Dezbaterea 5 – Phantasma

Dialog asupra metodei

Centrul de cercetare a imaginarului s-a reîntâlnit la Cluj în jurul unei mese rotunde care a avut ca temă de dezbateri un text referitor la metodele calitative în cercetarea imaginilor, propus de Doru Pop.

La antipodul cuantificărilor de tipul sondajelor sociologice, aceste metode, a susţinut autorul, se originează în teoriile critice ale comunicării şi constau în principal în trei direcţii de analiză: „cercetarea contextului, cercetarea expresiei şi cercetarea conţinutului, care integrează toate cele trei paliere centrale ale rolului vizualităţii: cel ideologic, cel material şi cel simbolic”. În privinţa contextului, principalele metode calitative ţin de tehnicile observării (observarea participativă şi interviurile intense), iar obiectele de analiză se desfăşoară de la semnificaţiile generale, practicile sociale şi episoadele dramatice, până la analizarea grupurilor şi organizaţiilor sociale, a contactelor şi stilurilor de viaţă. Detalierea metodologiilor de expresie şi a analizei de conţinut a condus apoi la unificarea celor trei paliere din punct de vedere cronologic şi ontologic într-o „structură metodologică” necesară „credibilităţii şi veridicităţii ştiinţifice” pe care studiile asupra imaginarului o reclamă.

O primă linie de discuţii a pornit de la semnalarea, de către Corin Braga, a diferenţelor de perspectivă existente între teoretizările europene (predominant orientate către imaginarul perceput transcendental în orizontul întrebării „De ce?”) şi cele americane care favorizează mai degrabă acel „În ce scop?” al pragmatismului şi empirismului anglo-saxon, aceasta din urmă fiind şi abordarea propusă de textul lui Doru Pop. Diferenţa s-ar plia şi pe distincţia imaginar / imagine, iar după Sanda Cordoş s-ar putea vorbi chiar despre o „cercetare de civilizaţie a imaginii” în defavoarea uneia de „cultură a imaginii”, ceea ce pentru spaţiul românesc ar constitui o premieră.

O dată realizată deplasarea către meritele textului, dezbaterile au continuat cu relevarea atât a bogăţiei informative cât şi a atitudinii auctoriale – „dezideologizată” şi „dezinvestită afectiv”. Etica ştiinţifică, marcată de obiectivitate şi fiind, în ultimă instanţă de factură pedagogică, ar trebui însă, a menţionat Doru Pop, să funcţioneze şi la nivelul grupurilor de cercetare, dată fiind complexitatea şi câmpul atât de vast al studiilor aplicative asupra imaginarului.

Finalul discuţiilor s-a focalizat asupra întrebării dacă nu cumva metodele calitative pot fi transmutate în câmpul investigaţiilor literare. Oare nu s-ar putea înnoi, pe baza lor, modelele pedagogice ale învăţământului românesc? Dar aceasta rămâne de… văzut.

Nicolae Turcan

Doru Pop

METODELE CALITATIVE ÎN CERCETAREA IMAGINILOR

Cercetare şi interpretare

Întrebarea centrală a studiilor asupra vizualităţii: “Cum pot fi cercetate imaginile, mesajele vizuale şi structurile persuasive care utilizează vizibilul?” trebuie transferată asupra metodologiilor. Metoda cercetării aplicată asupra manifestărilor “văzutului” devine fundamentală pentru trecerea studiilor aplicate asupra imaginarului într-o zonă a credibilităţii şi veridicităţii ştiinţifice. Problematizarea metodologică este necesară din moment ce studiile cantitative din ştiinţele sociale, de factură statistică sau sociologică, nu permit decât o descriere superficială a fenomenelor imaginilor şi imaginarului. Premisa rămâne aceea că descriptivismul mecanismelor şi al elementelor palpabile nu oferă pătrunderea în adâncimile imaginilor, în impalpabilul imaginarului. O a doua problema importantă este aceea a modelelor interpretative aplicate fenomenelor vizualităţii – nu din perspectivă strict subiectivă sau din direcţia unei hermeneutici utilizate în analiza pictorială, ci pornind de la o metodologie cât mai exactă şi mai specifică. Identificarea unei metodologii presupune simultan abandonarea generalităţilor şi a speculaţiilor, dar şi gruparea metodică a structurilor analitice într-un corp comun general acceptat.

Cercetarea “materialului vizibil” constituie o provocare şi datorită pluralităţii de fenomene care intră în materia acestui domeniu al manifestărilor umanului. O dimensiune necesară o constituie acceptarea existenţei unei “culturi vizuale” - pe care o definesc ca specifică modernităţii şi care face posibilă îngustarea materialului interpretabil. Pe de o parte această îngustare a câmpului de studiu acţionează pe plan cronologic, cât şi pe plan ontologic, referindu-se la activităţile specifice culturii moderne, în special cele legate de apariţia şi dezvoltarea tehnologiilor vizualului. Imaginea şi imaginarul au dobândit funcţii sociale, iar manifestarea lor în contextul modern/ postmodern trebuie văzută altfel decât în tradiţia literară anterioară.

