facă de asimilare mai bună a civilizaţiei occidentale presupune şi asimilarea unei părţi din reţeta care înseamnă lucrul cu memoria, lucrul cu trecutul. Civilizaţia occidentală presupune organizarea trecutului, tratarea  sa critică, nu aruncarea sub preş, nu o tratare fără spirit de responsabilitate a trecutului.

   Corin Braga: Într-adevăr, nu vorbim acum de memorie în sensul de experienţă istorică directă, ci de memorie culturală, de panoramă ordonatoare a ceea ce a fost. Câştigarea unei asemenea perspective ne-ar putea ajuta şi pe noi, cei cu experienţa istorică a comunismului, să ieşim din hăţişul trăitului. Iar dacă noi nu vom mai reuşi să-l descâlcim, să luăm distanţa necesară, atunci tocmai ei, cei fără experienţă istorică, dar cu memorie culturală, au şansa de a construi această distanţă.

   Corneliu Pintilescu:  Da, o abordare raţională. O abordare care să meargă dincolo de festivism în profunzime pe fenomenele sociale. Normal că e nevoie şi de un cult al memoriei, de un cult al persoanelor care au murit pentru că nu au făcut compromisuri. Dar dincolo de asta sunt fenomenele profunde pe care trebuie să le percepem, să le înţelegem. Să avem în vedere faptul că trebuie să facem un pas înainte faţă de generaţia anterioară. O memorie care să nu fie  impusă, dar să ne fie la îndemână; nici impusă, nici ascunsă.

Corin Braga: Ceea ce spuneţi este perfect legitim, dar ţine totuşi de un nivel raţional al discursului. Întrebarea pe care aş ridica-o este următoarea: în afară de judecata la rece asupra oportunităţii memoriei, nu se exercită asupra voastră o presiune de natură psihologică şi afectivă atunci când Ştefan Borbély vă predă evenimente întâmplate în obsedantul deceniu, sau Ruxandra Cesereanu vă prezintă cărţi despre tortura politică? Nu există şi o presiune de altă natură, să-i spunem umană, care să vă tulbure la contactul cu aceste istorii? Desigur, din punct de vedere teoretic, există un câştig în orice surplus de informaţie. Ceea ce întreb este dacă nu apare şi un transfer de obsesie? O încărcătură afectivă foarte grea, pe care încercăm parcă să vi-o pasăm. Nu e ca şi cum noi, profesorii, ne-am facem nouă înşine terapie încărcându-vă pe voi, transformându-vă în ceea ce în psihanaliză se numeşte un conţinător al angoaselor, al anxietăţilor, al nelămuririlor noastre?

   Andrada Fătu-Tutoveanu: Vă spuneam că prima reacţie este aceea de repulsie, de informaţie incomodă: reacţia sensibilă, într-adevăr, de a o respinge. După care vine momentul de preluare a acestor obsesii la modul raţional de care vorbeaţi, de a le discerne, de a le analiza. Într-adevăr, de ce mi se dau? Mi se par incomode, le resping şi totuşi mi se dau dintr-un anumit motiv. Şi oare ce pot să primesc eu din asta dacă tot mi se dau, dacă tot sunt obligat să le conţin, cum spuneţi? Şi în momentul în care raţionalizez, în momentul în care realizez acest câştig de care vă spuneam de libertate, se câştigă pe undeva şi din punct de vedere afectiv. Mă exorcizez cumva tocmai prin a accepta lucrul ăsta şi mă îmbogăţesc. E o generaţie fără experienţă, o generaţie care câştigă o experienţă prin transfer. Mi-o interiorizez cumva prin a crede. Şi şi la nivelul afectiv. E o experienţă care te loveşte în plin şi care te schimbă bineînţeles afectiv. Dar nu cred că neapărat negativ.

   Andrei Simuţ: Întrebarea este cine receptează aceste cursuri. Le receptează nişte viitori specialişti, deci cei care s-ar presupune că au deja simţ critic cu care pot să relaţioneze informaţiile pe care dumneavoastră ni le daţi. Realitatea este alta. O sumară experienţă didactică poate deja să releve că aceşti studenţi nu au instrumentele prin care pot recepta aceste informaţii. Mai marea noastră problemă a noastră este asta. Cei care vin nu au instrumentele prin care pot să îşi aproprieze această experienţă istorică despre  care ne vorbiţi. E mai grav decât faptul că ne daţi aceste informaţii tulburătoare. Indiferenţa tuturor faţă de fenomenul cunoaşterii e mult mai gravă. Uneori mă întreb dacă nu vor dispărea elitele, specialiştii, într-un viitor nu prea îndepărtat. Influenţele celor de la catedră nu se pot manifesta în vid. Cât despre ideea de a fi receptacul pentru anumite angoase care nu ne aparţin, nu e o problemă chiar atât de gravă. Putem să dăm exemple apropiate. Lucrările noastre de licenţă sau de disertaţie înmagazinează şi exorcizează toată încărcătura sumbră. A scrie despre aceste subiecte e şi un mod de a te distanţa de ele, dar şi de a le aprofunda. Dacă ar fi să privim lista cu titlurile lucrărilor de la masterul absolvit de noi recent, am putea constata că suntem, într-adevăr, o generaţie apocaliptică în toată puterea cuvântului…

   Cosmina Berindei:  Eu dacă mă gândesc la primul moment în care am participat la un astfel de curs – doamna Cordoş îl ţinea, şi eram prin anul III – cred că atunci mi-am dat seama pentru prima data, având acces la presa din acea vreme şi la Omagii cât de prefăcută era lumea aceea. Totul a devenit din ce în ce mai interesant pe măsură ce am citit despre această perioadă. Nu eram obligată să particip la un astfel de curs şi cu atât mai puţin să aprofundez tematica. Am avut liberate totală să aleg sau nu acele cursuri, să continuu sau nu lecturile în acest sens. Festivismul pe care se construiau discursurile, poetica folclorică în care erau scrise poeziile, totul conducea la impresia că România nu a avut decât un palier de cultură populară şi e singurul pe care se sprijină, restul a fost linşat. Aceste texte scrise după regulile de poetică folclorică păreau de-a dreptul penibile. Comuniştii au confiscat nişte structuri, în care elementele au fost înlocuite cu cele ale sistemului, iar aceste structuri n-au fost ulterior restituite. Datoria noastră ar fi aceea de a le căuta şi de a ni le asuma: nu în mod patetic, dar de a le asuma. Ele nu vor fi niciodată restituite gratuit.