O astfel de abordare este generată şi de suportul teoretic al metodei calitative în studiul imaginilor. Teoriile critice ale comunicării – marxismul târziu al şcolii de la Frankfurt, criticismul cultural britanic, tradiţia foucaultiană sau feminismul - au construit cadrul teoretic care a permis elaborarea unei structuri conceptuale complexe, cu mare deschidere culturală. Aceste teorii au descris cadrul în care ar trebui să se manifeste metodologiile analitice calitative: cercetarea contextului, cercetarea expresiei şi cercetarea conţinutului, care integrează toate cele trei paliere centrale ale rolului vizualităţii: cel ideologic, cel material şi cel simbolic. De aceea pe de o parte ne interesează modul în care imaginile şi studierea imaginarului permit construirea identităţii sociale (de la arhitectură şi până la expresiile publicitare ale identităţii corporaţiilor), pe de altă parte urmărim expresiile vizibile ale culturii populare (de la cinematografie până la identitatea “vedetelor” de muzică) şi în cele din urmă suntem confruntaţi cu imaginile ca moduri de transmitere a ideologiilor şi a simbolurilor sociale specifice modernităţii.

Cele trei strategii majore de cercetare (descrise de Wolcott) observarea participativă, intervievarea şi cercetarea de arhivă se bazează pe trei modalităţi majore de culegere a informaţiilor pornind de la experienţă, de la interogare sau prin examinarea directă. Fiecare din aceste strategii dispune de o serie de tehnici specifice prin care studierea fenomenelor poate fi evaluată ştiinţific. Studiile de “arhivă” reprezintă aici metodele “tradiţionale” ale studiilor calitative, aşa cum se manifestă ele în istorie, critica literară, filosofie sau analiza literară. Strategiile interogative, răspândite cel mai amplu în ştiinţele sociale, se bazează pe tehnicile jurnalismului de investigaţie, pe metodele biografice şi pe metodologiile istoriei orale. Dar observarea participativă rămâne cel mai important instrument “calitativ” de cercetare. Observarea participativă este practicată în două mari domenii de analiză: în etnografie şi în sociologia aplicată pe studiile de caz (şcoala de la Chicago). Analiza comunităţilor, studiile antropologice, etnografia comunicării sau analizele conversaţionale, fenomenologia şi micro-etnografia sunt tot atâtea direcţii metodice de utilizare a participării observatorului la fenomenul studiat.

În continuare voi încerca “reunirea” celor trei direcţii de analiză ale imaginilor şi a celor trei tehnici principale de studiere a fenomenelor vizibilului într-o structură metodologică.

I. Metodologiile analizei contextului

Scopul analizelor de context este acela de a folosi „unităţile” contextului social (definiţia americană a social setting) ca surse interpretative pentru înţelegerea fenomenelor vizualului. Nivelul referenţial exterior face posibilă codificarea situaţiilor în care imaginile se manifestă, iar prin recursul la această referinţă externă avem acces la finalitatea internă a imaginilor. Criteriul de bază este acela că analiza calitativă trebuie să fie profund justificată, simpla dorinţă de observare a unei situaţii nu constituie garanţia studiului calitativ; o cercetare devine studiu calitativ dacă este adecvat situaţiei. Avem doi factori majori pentru a evalua disponibilitatea analizei calitative. Localizarea este prima regulă a interacţiunii – relevant devine unde este localizat situl, gradul de acces şi nivelul de interes pentru context. De cele mai multe ori situaţiile dificile sunt cele care au preeminenţă. A doua regulă ţine de natura fenomenului, studiul calitativ fiind axat mai ales asupra acelor situaţii care pot fi cu greu analizate altfel, asupra experienţelor sociale „amorfe” (William B. Shaffir, Robert A. Stebbins, Allan Turowetz (eds.) Fieldwork Experience: Qualitative Approaches to Social Research, NY, St. Martin’s P., 1980), a căror natură este mai puţin inteligibilă prin tehnici cantitative.

Principalele metode calitative pentru analizarea contextului sunt tehnicile observării. Continuând tradiţia etnografică a lui Dewey şi a lui Mead, studiile de “aplicare” a teoriilor prin studii de teren. Participarea prin observare presupune imersiunea cercetătorului nu atât în fenomenul studiat, cât în contextul în care acesta se desfăşoară. Participarea este implicarea până la nivelul la care fenomenul îşi “deconspiră” semnificaţiile şi sensurile profunde. Bazându-se pe interacţiunea dintre situaţia analizată şi subiectul analizator, participarea urmăreşte accesul la experienţe şi la depăşirea aparenţelor, constructelor menite să blocheze accesul la realitate. Prin tehnicile observării se ajunge la cunoaşterea profundă a contextului, iar cercetătorul dobândeşte o cunoaştere intimă a fenomenului. Observarea directă izvorăşte din epistemologia intimităţii, a familiarizării profunde cu producerea dimensiunii culturale a fiinţei umane (unde produsele, producătorii şi producţia în ansamblu constituie factor analitic). Observarea presupune evaluarea de situaţie [sau ceea ce în arheologie se numeşte evaluarea de sit]. Această observare poate fi fizică sau ideatică, adică descrierea se orientează ori spre natura obiectelor, ori spre structurile ideatice ale grupului. În aceste context observarea participativă este metoda favorită.