   Corneliu Pintilescu: Şi aici, în legătură cu memoria pe care ne-o transmit cei din anii 70-80, este faptul că ei sunt totuşi obsedaţi de elementul represiv, element simţit pe propria lor piele. Ei sunt obsedaţi de acea parte a sistemului care nu era unică căci sistemul era mult mai complex. Şi obsesia caracterului represiv, care într-adevăr a fost foarte proeminent, apasă asupra posibilităţii noii generaţii de a privi lucrurile într-o manieră mai detaşată şi mai complexă. Deci aceasta ar fi o problemă din punctul de vedere al schimbului de memorie care se face între diferite generaţii.

   Ioana Macrea-Toma: În momentul în care m-am apucat de teza de doctorat am crezut că  o să am totul la dispoziţie, tot instrumentarul: dicţionare, statistici, tot şi o să reconstruiesc sociologic istoria, pentru că una e să faci istorie literară şi alta e să faci sociologie literară. Şi atunci am văzut că practic nu există lucrurile acestea şi nu am găsit  nici măcar cărţi care să fie produsul unor cercetări in arhive. În Franţa există monografii nu numai pe autori, ci şi pe insituţii, pe edituri, pe academii. Abia zilele trecute am aflat de la Liviu Maliţa că sunt sute de metri liniari de arhivă la Direcţia Presei ce aşteaptă să fie studiaţi. Ca să poţi scrie un studiu despre cenzură ar trebui să faci parte dintr-un institut de cercetare a cenzurii. Eu voi scrie un articol despre cenzură bazându-mă doar pe să cartografierea documentelor legislative şi pe mărturiile propriu-zise ale oamenilor, citite sau provocate personal. Nu există informaţii, nu a pătruns nimeni în arhiva Uniunii Scriitorilor, cred că sunt a doua persoană care a făcut totuşi asta fără prea mare succes. Am găsit acolo o vraişte totală, documentele nu sunt înregistrate, în plus se deteriorează de la o zi la alta din cauza condiţiilor improprii de depozitare (am lucrat cu mască chirurgicală). Da, stăm şi povestim despre torţionari şi anii ’50 – obsedantul deceniu –, dar nici generaţia aceasta cea aparţinând anilor ’80 – nu a dus lucrurile până la capăt. Şi s-au inventariat numai lucrurile, fără să se explice, şi poate de aceasta le şi refuzăm acum, pentru că nu ni se explică îndeajuns. Cărţile seminale, care să facă din studiul trecutului un examen interpelant pentru fiecare şi un prilej de autodefinire, sunt foarte puţine. Mă refer la acele cărţi care, prin racordarea lor la modele ştiinţifice de comprehensiune, să depăşească un anume localism tematic şi metodologic, şi să ofere chei de interpretare pertinente, logice şi accesibile oricui. Analiza represiunii nu poate produce adevărate momente de reflexivitate (şi de asumare a unei anumite memorii, mai mult sau mai puţin afective) dacă nu este coroborată cu analiza sistemului care a făcut-o posibilă, într-un anumit moment şi într-un anume gen de societate. Există deci mai multe feluri de muzeificări, aşa cum există mai multe feluri de muzee, seci şi inhibante, sau atractive, aproape interactive, care încearcă să recreeze evenimentele prin puneri în scenă uzând de un fundal şi de discursuri relaţionate.

Ruxandra Cesereanu: Spre deosebire de Ştefan, eu nu am întâlnit o generaţie fără memorie, chiar dacă cei cu care am lucrat eu, studenţii mei, nu pot să spun că alcătuiesc o generaţie. Aşa că mai corect ar fi să spun că am întâlnit şi am lucrat cu o minoritate care doreşte să aibă memorie. În ce sens? Cursurile mele despre Gulagul românesc, respectiv despre Fenomenul Piaţa Universităţii şi Proclamaţia de la Timişoara sunt opţionale, nu sunt obligatorii, vine cine doreşte, nu este nimeni obligat să participe la ele. Întrebarea pe care le-o pun aproape întotdeauna studenţilor este legată de motivaţia, cauza opţiunii lor pentru respectivele cursuri. La prima întrevedere, după ce le fac desfăşurătorul cursului, îi întreb: de ce aţi dorit să veniţi să asistaţi şi să participaţi la cursuri axate pe temele amintite mai sus? Şi majoritatea răspunsurilor sună aşa: ”Pentru că ştiu deja câte ceva şi vreau să ştiu mai multe şi mă interesează tema” sau „Pentru că nu ştiu nimic şi vreau să aflu despre ce e vorba în legătură cu tema asta” (Gulagul românesc, de pildă); mai există, desigur, şi explicaţii de genul „Pentru că am un bunic sau o altă rudă care a fost deţinut politic sau a trecut prin situaţia cutare de represiune.” Mai există şi unii care nu spun nimic şi despre care aflu foarte târziu, după ani de zile, că aveau o rudă directă care făcuse parte din nomenclatura comunistă sau din aparatul de represiune. În discuţiile pe care le avem desigur că la un moment dat abordăm tema memoriei. De ce memoria? Două nuanţe am sesizat în discuţiile cu studenţii mei. Pe de o parte există memoria suferinţei. Pe lângă partea teoretică pe care le-o predau, aceste cursuri se axează pe discuţii-dezbatere-seminarii propriu-zise despre anumite cărţi. Despre Gherla lui Paul Goma, Evadarea tăcută de Lena Constante, despre cartea Adrianei Georgescu La început a fost sfârşitul, Steinhardt atât cât este mărturie despre puşcăria politică în Jurnalul fericirii, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica. Mai sunt, fireşte, destule alte cărţi care intră în joc. Ceea ce discutăm este felul în care aceşti celebri foşti deţinuţi politici au rezistat sau felul în care unii dintre ei au cedat (dacă au cedat). Discutăm mai ales despre ce a însemnat suferinţa. Mulţi studenţi spun: „E foarte greu pentru noi să înţelegem cum au fost bătuţi acei oameni, cum trebuiau să se umilească pentru un vârf de ţigară, cum erau batjocoriţi etc.” În discuţiile pe cărţile menţionate anterior am avut adesea polemici – mi-aduc aminte de o generaţie de acum câţiva ani când, de pildă, polemizam acut pe cartea lui Noica, seminarul se terminase de mult, era târziu, dar studenţii nu voiau să plece, stăteau acolo şi polemizau, deşi depăşisem timpul alocat cursului şi seminarului. Nu voiau să plece, trebuiau să rezolve cumva problema, să se încheie polemica, ceea ce era un semn foarte bun pentru mine. Pentru că ei nu voiau să se ducă la discotecă sau în bar, ci voiau să termine discuţia pe cartea respectivă, ca să ştie ei înşişi cum rămâne cu chestiunea memoriei, a eticii, a responsabilităţii în faţa istoriei şi nu numai. De ce v-am vorbit mai întâi despre memoria suferinţei? Pentru că un al doilea tip de memorie despre care discut cu studenţii mei este memoria rezistenţei. Există, deci, nu doar o memorie a suferinţei, ci şi una rezistenţei şi a supravieţuirii în condiţii extreme, la limită. Şi aici nu intră neapărat rezistenţa în închisoare, ci intră rezistenţa anticomunistă din munţii României, chiar dacă ea a ambalat numai câteva sute de oameni care au purtat arme şi au trăit în munţi, purtând o luptă defensivă de fapt. Au fost zeci de mii de ţărani care i-au ajutat pe aceşti luptători în munţi, ţărani care au fost arestaţi şi schingiuţi. Există apoi, tot la capitolul memoriei rezistenţei, mişcările anticomuniste atât cât au fost ele, unele doar anticeauşiste de fapt, dobândind o coloratură anticomunistă ulterior: greva minerilor din 1977, mişcarea Goma, revolta muncitorilor braşoveni din 1987, fenomenul dizidenţei; nu în ultimul rând, să nu uit de ei, ţăranii revoltaţi împotriva colectivizării despre care la noi se ştie foarte puţin, şi care mulţi dintre ei au fost aruncaţi în lagăre şi închisori. Ceea ce le explic studenţilor şi ei înţeleg şi acceptă este următorul lucru: nu este vorba, predând acest lucruri, de o memorie revanşardă, ci de o memorie recuperatoare, chiar cu valoare terapeutică. Cursul despre Gulagul românesc este totdeauna secondat de participarea unor foşti deţinuţi politici care să discute cu studenţii. Foştii deţinuţi politici îmi reproşează uneori: „De ce să vin să vorbesc în faţa studenţilor? Nu au decât să citească din cartea mea şi de acolo află tot”. Iar eu încerc să îi conving pe aceşti foşti deţinuţi politici spunându-le: „Veniţi şi vă spuneţi povestea. Simplu, nu sofisticat, nu le ţineţi teorii complicate, sofisticării intelectualiste. Spuneţi cum eraţi îmbrăcaţi, ce mâncaţi, ce discuţii aveaţi cu gardienii, ce discuţii aveaţi în celulă, dacă aţi fost bătut cum vă băteau, lucruri foarte simple. Câte ore dormeaţi, cum era pătura cu care vă acopereaţi, ce boli aveaţi, dacă aţi încercat să păcăliţi gardienii şi autorităţile, lucruri de genul acesta.” Or, este esenţial, pentru că ascultând astfel de mărturii în direct, studenţii au acces la un fel de atingere, de palpabilitate a suferinţei. Din nou, invers decât experienţa lui Ştefan cu studenţii săi, studenţii mei îmi arată totdeauna că îi interesează legătura între prezent, trecut şi viitor, că nu vor să facă abstracţie de ea, aceasta e prima motivaţie – „vrem să ştim mai mult” – chestiunea infomaţională, cognitivă este cea care îi stimulează. Desigur că în cadrul acestei memorii putem vorbi de o coloratură istorică – la urma urmei e un aport istoric să faci un desfăşurător al comunismului şi să vezi ce s-a întâmplat în 45 de ani de zile. Dar şi mai importantă este coloratura etică. Studenţii mei mă întreabă: „Ce sunt aceste cursuri? Nişte analize de mentalitate?”. Da. Au o coloratură morală. Sunt nişte cursuri etice. De aceea nici nu am dorit ca ele să devină obligatorii, ci mă interesează ca ele să rămână opţionale, ca să vină cine doreşte, nu cine nu doreşte; nu ai de ce să forţezi pe cine nu doreşte, nu are rost să-i formatezi o memorie cu de-a sila, ar fi aberant. E bine ca stimulul prim să depindă de propria voinţă a studentului, cea care optează şi selectează ca el să participe şi să se implice în astfel de cursuri. Există apoi nu în ultimul rând o coloratură psihologică a acestei memorii recuperate, şi de aceea vorbeam de o latură terapeutică. Foarte importante sunt excursiile documentare la închisoarea Gherla şi la Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului. Eu îmi asum riscul ca studenţii să fie mai fascinaţi de Gherla, de Gherla actuală, decât de Memorialul de la Sighet. În cele din urmă ei înţeleg, însă, că Gherla este o închisoare vie adaptată la condiţiile de astăzi, axată pe deţinuţi de drept comun, iar celălalt spaţiu a devenit, un muzeu, un memorial, nemaifiind o închisoare ca atare. Dar la Gherla, de pildă, când rugăm autorităţile penitenciare să ne deschidă vechea Zarcă, sau ceea ce a mai rămas din Zarcă (aceasta nu mai este folosită astăzi, întrucât condiţiile sunt imunde; spaţiul acesta este undeva la subteran, dar se mai păstrează totuşi ca relicvă a vremurilor trecute) … comandantul ne spune întotdeauna: ”Dar de ce vreţi să mergeţi acolo, că nu mai e folosită Zarca”. ”Vreau să vadă cum arătau Gherla şi Sighetul în realitate (îl lămuresc eu pe comandantul adjunct al Gherlei), nu doar memorialul-muzeu pe care îl vor vedea. Acolo, la Memorial, vor afla informaţii stocate, muzeificate, dar nu vor avea acces la condiţiile propriu-zise de odinioară”. Ei bine, în spaţiul acela imund de la Gherla, în subsolul nefolosit astăzi, mai există paturi ruginite, iar pe jos este apă, nămol, excremente lichide. Nici nu se poate coborî propriu-zis, numai de pe scări poţi să zăreşti totul. Dar acest privit al subsolului aceluia imund constituie tot o formă de a atinge suferinţa de odinioară a deţinuţilor politici şi de a avea acces măcar parţial la condiţiile teribile în care erau siliţi aceştia să trăiască şi să moară. Toţi studenţii îmi spun mai apoi: ”Noi n-am fi reuşit să supravieţuim în asemenea condiţii”. Eu le-am spus însă altceva: ”Nu se ştie niciodată, până când nu veţi ajunge în asemenea condiţii să nu spuneţi că nu aţi fi supravieţuit, întrucât nu aveţi de unde să ştiţi.”