Aici intră tehnicile observării participative şi interviurile intense (sau interviuri în profunzime, structurate sau nestructurate). Observarea participativă presupune stabilirea unor legături profunde între cercetător şi situaţie, unde, prin urmărire şi chestionare, prin întrebări şi prin asistarea la fenomene analistul pătrunde în interiorul contextului. Interviurile intense constituie un proces conversaţional continuu prin care analistul dobândeşte acces la informaţii detaliate despre situaţie – în etnografie interviul informativ are un caracter „secundar”, fiind atribuit unor informatori autohtoni

Pătrunderea în context se poate face în două situaţii diferite: contexte deschise (observarea în parcuri, restaurante, gări şi locuri publice) şi contexte închise (locuinţe private, birouri, contexte analitice). La rândul său, investigaţia poate fi făcută de un analist anonim, investigatorul participând necunoscut de către cei observaţi la evenimente publice, cu acces liber, ori poate fi investigatorul „sub acoperire”, deghizat în participant. Investigatorul poate fi analistul cunoscut de către participanţi sau poate fi chiar solicitat de către participanţi să realizeze acţiunea de cercetare.

Auto-localizarea constituie o altă metodă calitativă de descriere a contextului. Un exemplu este istoria personală, biografia curentă – unde prezentarea descriptivă a evenimentelor şi a experienţelor pesonale devine sursă de informaţie ştiinţifică. Aici relevantă este şi apropierea dintre tehnicile calitative şi tehnica redactării jurnalului personal.

Structuri analitice

Un prim obiect al analizei contextuale sunt semnificaţiile generale (meanings) – opinii, perspectie, stereotipuri, norme culturale, percepţii, ideologie, realitate socială – elemente care sunt trans-comportamentale. Ele sunt definite prin analizarea elementelor comune grupului, relaţia cu alte grupuri sau definirea grupului de către ceilalţi. Noţiunea fundamentală a acestor abordări este aceea că Realitatea este produsă ca un „construct social”. Fiind rezultatul unui efor conştient şi coerent la nivelul grupurilor umane, normele sociale ale acestor grupuri devin definitorii pentru că sunt tratate ca purtătoare ale sensului social.
Un al nivel al analizelor contextuale sunt practicile sociale (ca unităţi minimale ale contextului) Acestea sunt considerate ezultate ale acţiunii sau discursului social, descriu relaţiile dintre participanţii la dinamica grupului, au valoare socială şi dimensiune structurală (ţin de natura repetitivă a existenţei membrilor grupului) de aceea pot să re-constituie modul de funcţionare al imaginarului societăţilor umane. George Gmelch a definit 3 tipuri de practici: ritualuri (acţiuni pozitive), tabuuri (acţiuni negative) şi fetişuri (obiecte investite cu semnificaţie). Studierea acestor tipuri de manifestări ale umanului devine exemplară pentru existenţa intimă şi cea colectivă.
Analizarea unor episoade – Episoadele descriu acele momente ale situaţiei observate care nu sunt repetitive (ca ritualurile), ci sunt dramatice, cu o puternică încărcătură emoţională, ceea ce le face să fie ieşite din comun – tipologia episoadelor este vastă, de la dezastre naturale şi catastrofe personale până la evenimente publice ori decizii individuale.
Analizarea contactelor - Un contact este o situaţie care descrie „întâlnirea” semnificativă a mai multor subiecţi într-un micro-grup şi modul în care interacţionează aceştia. Interacţiunea lor devine sursă informaţională pentru ansamblul mentalului lor.
Analizarea rolurilor – Indivizii îşi asumă în grup roluri formale (sau atribuite: sex, poziţie socială, vârstă etc.), roluri informale (sau ocupaţionale: şmecherul de cartier, vampa etc.), tipuri sociale (băiatul de treabă, mincinosul etc.), tipuri socio-psihologice (definite prin interacţiune: activ/ pasiv X pozitiv/negativ), rolurile articulate (aşa cum transpar ele din manifestările şi discursurile actanţilor); Analizarea tacticilor atribuirii/ asumării de roluri.
Analizarea relaţiilor – Presupune interpretarea modului de interacţiune în interiorul grupurilor: prietenie, intimitate, negociere etc.
Analizarea grupurilor - Descrierea modului de funcţionare a grupurilor pe mai multe nivele a) ierarhii b) „bisericuţe” (aici important este modul cum se organizează „clicile” şi solidaritatea socială), c) semnificaţii adaptate (temporală – modul cum funcţionează în timp grupul; tematică – modul cum dialoghează grupul).
Analizarea organizaţiilor – comunicarea organizaţională şi structurile funcţionale din interiorul instituţiilor devine sursă documentară pentru comportamentul corpului social în ansamblul său.
Analizarea structurilor sociale – grupurile “mici” din corpul social: sate, cartiere, ghettouri, zone urbane, străzi etc. constituie unităţi „preferate” în analiza antropologică şi sociologică.
Universuri sociale – analizarea acelor comunităţi care conţin mai multe tipuri de structuri sociale, sunt imposibil de definit, extrem de mobile, au o natură informală (sate de vacanţă).
Stiluri de viaţă – propun analizarea unor fenomene descriptibile pe criterii economice sau socio-demografice (ex. studiul lui Elliot Liebow Tally Corner: A Study of Negro Streetcorner Men, Little, Brown & Co., 1967, decrie tipologii masculine: bărbaţi şi servicii, bărbaţi şi soţii, amanţi şi exploatatori, prieteni şi relaţii)