   Doru Pop: Cei care nu învaţă, ajung… miniştri şi, după aceea, … la Zarcă.

   Ruxandra Cesereanu:  Atingerea aceasta a suferinţei este legată şi de alte lucruri. De pildă. Care este lucrul care impresionează cel mai mult la Memorialul de la Sighet? Unul dintre obiectele expuse acolo este un săpun pe care o deţinută politică l-a primit în închisoare de la soţul ei; iar acesta reuşise să îi zgârie ori scrijelească pe un săpun un “te iubesc”. Acest săpun nu fusese văzut de gardienii vigilenţi, fiindcă ar fi fost distrus, gardienii care controlau pachetele primite de deţinuţi se asigurau că nu există mesaje subversive; or un “te iubesc” alcătuia un asemenea mesaj subversiv, neîngăduit. Bărbatul acela îi scrisese riscând enorm soţiei sale că ÎNCĂ o iubeşte. Era un gest esenţial, de memorie, de rezistenţă, de etică. Ei bine, acel săpun expus la Memorialul de la Sighet are un efect teribil. Studenţii mei sunt tulburaţi şi îmi spun că astfel de rămăşiţe ale memoriei îi captivează, că  reacţionează emotiv la astfel de obiecte, cruciuliţe confecţionate din os, dicţionare miniaturale, medalioane sau acest teribil săpun de dragoste, cum altfel să îl numesc? Deţinuţii confecţionau astfel de lucruşoare din ce oase găseau în supa nenorocită pe care o primeau de mâncare. Sau dicţionarele miniaturale despre care am vorbit, cu ajutorul cărora intelectuali rafinaţi îi învăţau, de pildă pe ţărani, limbi străine. Lucreţia Jurj, cea mai frecventă invitată a mea la cursul despre Gulagul românesc, o femeie cu patru clase primare, care fusese luptătoare în munţi, şi zece ani apoi deţinută politică, ajunsese de pildă în închisoare o vorbitoare de franceză: învăţa pe de rost scriind pe gamelă şi făcând exerciţii pe săpun. În excursiile acestea documentare pe care le fac esenţial de asemenea este faptul că o fostă deţinută precum Lucreţia Jurj participa alături de studenţi la recuperarea memoriei şi istoriei. Din păcate Lucreţia ea a murit în 2004: era o femeie simplă. Deloc înnăcrită, avea o seninătate aparte. Ea povestea întotdeauna cu umor despre viaţa sa în munţi alături de luptători sau despre detenţie. Studenţii mei o întrebau: dar ce făceaţi dumneavoastră acolo, doamnă Lucreţia? Ce făceaţi între bărbaţii aceia?  Lucreţia mersese împreună cu soţul ei în munţi,  erau foarte tineri, proaspăt căsătoriţi; dacă ar fi fost arestată, ştia că ar fi fost în stare să cedeze sub tortură şi să spună locurile ascunzătorilor, sau nume, cine ştie ce informaţii să dea; şi atunci a fugit în munţi ca să fie cu soţul ei, dar şi din loialitate etică. Ceilalţi din grup au ezitat dacă să o primească sau nu. Fiindcă au spus: o femeie ne încurcă. Până la urmă însă ea i-a convins pe bărbaţi. N-o să vă încurc, o să fie bine. Dar găteaţi acolo? o întrebau studenţii mei pe Lucreţia. Iar ea zicea: Nu, gătea şeful, bătrânul Şuşman, nu găteam eu. Dar ce făceaţi? Păi eu curăţam armele. Şi altceva? Eu îi făceam pe acei bărbaţi să nu-şi piardă nădejdea. Era atât de credincioasă, or, mulţi dintre aceşti partizani, îşi pierdeau nădejdea; de la un punct înţelegeau şi ei că îi aşteaptă degeaba pe americani şi că regimul comunist nu va fi suprimat uşor; Lucreţia îi făcea să nu-şi piardă nădejdea şi îi făcea să râdă, îi amuza, le spunea lucruri simpatice, cu un umor pe care şi-l păstrase şi acum, pentru că nu le povestea încrâncenată acestor studenţi tot ce le povestea, ci cu un umor şi repet, o simplitate, o seninătate extraordinare. Uneori, în aceste excursii, studenţii se aşezau pe rând lângă ea şi stăteau la taifas şi o întrebau, făceau cu schimbul. O altă chestiune acum la care vreau să mă refer: nu mi s-ar părea neapărat inadecvat să existe totuşi un curs de istorie obligatorie a ceea ce s-a întâmplat în comunism, un curs punctual; dar dacă este opţional est emai bine, măcar ştii că nu formatezi creiere. Nu poţi să fabrici creier anticomunist cu bucata. De aceea eu îmi asum inclusiv reacţii ambigue în legătură cu memoria suerinţei. Mi-aduc aminte că recent, de pildă, am avut un student care optase pentru cursul despre Gulag, dar care, după excursia la Gherla şi Sighet, mi-a zis: „Sunt dezamăgit. Mie nu mi-a comunicat nimic această excursie documentară, Memorialul de la Sighet este primitiv, nu văd care e modalitatea prin care noi să ajungem la o aprofundare a suferinţei celor care au trecut pe acolo. Deocamdată suferinţa aceea mie nu-mi spune nimic”. I-am spus atunci: „Vă dau nişte cărţi să citiţi, mai încercaţi, dacă vă conving, bine, dacă nu, este opţiunea dumneavoastră”. Foarte important de asemenea ca efect al reacţiei studenţilor la ceea ce înţeleg ei prin memoria suferinţei şi memoria rezistenţei este faptul că s-au oferit singuri să construiască un site (adresa este următoarea www.comunism.ro) despre comunism, victime şi călăi. Eu nu i-am împins de la spate, ei singuri au dorit să construiască acest site, în care să existe un forum de discuţii.

   Ca să închei, ce vreau să spun este că eu nu cred că există o memorie coercitivă în legătură cu istoria recentă sau cel puţin ceea ce am promovat eu nu a fost o memorie coercitivă, drept care reacţiile studenţilor au fost bune. Acum v-am vorbit mai mult despre cursul axat pe Gulagul românesc. Pot să vă spun însă, în legătură cu celălat curs, despre anul 1990 şi Piaţa Unviersităţii, că studenţii mei care aveau cinci, şase, şapte ani pe vremea Proclamaţiei de la Timişoara şi a fenomenului Piaţa Universităţii 1990, bineînţeles că nu ştiu nimic despre aceste lucruri. Drept care le  le explic căderea comunismului şi anul de tranziţie 1990 – dar ei nu înţeleg întru totul decât după ce văd filmul lui Stere Gulea, Sorin Ilieşiu şi Vivi Drăgan Vasile despre Piaţa Universităţii. Şi anul acesta, dar şi anii trecuţi, am avut nişte reacţii extraordinare. Unii dintre studenţi au chiar lăcrimat uşor, în orice caz au fost tulburaţi. Şi m-au întrebat cum a fost posibil aşa ceva, ca studenţii să fie maltrataţi de poliţişti şi mineri. Altă întrebare pe care mi-au pus-o a fost următoarea: „Dar dacă lucrurile au stat aşa, cum de a mai rămas Ion Iliescu preşedinte şi după iunie 1990?” Le-am zis: „întrebaţi poporul român, nu pe mine”.

   Anca Haţiegan: Întrebaţi-i pe optzecişti…

   Ruxandra Cesereanu: Da, întrebaţi-i pe optzecişti… ca să ne întoarcem la oile noastre. Studenţii sunt extrem de interesaţi de documentare. De pildă, în cadrul cursului despre Gulagul românesc am şansa să posed o casetă video cu spovedania lui Franţ Ţandără, fostul torţionar comunist intervievat de Doina Jela. Este un documentar care nu a rulat la televiziune; este un film făcut din bruioane. Nu am dreptul să dau spre difuzare caseta aceasta, dar am primit dreptul să le proiectez studenţilor mei respectiva casetă. Sau am un documentar făcut de francezi despre trei deţinuţi politici trecători prin fenomenul Piteşti, prin fenomenul reeducării. Astfel de documentare înseamnă foarte mult pentru cei tineri, faptul că văd oameni reali în carne şi oase, că au acces la o latură palpabilă, prin care ajung la istorie. Repet, nefiind o memorie coercitivă, nu încerc nici chestiuni de captatio benevolentiae, chiar dacă, până la un punct recunosc, excursiile la Gherla şi Sighet au fost şi pe post de captatio benevolentiae; pentru că studenţii le percepeau şi ca pe excursii documentare, dar şi ca pe un mod de a se răsfăţa într-o excursie tinerească propriu-zisă.

   Doru Pop: Totuşi aici trebuie subliniat ceva, la un moment dat s-au spus acest lucru. Vorbim despre nişte exerciţii de memorie atât de fragmentară şi de lipsită de coerenţă culturală încât sunt chiar utopii. Când vorbim despre memoria rezistenţei, se poate spune câţi oameni sunt afectaţi în mod direct? Cred că mult mai important – şi revin la ideea conform căreia memoria este un proces cultural. Iar când discutăm despre un proiect cultural, o nouă memorie care se instituie, există această presiune din partea instituţiilor europene şi din partea faptului generaţia tânără va concura pe o piaţă europeană unde au alte priorităţi, priorităţi unde optzeciştii n-au reuşit să facă. Problema majoră nu este una de memorie, ci una de biologie. Nu este una estetică, ci chiar una fizică. În momentul în care comunismul s-a instaurat în România a fost distrusă crema cremelor intelighenţiei româneşti. Oameni care lucrau la dicţionare, la atlase istorice, oamenii care făceau proiecte culturale, care erau în vârful cercetării sociologice, literare, intelectuale europene. De aceea mă bucur că aud generaţia tânără interesată de astfel de proiecte: nu avem dicţionare, nu avem studii sociologice, nu avem compendii şi antologii. Tot ce avem sunt promisiuni estetice. De multe mă gândesc ce s-ar fi intâmplat dacă, de pildă, şcoala Gusti de sociologie ar fi continuat încă cinzeci de ani? Ce se întâmpla dacă Puşcariu şi şcoala de lingvistică ar fi continuat patru decenii? Nu avem Enciclopedia României, astăzi nu avem dicţionarul literaturii române, Atlasul lingvistic etc. Şi-atunci despre ce memorie vorbim, dacă nu despre una ficţională şi fictivă. O memorie promisă, dar niciodată realizată în rememorare.

   Ruxandra Cesereanu: Sunt reproşuri făcute şi de Adrian Marino.

   Doru Pop: Da. Chiar asta vroiam să spun. Dar Adrian Marino a fost un erou solitar. Câţi dintre optzeşciştii care puteau să preia efortul lui au făcut pasul acesta? Cei mai mulţi au profitat de pe urma notorietăţii asocierii cu Marino, dar fără consecinţele probităţii care decurgeau de aici. Acestea erau reproşurile pe care le menţionam când vorbeam despre proiectele culturale şi despre nişte ficţiuni culturale construite într-un moment sau altul. În momentul acesta – asta cred şi visez – este nevoie de astfel de proiecte culturale. Tocmai de aceea i-am numit pe Lăţea şi Chelcea, care sunt doi sociologi extraordinari ce fac muncă de metodologie sociologică, cel puţin la nivel occidental. Mai sunt câţiva tineri istorici care fac istorie contemporană la nivel european, există o şcoală de politologie incipientă. Acesta este un proiect la care ar trebui să ne raliem.

   Sanda Cordoş: Cele două părţi nu se exclud: cercetările individuale şi nevoia de instituţii şi de grup, colective care să formeze instrumentele despre care vorbeam.

   Corneliu Pintilescu: A lucra pe comunism presupune munca în echipă, pentru că materia este atât de vastă şi cantitatea de informaţie este atât de mare încât, ai spus, pentru a ajunge la nişte rezultate concrete, la nişte rezultate bazate atât pe abordări cantitative, cât şi calitative trebuie să lucrăm în instituţii, în echipe.

   Ioana Macrea-Toma: Depinde ce-ţi propui. Dacă vrei să faci monografie pe Beniuc, poţi să faci şi singur. Bineînţeles, dacă vrei să faci o istorie a cenzurii iţi trebuie cincizeci de oameni. Dacă vrei să faci ceva cum au făcut cei patru tineri (Manolescu, Cernat, Mitchievici, Stanomir), adică istorii punctuale, antropologie culturală până la urmă, e de ajuns să încropeşti o echipă mică şi să începi un şantier arheologic pornind de la colecţiile revistelor vremii şi de la mărturiile tot mai numeroase.