Studierea calitativă a contextului urmăreşte în principal realizarea de tipologii: definirea structurii unităţilor utilizate; în funcţie de frecvenţa producerii; cauzalitatea producerii lor (relaţia dintre cauzalitate şi manifestări: cauze singulare, cumulative, cantitative; cauze situaţionale şi dispoziţionale); procesele care constituie unitatea interpretativă (stagiu, pas, perioadă, fază; cicluri, spirale, secvenţe); consecinţele unităţii analitice

Momentul final este şi el la fel de important. Analizarea şi redactarea: CUM (introducere, prezentarea relaţiilor şi a intrării în context; probleme de adaptabilitate şi descrierea propriilor sentimente; modul de culegere a informaţiilor; descrierea metodologiei); stilul asumat: metaforic, generic, ironic, detaşat toate devin funcţii ale studiului calitativ, preocupat nu numai de obiectivitatea analizei, ci şi de gradul de receptabilitate al informaţiilor, adaptat pe specificul fiecărui context.

Discutarea relaţiilor sociale şi structurile imaginarului manifestate în cultură deschid calea spre interpretări de factură calitativă mai ales acolo unde demersul se axează în mod special pe diversele conexiuni stabilite între structuurile reprezentării.

Ca modele de cercetări în analizarea sistemelor referenţiale specifice sunt teoriile reprezentării, analizelor rolurilor culturale, aplicabile mai ales mesajelor publicitare şi procedeelor vizuale ale persuasiunii politice. Analizele “mitologice” şi interpretările arhetipale ale imaginarului aparţin aceluiaşi domeniu interpretativ.

II. Metodologiile expresiei

O altă direcţie importantă a analizei calitative este interpretarea discursivă. Convenţiile narative sunt extrem de importante în abordarea calitativă. Definiţia convenţiilor narative este preluată din domeniul etnometodologiei. Scopul cercetării calitative este acela de a prezenta realitatea în mod conversaţional, de a detalia modul de manifestare a oamenilor prin recursul la “poveste”. John Van Maanen (Tales of the Field: On Writing Ethnography, Chicago U. P., 1988) a identificat cel puţin trei tipuri de “voci narative” utilizabile în studiile calitative: realistă, confesivă şi impresionistă. Prezenţa autorului în textul “naturalist” este extrem de importantă, autorul nu studiază fenomenele din afară, ci din interiorul lor, iar “autoritatea” sa provine tocmai din implicarea cât mai profundă. Această implicare trebuie să se reflecte şi la nivel stilistic: consemnarea termenilor aşa cum apar ei, exprimarea cât mai apropiată de context, reproducerea verbală şi emoţională. Redactate de cele mai multe ori la persoana întâi, studiile calitative permit organizarea materialelor interpretării în jurul persoanei interpretului. Impresiile personale, detaliile subiective şi reproducerea participării afective, excluse din câmpul cercetării ştiinţifice de metodele cantitative, sunt aici fundamentale. Pentru Van Maanen practicile reprezentării realităţii obiective prin vocea subiectivă a cercetătorului sunt instrumente ale “capturării” viului.

Pasul următor al descrierii narative se regăseşte în transcriere, realitatea este descrisă prin însăşi scrierea, consemnarea fenomenelor vizibilului. Metoda etnografică se bazează pe observarea şi consemnarea continuă a experienţelor, din această acţiune apare metodologia şi teoria (cf. Emerson Robert M., Fretz Rachel I., Shaw Linda L., Writing Ethnographic Fieldnotes, U. of Chicago P., 1995). Consemnarea realităţii este generată prin participare – iar participarea devine palpabilă prin notele de teren (fieldnotes). Scopul observării etnografice este reconstruirea unei “versiuni” a realităţii, re-crearea prin scris a lumii fenomenale (gesturi, cuvinte, context, figuri, expresii, imagini).

Transformarea ideilor şi a observaţiilor în forme descriptive, în explicaţii ale fenomenelor are o puternică dimensiune stilistică – studiile calitative se bazeză într-o mare măsură pe instrumentele lexicale utilizate de analist. Consemnarea continuă este regula de bază a oricăror studii etnografice, unde scrisul înseamnă “puterea”, scrisul este cel care declanşează şi oferă autoritate cercetătorului, chiar cu riscul asumării scriiturii “proaste”, dar mai ales prin asumarea scrisului în orice condiţii (Peter Elbow, Writing with Power: Techniques for Mastering the Writing Process, NY, Oxford U. P., 1981). Scrierea liberă, ca tehnică de redactare, este una dintre cele mai importante practici în studiile etnografice. Clifford Geertz (1973) descria “inscripţionarea” drept principalul instrument al descrierii etnografice şi al demersului analitic calitativ. Consemnarea exactă a tuturor fenomenelor şi transformarea lor implicită în “date”, în materia primă a analizei rămâne tehnica preferată a etnologului. Notaţiile “de teren”, consemnările şi notele de cercetare constituie o practică fundamentală în orice studiu calitativ. Într-un “inventar” de loc exhaustiv Roger Sanjek (Sanjek R., ed., Fieldnotes: The Making of Anthropology, NY, Cornell U. P., 1990, pp. 187-270) descria o varietate amplă de metodologii, de la jurnale şi consemnări zilnice până la notiţe şi reflecţii cotidiene ori la reacţii personale, toate aparţinând arsenalului cercetătorului imaginilor şi imaginarului. Cercetătorul “în-scrie” discursul social (Geertz, 1973, p. 19), îl face să devină palpabil, îl aduce din starea sa trecătoare şi imponderabilă într-un plan al consemnării şi re-actualizării. Trans-scrierea evenimentelor, personajelor şi a faptelor face ca acestea să intre în zona reprezentabilului şi le redă circuitului interpretativ.