   Andrada Fătu-Tutoveanu: Corneliu vorbea din perspectiva istoricilor care abordează lucrurile foarte minuţios, pe segmente mici de timp pentru a acoperi, în întregime evenimentul, pentru că studiul urmăreşte clarificarea, relatarea unor date exacte, de care trebuie ţinut cont.  Ei abordează de pildă – aşa cum  făcuse colegul tău, nu? – anii 1945-1953, Elita din judeţele acesta şi acesta. Deci ei văd altfel, perspectiva lor e diferită de a noastră, a literaţilor, ei văd lucrurile mai punctual şi atunci sigur că să aduni datele pe patruzeci şi cinci de ani înseamnă o echipă care se extinde.

   Ioana Macrea-Toma: Poate ar trebui să ieşim puţin din paradigma literaţilor şi să încercăm mai multe lucruri. Ce înseamnă să fii literat, până la urmă?

   Andrei Simuţ: Poate că ar trebui să ne găsim un public!

   Ruxandra Cesereanu: Să vă povestesc acum altceva. Am avut, la un moent dat, o reacţie foarte ciudată, în urma unui curs despre Gulag ţinut chiar aici la Litere. După vreo trei sau patru seminarii-dezbatere, o studentă mi-a scris un bileţel care suna astfel: „Vă aştept după curs, pentru că vreau să vă spun ceva”. Şi ce mi-a zis studenta respectivă? A fost o situaţie dramatică pentru mine, întrucât m-am găsit în postura unui duhovnic care trebuie să rezolve o problemă etică şi psihologică. Ea mi-a spus: „Ştiţi, eu sunt şocată, nu am ştiut despre lucrurile acestea în privinţa comunismului. Tatăl meu a fost comunist şi eu nu vreau să mă mai întorc acasă, nu vreau să mă întorc la el. După ce am aflat ce s-a întâmplat în timpul comunismului, mi-am dat seama că şi tatăl meu este vinovat.” Eu o întreb atunci: „Dar ce a fost tatăl dumneavoastră?”, iar studenta îmi spune că a fost „Primar comunist în sat”. A trebuit să construiesc o ierarhie a vinovăţiilor, pentru că rolul meu era să-i explic respectivei studente că trebuie să se întoarcă acasă şi să aibă o discuţie onestă, până la capăt, cu tatăl ei, discuţie în care să pună totul pe tapet, la vedere. Am insistat pentru această soluţie, drept care, după vreo oră de discuţii, am convins-o că totuşi trebuie să se ducă acasă şi că tatăl ei nu-şi pierde calitatea de tată pentru că a făcut ce-a făcut şi a fost comunist. Iar studenta respectivă s-a întors acasă şi a discutat cu tatăl ei. În săptămâna următoare mi-a spus: „Bine că am avut discuţia, bine că m-aţi trimis acasă, tatăl meu a plâns, şi-a cerut iertare de la mine”; i-am spus, la rândul meu, că m-a tulburat istoria ei şi că am scris despre ea în jurnalul pe care îl ţineam despre felul în care se desfăşura cursul despre Gulagul românesc. Peste un an de zile m-am reîntâlnit cu studenta mea care avea o singură curiozitate: dacă am publicat jurnalul în care am scris despre povestea ei şi a tatălui ei. I-am spus: „Nu l-am publicat, nu ştiu dacă o să-l public vreodată, de fapt a fost şi pentru mine o experienţă psihologică; dar ce mai face tatăl dumneavoastră?” am întrebat eu la final. „Ei, mi-a răspuns ea, nici nu era chiar aşa de vinovat pe cât credeam eu!”

   Andrada Fătu-Tutoveanu: Ce voiam eu să vă întreb este dacă nu vi se pare benefic să aveţi o gamă foarte largă de reacţii., ca fiecare să-şi realizeze, cum spuneam mai devreme, propria sa reconstituire? Mie mi se pare de exemplu pozitiv ca în urma unui asemenea curs fiecare să-şi construiască o perspectivă proprie, o… memorie, diferită la fiecare individ, nuanţată, nu identică, atunci chiar nu-şi mai găseşte locul acea libertate de opţiune a generaţiei despre care vorbeam mai devreme.

   Corneliu Pintilescu: Eu cred că ceea ce faceţi dumneavoastră ar putea acoperi sau vine să acopere de fapt o lipsă de valori morale, de modele morale pe care generaţia şi mai larg societatea actuală o are. Şi trebuie într-un fel să apreciem aceşti oameni care au spus „Nu” cu un preţ foarte mare, pentru că totuşi sunt nişte cazuri rare. Ei trebuie să fie într-un fel nişte modele, poate că noi n-am reuşi în situaţia respectivă să spunem „Nu”, dar e bine să ne dorim să putem face lucrul acesta.

   Ruxandra Cesereanu: Există prin urmare, sau ar trebui să existe, o memorie legată şi de ideea de sacrificiu atât cât a existat ea în România. De ce să nu fie transmisă şi transmisibilă mai departe?

   Corneliu Pintilescu: Referitor la complexul românilor că nu au avut dizidenţă.

   Ruxandra Cesereanu: Înainte de ’90 puteam fi complexaţi în această chestiune, dar acum s-au publicat destule cărţi despre fenomenul dizidenţei. Vă pot da chiar un titlu: Cei care au spus „nu”, carte care marchează fenomenul dizidenţei, de la Doina Cornea până la Sindicatul liber al Oamenilor muncii, muncitorii braşoveni din 1987 etc. Există apoi, recent apărută, cartea lui Vasile Paraschiv, care trecut prin azile psihiatrice în ultima perioadă a regimului Ceauşescu.

   Corneliu Pintilescu: E bine – ca să nu mai apară cazuri precum cel cu studenta care a avut un conflict cu tatăl – să lărgim aria de interes pentru a percepe fenomenul în complexitatea sa. Pentru că atunci ei îşi pot da seama că tatăl a fost pe un alt palier, că represiunea era un alt punct în sistem şi că nu toate persoanele care au participat la comunism au făcut şi represiune.

   Ruxandra Cesereanu: Acest lucru i l-am explicat şi eu studentei mele când ea m-a întrebat: „Totuşi are o vinovăţie tatăl meu?”. Iar eu i-am răspuns: „Are o vinovăţie, dar nu e vinovăţia lui Gheorghiu-Dej, a lui Ceauşescu sau a şefului Securităţii, a torţionarului, a delatorului. Are o formă de vinovăţie, dar nu e vinovăţia acestora, nu e o vinovăţie primordială şi deplină”.

   Andrada Fătu-Tutoveanu: Pentru că tot pomeneaţi despre ziua naţională şi talk-show-urile de ieri, Gabriel Liiceanu  vorbea de un alt caz de represiune, remarcând faptul că generaţia sa – şi aici revenim la punctul de debut al discuţiei – e obsedată (obsedată spun eu), e interesată, e măcinată, e în continuare locuită, să spunem, de aceste lucruri, pe când generaţia nouă nu are această memorie. El afirma: ei nu sunt interesaţi, în timp ce noi suntem în continuare preocupaţi de lucrurile acestea, nu le putem uita. Deci există o preocupare care locuieşte o anumită generaţie, dar n-aş zice, n-aş fi de acord cu el că pe ceilalţi nu îi interesează.

   Ruxandra Cesereanu: Dacă am fi francezi sau nemţi sau americani probabil ar exista o memorie obligatorie legată de istoria recentă, de trecutul nostru proaspăt consumat. Dar cum suntem români, la noi această memorie este opţională sau facultativă.

   Sanda Cordoş: Cred că memoria nu poate fi obligatorie, dar cred că există o formă de a instituţionaliza ceea ce la un moment dat o comunitate liniştită şi coerentă ajunge să creadă că este memoria ei. La asta serveşte, între altele, manualul de istorie, nu? Cred că aşa gândesc şi istoricii. Însă în momentul de faţă, manualul de istorie nu ştiu dacă ajunge până în stricta actualitate.

   Doru Pop: Este o comparaţie bună, pe care trebuie să o facem cu holocaustul, transgresând dimensiunea etnică, pentru că holocaustul nu este o probelmă etnică, ci o agresiune antiumană. Gulagul comunist sau Holocaustul au o dimensiune acută. Poate nu conştientizăm, dar sunt aproape un milion de oameni care au fost ucişi în România. Alte câteva milioane au fost mutaţi, au emigrat sau au fost alungaţi. Or, din păcate, iar revenim la generaţia ’80, din păcate în anii ’90 nu s-a reuşit impunerea punctului opt de la Timişoara şi nu s-a realizat acest proiect de expiere a memoriei trecutului. Au trecut cinsprezece ani şi noi în continuare avem probleme cu recuperarea arhivelor Securităţii, cu recuperarea acelei memorii refuzate, cu accesul la dosarele indivizilor care ne conduc şi care sunt într-un fel sau altul – şi spunea Ştefan Borbély foarte bine – într-un fel sau altul conectaţi de cordonul ombilical al vechii Securităţi. Deci, prin eşcul proiectul de refacere a memoriei colective suntem cu toţii handicapaţi. Dacă reuşeam în anii ’90 instituirea acestui proiect poate că lucrurile arătau altfel, adică, noi înşine arătam altfel. Să ne gândim ce ar fi fost România într-o perioadă de cinci-zece ani în care nici un fost membru al partidului comunist la nivel de nomenclatură, nu ar fi avut acces la putere. A fost un alt proiect ratat în anii ’90, care este în continuare blocat,  nici astăzi nu funcţionează cum trebuie mecanismul recuperator.

Marius Lazăr: Eu voiam să înţeleg reacţia de respingere faţă de oferta de memorie a profesorilor şi cred că aici este vorba – dincolo de, mă rog, tot ce poţi să spui  despre studenţi –  de un reflex de apărare, de apărare a propriei identităţi în faţa unui discurs care vine de la adulţii care „ne creează toate problemele” şi „ne obligă să trăim în lumea lor”. E vorba şi de un efect de distanţare, de o revoltă împotriva acestui discurs care e privit ca o pisălogeală. „Lăsaţi-ne cu problemele voastre pentru că nu sunt problemele noastre!”. Încerc să înţeleg reacţia asta şi atitudinea asta. Dar remediul pentru aceasta, dacă eşti un tânăr serios şi vrei într-adevăr să ai un proiect cultural, este munca ştiinţifică, în arhive. Arhivele sunt absolut fascinante, nu vă feriţi de arhive, nu vă feriţi de lucruri grele! Acum, la douăzeci şi ceva de ani, ai tentaţia răspunsurilor generale şi globale care te mulţumesc, deci nu vă mulţumiţi cu răspunsuri generale, mergeţi şi aprofundaţi punctual, dintr-un detaliu poţi să scoţi ceva extraordinar (cum este cartea lui Carlo Ginzburg, Brânza şi viermii, cartea e nemaipomenită). Nu vă feriţi să combinaţi perspectivele, să combinaţi teoria discursului cu antropologia, cu sociologia, cu istoria, pentru că de fapt asta înseamnă munca de cercetare! Nu există specializări înguste, ci moduri de a combina diferite perspective, iar asta nu exclude arhiva. Poţi eventual să vezi dacă în discursul pe care îl propunem noi este ceva excesiv de moralizator, obositor, apăsător, dacă nu cumva noi suntem cei care resuscităm, activăm o mitologie comparată referitoare la anii ’50 sau la comunism, dacă nu prezentăm o viziune maniheistă cu puncte albe şi puncte negre, buni şi răi. Probabil că un lucru pe care îl putem transmite este să vă punem pe voi în situaţia părinţilor sau bunicilor voştri care au trăit ceea ce se povesteşte; persoane ca şi voi in contexte diferite – şi aici trebuie să-l vezi pe fiecare cum ar fi jucat.

   Ruxandra Cesereanu: Uite, Marius, am aici un exemplu teribil: o studentă foarte entuziasmată de rezistenţa anticomunistă, crescută de bunica ei, iată ce păţeşte. Se duce acasă şi îi povesteşte bunicii despre rezistenta anticomunistă din munţi; iar la un moment dat bunica îi spune „Păi şi bunicul tău a fost acolo!”. Iar studenta mea exclamă fericită: „Cum, bunicul a fost luptător în munţi?” „A, nu, explică atunci bunica, el era trimis acolo împotriva bandiţilor! (s.m.)”. Studenta mea a venit la mine foarte amuzată şi mi-a spus: „Ce spuneţi, doamna profesoară, eu sunt pasionată de studierea Gulagului şi a rezistenţei din munţi, iar bunicul meu iată ce făcea, era acolo cu trupele de securitate împotriva partizanilor! Eu ce sunt atunci  – o struţocămilă?”, „Nu, i-am spus, fiecare răspunde pentru faptele lui, tu, pentru ale tale, bunicul tău, pentru ale lui”. Dar m-am întrebat atunci: oare câţi oameni din România au avut astfel de cazuri în familie, de hibridare între călău şi victimă?