Analizele de discurs

Metodă descriptivă ce presupune reproducerea detaliată a tuturor elementelor specifice, cu maximum de acribie atât în definirea cadrului analitic, cât şi în analizarea datelor analiza discursurilor trece dincolo de simplul efort al prezentării unităţilor de expresie a grupurilor. Pentru că oferă o conturare exactă a contextului şi a participanţilor, pentru că permite reproducerea detaliată a personajelor şi a evenimentelor, analiza de discurs contribuie la credibilitatea demersului calitativ. Tocmai pentru că fenomenul nu poate fi reprodus – aşa cum se întâmplă cu studiul calitativ – în mod concret, reproducerea faptelor trebuie să fie completă la nivel mental, prin interpretări bazate pe reconstituirea mecanismelor ce compun realitatea factuală.

Aici devine exemplară “descrierea densă” a lui Geertz care se bazează pe prezentarea detaliată a faptelor, pe invocarea contextului cât mai fidel cu putinţă şi localizarea informaţiilor. Contextul discursiv este întotdeaua “plurivoc”, în sensul că se manifestă prin intermediul unei pluralităţi de voci şi de personaje distincte. O abordare eminamente descriptivă – unde etnograful prezintă pe larg contextul şi elementele de bază în care se derulează acţiunea (Writing…, pp. 66- 107) -, analiza de discurs urmăreşte prezentarea dinamicilor discursive care dau semnificaţie grupurilor umane. Un alt nivel este acela al prezentării dialogale axat pe interacţiunea dintre personaje sau caracterizări ale personajelor cu care interpretul sau actanţii intră în interacţiune. Notele, la rândul lor, pot fi organizate în două forme narative: episoade şi repovestiri ale situaţiei, conturând o analiză discursivă şi pe acest palier.

Ca strategiile analitice sunt preferate comentariile şi interpretările aplicate pe

În această categorie de cercetări intră grupul de analize a imaginilor şi imaginarului care pornesc de la tradiţia freudiană. Psihanaliza utilizează copios naraţiunea şi descrierea ca metode practice de identificare a unităţilor vizibilului. Fenomenologia şi hermeneutica fenomenologică recurg la rândul lor la această tehnică. La rândul lor teoriile critice utilizează copios narativitatea ca instrument interepretativ. Naraţiunea constituie instrumentul cel mai des utilizat în studiile calitative.

III. “Scrutinul vizual” şi analiza de conţinut

Analiza de conţinut trebuie înţeleasă ca metoda calitatică ce conectează nivelul expresivităţii de cel ideologic. Pe acest palier interpretativ contextul şi manifestările vizibile se întâlnesc şi amploarea cercetării este maximă.

Formal vorbind, pentru realizarea unei analize de conţinut sunt necesare definirea exactă a unor scheme analitice şi elaborarea precisă a codurilor pe baza cărora se demontează structurile vizuale Aici imaginile sunt tratate ca “materiale”, ca unităţi de discurs interepretabile . Fiind o analiză structurală, interpretarea conţinutului presupune preluarea mijloacelor “exacte” din metodologiile tradiţionale ale studiilor sociale: construirea unor scheme de selectarea a materialelor (fie prin selectarea aleatorie, fie prin respectarea regulii reprezentativităţii), definirea unor principii de codificare care să corespundă criteriului exclusivităţi, exemplarităţii şi al exhaustivităţii.

Problema cea mai acută pe care o ridică analizele de conţinut vine din tipurile de relaţii care se stabilesc în cadrul analizei. Studierea semnelor şi a simbolurilor face dificilă identificarea unei strategii comune, ele evoluând de la studierea semiologică a imaginilor până la analizele de conţinut din publicitate sau marketing. Aici intră interpretările imaginilor fotografice, tradiţia citirii imaginilor pe structuri calificate în descedenţa lui Roland Barthes, studiile critice ale lui Althusser sau studiile aplicate imaginilor în cadrul şcolii post-structuraliste.

Centrul de Cercetare a Imaginarului, Cluj

Dezbaterile Phantasma

O lume nouă:

CERCETAREA IMAGINILOR

Corin Braga: Suntem la a şasea şedinţă şi la al cincilea concept pe care îl discutăm în cadrul dezbaterilor Phantasma organizate de Centrul de Cercetare a Imaginarului, după cele de anarhetip, de reprogramare a creierelor sau dezintoxicare a creierelor (Ruxandra Cesereanu), de locuri ale memoriei (articulate sau adaptate la realitatea românească de Ovidiu Pecican) şi de rezistenţă în sau prin cultură (Sanda Cordoş). Doru Pop face o trecere în revistă a metodelor de factură anglo-saxonă de cercetare a imaginilor şi a imaginarului. Este ca şi cum ne-ar pune în faţă o panoplie de concepte, lăsându-ne să medităm în ce măsură le-am putea adapta şi translata în cercetarea românească, în cea pe care o desfăşurăm aici la Phantasma. Este o foarte binevenită punere la curent cu o metodologie care nouă europenilor ne este mai puţin cunoscută. Mai puţin cunoscută în sensul în care cercetarea imaginarului are în Europa o coloratură puternic franceză, legată de investigaţiile lui Gaston Bachelard, ale lui Gilbert Durand, de tipul lor de filozofie şi de metafizică a imaginarului, în timp ce această incursiune în spaţiul american ne apropie mai mult de demersurile pragmatice şi de cercetarea aplicată, interesată mai degrabă de efectele decât de cauzele imaginaţiei, de posibilităţile de a prelucra imaginile pentru a le eficaciza efectele.

Voi continua cu o observaţie de ansamblu: la o primă vedere, abordarea propusă de Doru Pop se află la un pol complementar faţă de ceea ce s-a discutat până acum în cadrul Centrului. Noi am explorat cu precădere imaginarul, în timp ce aici e vorba mai mult despre imagine. Această distincţie ar merita aprofundată, fiindcă pe de o parte imaginarul este un concept care se simte mai acasă în cultura europeană, se leagă de o metafizică şi de o filozofie specifice Europei, în timp ce imaginea a făcut obiectul mai degrabă al pragmatismului şi al empirismului anglo-saxon. Mă gândesc că cercetarea imaginarului se ocupă cu precădere de acel ”de ce” al imaginilor, în schimb cercetarea imaginilor, aşa cum este practicată în SUA, se ocupă mai degrabă de un ”pentru ce” sau ”cu ce scop”. Probabil şi de un ”cum” al imaginilor, deşi acest ”cum” instrumental ocupă un loc intermediar între cele două complemente, de cauză şi de scop, pe care ar trebui să-l acoperim cu o cercetare de ordin psihologic sau psihiatric. Pentru asta ar trebui să apelăm la specialişti în modul de funcţionare a creierului şi a structurilor psihice, care să se ocupe de mecanismele neurologice ale imaginaţiei, şi nu de o metafizică sau de o cauzalitate care poate fi explicată filosofic, şi nici de funcţia lor social-ideologică şi culturală.

Ca să duc mai departe distincţia dintre imaginar şi imagine, aş mai observa faptul că imaginarul a fost în Europa adeseori conceput mai degrabă dintr-o perspectivă metafizică şi noi suntem moştenitorii ei. În Antichitate şi apoi în Renaştere imaginarul era privit ca o entitate sau ca o componentă a unui psihic transcendent. De exemplu în Renaştere imaginarul era văzut ca o realitate ontologică, care ţine atât de psihicul uman cât şi de cel cosmic, ca o forţă intermediară între intelectul cosmic şi corpul lumii sau materia. În sensul acesta imaginarul uman, văzut ca o vis imaginativa sau ca un phantasticon pneuma, era conceput ca o forţă care putea intra în relaţie cu pneuma mundi, cu anima mundi, cu acea reţea de energie şi de influenţe cosmice prin care poate fi controlat întreg universul. Imaginarul avea o funcţie de-a dreptul magică, el era folosit de practicienii imaginarului (alchimişti, magi, cabalişti) pentru a-şi impune voinţa asupra spiritelor elementare, asupra duhurilor naturii, asupra spiriduşilor care controlează elementele. Imaginarul avea aşadar o dimensiune metafizică şi era văzut ca o forţă cosmologică. Cultura europeană moşteneşte până în secolul XX acest transcendentalism. E adevărat, el a fost interiorizat de către romantici, care au sesizat autonomia imaginarului punând accentul pe eul nocturn, pe sufletul inconştient. Pe urmă a venit psihanaliza, au venit Jung şi toţi ceilalţi mari psihiatrii care au construit imaginarul într-un discurs mai ştiinţific, mai exact au ”tradus” discursul asupra imaginarului în termeni ştiinţifici. Cu toate acestea, concepţia lor a rămas oarecum aprioristă, fie că situăm obiectele imaginarului într-un ”mundus imaginalis”, o lume cu existenţă autonomă care constituie un nivel al cosmosului, fie că le plasăm într-o structură arhetipală psihologică, cum face Jung vorbind de arhetipuri, matrici ale gândirii inconştiente. Imaginarul rămâne o funcţie transcendentală apriorică, privită din perspectiva unei cauzalităţi ce depăşeşte individul uman. Din cauza aceasta imaginarul beneficiază în Europa de abordări mai degrabă filosofice. În definitiv ceea ce face Bachelard nu este decât o (psih)analiză a elementelor (focul, aerul, apa, pământul) din antichitate revizitate cu mijloacele de lectură ale teoreticianului literar; ceea ce face Gilbert Durand este o analiză sistemică care derivă din tipul de analiză jungiană; întreaga şcoală europeană rămâne legată de filosofia imaginarului, prezentîndu-se ca un discurs conceptual şi oarecum abstract.

Cu aceasta ajung în sfârşit şi la subiectul textului nostru: metode calitative pe care le prezintă Doru Pop în cultura americană sunt prea puţin obsedate de fundamentele transcendente, metafizice sau antropologice ale imaginaţiei şi sunt mult mai interesate de rezultatele practice ale acesteia. Scopul lor primordial este acela de a vedea cum ajung imaginile să influenţeze oamenii, chiar de a găsi nişte mecanisme şi explicaţii exploatabile comercial. E oarecum meschin să aducem discursul pe latura comercială, dar acest pragmatism cred că este foarte evident. Citind textul lui Doru Pop am simţit nevoia să mă întorc şi la lucrările despre metodele calitative în cercetarea imaginarului publicate de el în Caietele Echinox numerele 2 şi 3. Textul de faţă mi se pare un fel de recapitulare sistematică a acelor analize.