   Marius Lazăr: Probabil că nu există familie în care să nu fie aşa.

   Andrada Fătu-Tutoveanu:  Pe acest fond, fiecare are dreptul la o atitudine nuanţată, nu maniheistă, fără o directă marcată absolut, a părintelui, a profesorului.

   Anca Haţiegan: Mie mi-a rămas în minte întrebarea aceea a domnului Borbély, ştiu că e o obsesie mai veche a dumnealui: „Putem să le inducem copiilor sau avem dreptul să le inducem această traumă a noastră?” În textul pe care ni l-aţi dat spuneţi că, de fapt, această traumă nu vă aparţine, integral, nici dvs. La un moment dat faceţi o remarcă interesantă cu privire la faptul că cei din generaţia dumneavoastră sunt mai preocupaţi de „obsedantul deceniu”, de anii ’50, decât de ceea ce au trăit pe propria piele. Asta probabil pentru că nu aveţi încă distanţa necesară pentru a discuta ceea ce vă priveşte în mod direct. Nu există distanţa necesară unei priviri critice faţă de anii ’70, ’80. Nici arhivele acestor ani nu sunt accesibile sau sunt mult mai greu accesibile decât cele ale anilor precedenţi. E şi un interes la mijloc pentru ca această distanţă să nu existe.

   Ştefan Borbély: Există. Aici e limpede: pentru noi, revoluţia a fost un moment de distanţare. Un moment de autoanaliză. Mulţi am luat decizii existenţiale atunci, chiar dacă nu ne-am implicat politic.

   Andrei Simuţ: Mă tem să nu fie cumva mai mare distanţa între generaţiile care vor urma (sau care sunt acum pe punctul de a fi anul I) şi toată paradigma  care include generaţia ’80, chiar şi „obsedantul deceniu”.

   Marius Lazăr: Pentru copiii voştri generaţia noastră o să fie mină de aur de exploatat. Vor veni ei să ne facă interviuri.

   Ştefan Borbély: În final, vroiam să vă spun trei lucruri, în afară de mulţumirile călduroase că aţi venit şi că aţi participat la această dezbatere. Primul: să fiu sincer, pe mine m-a şocat ilaritatea din momentul în care Ruxandra povestea despre reacţia acelei studente, întrucât eu cred că aici este problema cea mai spinoasă a rolului nostru de educatori: atunci când cursurile noastre încep să producă efecte existenţiale, când nu mai sunt doar un joc academic, de bibliotecă, ci dobândesc extensii existenţiale, lucrurile se agravează. Am avut eu însumi parte de anumite reacţii de-a lungul acestor ani, dar eu nu mi-am îngăduit să râd: dimpotrivă, câteodată am fost chiar speriat. După mine, sunt momente în care jocul devine extrem de serios, mult mai serios decât faptul că pe mine m-a pus destinul în spatele catedrei şi pe student l-a pus în bancă, în faţa mea: atunci când declanşăm probleme existenţiale în conştiinţa studenţilor, lucrurile se complică foarte mult.

   Anca Haţiegan: Dar orice poate declanşa aşa ceva, câtă vreme eşti viu. Ce să facem? Să nu mai vorbim, pentru ca nu cumva să atingem ceva din sensibilitatea celuilalt? Din momentul în care te naşti eşti expus traumelor de tot felul. Viaţa însăşi e o traumă, dacă e pe-aşa, pentru că pune probleme existenţiale. Ar fi foarte trist dacă nu ar fi aşa. Cum se zice, numai pietrele nu plâng…

   Ştefan Borbély: Al doilea: nu vreau să insist prea mult, dar trebuie să înţelegeţi că noi, optzeciştii, nu suntem chiar atât de răi pe cât vă imaginaţi. Ne mai mulăm şi noi pe aşteptările celorlalţi, nu suntem chiar atât de inflexibili…

   Anca Haţiegan: Asta au făcut şi cei dinaintea dumneavoastră.

   Ştefan Borbély: Nu ştiu dacă este chiar aşa. Pentru că noi am făcut trecerea de la maşina de scris la computer. Este generaţia care face trecerea. Mircea Cărtărescu a scris Împotriva maşinii de scris: e o traumă a acestei generaţii, care a schimbat suportul cultural din mers, şi a făcut-o la maturitate. Generaţia aceasta a fost pur şi simplu pe val, a prins computerul, a prins Internetul şi a intrat, prin intermediul lor, în jocul propriei sale metamorfoze. (Nu întâmplător, simbolul generaţiei – tot pe urmele lui Cărtărescu – este fluturele…) Ceea ce mi se mai pare fascinant la nivelul aceastei generaţii, între altele, este că se modifică împreună cu generaţiile pe care le creşte. Dacă te uiţi la colegii mei cei mai buni, de la Cărtărescu, Crăciun la Lefter sau Dan.C. Mihăilescu, vezi foarte multe lucruri învăţate din contactul cu generaţiile mai tinere. A treia chestiune este una procentuală, care ţine de diversitate regională, de personalitate şi de caracter: dacă ne gândim la ansamblul generaţiei ’80, veţi vedea că amprentele culturale care se repetă sunt destul de puţine. Imaginarul concentrat în Cluj este mult mai difuz la nivelul Bucureştiului, şi mult mai difuz la nivelul Timişoarei. Dacă aţi fi făcut facultatea acolo, toţi aţi fi devenit central-europeni, cu toate deschiderile necesare. Deci, este şi o fatalitate geo-culturală în care aţi picat, venind la Cluj; o fatalitate pentru care noi suntem primii responsabili, dar şi una de care chiar noi trebuie să ne desprindem, fiindcă altminteri lucrurile se cimentează prematur, se osifică, nu merg într-o direcţie prea fertilă. Însă ceea ce vroiam să vă spun – şi cu asta închei – este legat de palierul de pe care vă vine această ofertă, care câteodată vă exasperează: majoritatea lucrurilor pe care noi le discutăm aici, modul în care le dezbatem au fost introduse în discursul academic românesc de către oameni care n-au fost în universitate în ’89.

 

Au transcris Andrada Fătu-Tutoveanu şi Corneliu Pintilescu