Cercetarea calitativă a imaginilor

Doru Pop: Intr-adevăr teoriile anglo-saxone sunt mai mult interesate de imagini decât de imaginar. Cu ceea ce aş fi în dezacord este ideea conform căreia abordarea calitativă este non-europeană. Studiind în America, oricărui student abordarea calitativă îi este prezentată ca o cercetare tipic europeană, deci nonamericană. Sciziunea vine de la faptul că metodele calitative au fost „debarcate” în America când a avut loc descinderea Şcolii de la Frankfurt pe continentul nord-american. Apoi a urmat dezvoltarea Şcolii de la Chicago şi a celorlalte şcoli analitice noncantitative. Pentru că, dacă cercetarea în America era bazată până în anii 20-30 pe metode strict sociologice şi statistice – de altfel americanii sunt cei care au descoperit secretul modernităţii sociale, acela de a putea studia grupurile de oameni prin metode matematico-statistice – la un moment dat s-a simţit nevoia unei alte metodologii de lucru. Aceasta nouă metodologie de lucru a avut câteva surse primordiale. O prima sursă ţine de metodologiile clasice ale antropologiei şi etnografiei, în care erau folosite pe scară largă principiile lui Bergson. Acestea erau aplicate – chiar şi la Levi-Strauss – pe grupuri umane studiate altfel decât statistic, respectiv prin introducerea observatorului în mediu şi prin utilizarea datelor obţinute în urma consemnării cotidiene a realităţii factuale, direcţie care intra sub dimensiunea calitativului.

Altă influenţă importantă vine din psihanaliză. Demersul lui Freud este un demers prin excelenţă calitativ, care presupune că analistul extrage nişte valenţe teoretice observând şi notând „fenomenul”, respectiv obiectul studiat. Prin observarea participativă a câtorva indivizi şi pe baza notelor sale, Freud a dezvoltat o teorie aplicată – să nu uităm că Freud a avut sute de mii de pagini de note înainte de a-şi extrage teoriile. Aşadar teoria se bazează pe un studiu aplicat direct existenţei indivizilor.

A treia direcţie majoră ar fi cea a şcolii critice de factură neomarxistă, care propune toată gama de analize ale discursului, cum sunt cele ale lui Foucault. Demersul foucaultian se va aplica de data aceasta asupra imaginarului printr-o serie de metode discursive. Analiza calitativă presupune în mod special un efort discursiv, un demers narativ. Sumarizând, putem spune că metodele calitative sunt interesate într-adevăr de imagini, dar că cercetarea calitativă se aplică şi imaginarului. Este o distincţie între scopul urmărit şi modul în care se ajunge la realizarea acestui scop ştiinţific.

Corin Braga: Cu siguranţa ai dreptate, dar mă întrebam dacă, spre exemplu, antropologia narativă, etnografia participativă, toate aceste metode calitative sunt europene sau totuşi americane?

Doru Pop: Nu, evident că aceste tehnici de cercetare şi direcţii ale ştiinţelor umane nu aparţin strict Americii, deci nu sunt specific anglo-saxone sau nord-americane. Dar acolo a avut loc o dezvoltare fabuloasă la care europenii n-au fost receptivi tocmai datorită argumentelor prezentate de tine. Pe de o parte, în Europa predomină tradiţia de factură platonico-metafizică, iar aceasta influenţează în mod direct mijloacele de cercetare, interesate în mod special de dimensiunea „impalpabilă”, căreia i se poate da numele de „imaginar”. Şi pe de altă parte există filonul cartezian care dă naştere interesului pentru dimensiunea practică, pentru „imagini”, pentru materializările vizibilului. Descartes însuşi este considerat primul hermeneut „calitativ”, fiindcă el studia fenomenele sau observa prin participare manifestările lumii vizibile în urma unor lungi notaţii de teren, „field notes” în terminologia analizei calitative. În propriul său discurs el face referiri frecvente la această metodă. Există note elaborate pe termen lung, Descartes nu construieşte pe partea filosofică, ci pe partea matematico-logică, pe care o dezvoltă într-un sistem al observării.

Corin Braga: Dacă abordările calitative ale imaginii au găsit un bun teren în SUA, cercetrea imaginarului rămâne oricum o prioritate a Europei. Mai mult, am impresia că, atunci când interesul pentru imaginar a ajuns în SUA, acest interes şi-a modificat finalitatea. Spre exemplu, am citit nişte cărţi de neoşamanism şi totemism, în care este foarte frumos şi cu reverenţă invocat Gaston Bachelard, dar parcă dintr-o altă perspectivă decât cea din care suntem noi obişnuiţi să-l vedem. Noi îl privim pe Bachelard ca pe un foarte bun teoretician pentru categoriile literare ale imaginarului, pe când acolo el este aplicat prin taxonomiile antropologice pe care le stabileşte.

Sanda Cordoş: Poate că aici e şi punctul de diferenţă, faptul că, odată ajunse în SUA, aceste metode de origine europeană nu mai sunt aplicate doar pe discursul cultural, ci investighează şi în afara lui, operând asupra civilizaţiilor. Sunt cercetări de civilizaţia imaginii, nu numai de cultură a imaginii. Din punctul acesta de vedere, presupun că prezentarea pe care o face Doru Pop este, la noi, o premieră. Ţin să remarc pe lângă noutatea informaţiei (foarte bine sistematizată) şi atitudinea, i-aş spune subtil şi – sper – eficient pedagogică. Adică, autorul încearcă să înţeleagă fenomenul, are o disponibilitate comprehensivă şi nu adoptă o atitudine agresivă în contra civilizaţiei imaginii, aşa cum aceasta apare la mulţi cercetători europeni.

Corin Braga: Ceea ce ne prezintă Doru Pop este o atitudine epistemologică oarecum dezideologizată şi dezinvestită afectiv. Or, mi se pare că discursurile europene, cel romantic, cel ”iraţionalist”, cel psihanalitic, aveau în general o puternică investire afectivă care făcea din ele un discurs cvasiideologic. Ele urmăreau să transmită o serie de informaţii de propagandă pentru o valoare ce rămânea adeseori inconştientă chiar şi pentru cel care o propaga. De aici provine probabil acel entuziasm, acea ascuţire a discursului european, acea vehemenţă datorată nevoii de a apăra nişte principii, nişte poziţii inconştiente ale respectivului individ, ale propriului său imaginar. Pe când în SUA vedem că cercetarea imaginarului devine foarte dezimplicată la nivelul mesajelor subliminale vehiculate de cel care scrie teoria respectivă. Şi atunci avem nişte cercetări care dau siguranţa unei anumite detaşări, a ceea ce numim ştiinţificitate.

Sanda Cordoş: Cred că mai interesantă şi mai productivă decât poziţia virulentă şi vehementă de oameni ai bibliotecii în contra străzii, a civilizaţiei (care duce aproape automat la ruptură) este poziţia care încearcă să identifice şi să stabilească punctele (sau punţile) de legatură, de contact. De exemplu, ar fi interesant de văzut ce rădăcini are civilizaţia de astăzi în literatura şi în artă. Mă gândesc cât de important trebuie să fie pentru toate libertăţile acestea de imagini (din videoclipuri, dar şi din afişajul stradal) nişte mecanisme, de fapt, descoperite şi aduse în lume de suprarealişti, fie pe latura literară, fie pe cea plastică. Ai cumva în vedere identificarea unor asemenea punţi ?

Doru Pop: Argumentele pe care le foloseam în text ţin iarăşi strict de metodă, de mijlocul de cercetare. Delimitarea de literatură este o delimitare, de fapt, de metodele criticului literar în principal şi, nu în ultimul rând, de, să zicem, metodele teoreticianului literar. Problema este că aceste metode rămân metode aparţinând strict culturii istoricului literar. Literatura ca obiect de cercetare este în continuare „validă”, pentru că intră pe filiera metodologiilor istorice, narative, de factura studiilor ce se practicau şi înainte în studiul istoric. Herodot însuşi face un studiu calitativ, aproape standardizat. El „se plimbă” prin toata Asia, observă oamenii, instituţiile, obiceiurile, modul de existenţă şi apoi revine acasă, îşi transcrie notiţele de călătorie pe care, apoi, le prelucrează şi din care extrage o „imagine”, un studiu amplu. Asta spuneam, nu spuneam că literatura nu influenţează cultura vizuală sau cultura imaginilor, ori civilizaţia imaginilor. Dimpotrivă afirmam că există o interdependenţă între ele.

În ce priveşte dimensiunea psihologică, partea aplicativă a principiilor teoretice enunţate, aceasta face obiectul unei lucrări pe care o elaborez şi care urmăreşte diversele manifestări ale acestor metode. Un palier ar fi cel care se ocupă de motivaţionism, de behaviorism, de publicitate. Un altul ar fi modul cum pot fi folosite structurile şi schemele analitice ale semioticii şi ale structuralismului. Un altul este alcătuit din interpretările de tip feminist, post-marxist, de metodologiile feminismului în studierea fenomenului cultural etc. Toate sunt bucăţi dintr-un demers mai amplu, pe care le-am publicat în diverse locuri – cum funcţionează de exemplu tehnica psihanalitică asupra imaginarului şi a imaginii – încercând la final să compun un fel de puzzle al posibilelor metode nonliterare sau nonteoretico-literare.

Sanda Cordoş: Va fi nu numai, să zicem, o prezentare a metodelor, ci şi o punere a lor în funcţiune, nu ?

Doru Pop: Textul acesta introductiv s-a dorit a fi tocmai aşa ceva. Să încerc să explic unul dintre mijloace. De exemplu, se poate face o analiză pe nivelul motivaţional. Pornind de la ce înseamnă motivaţionismul şi folosind schema motivaţionistă, putem să deducem structurile imaginative ale unui grup. De altfel, iarăşi, chiar ce se întâmplă aici la întâlnirile Phantasma constituie un gest, un act ce ţine de metodologia calitativă. Întâlnirile de la Phantasma sunt nişte întâlniri care aparţin categoriei de interpretare în grup Delfi, care sunt categorii al grupului focus. Grupul Delfi este o metodă de analiză a structurilor imaginare prin consemnare şi înregistrare, pe un eşantion care nu este selectat aleatoriu, ci prin nişte criterii prestabilite, încât să dea naştere unui grup de elită, de specialişti ai domeniului. Grupurile Delfi, de exemplu, se aplică foarte mult în cercetările anglo-saxone asupra imaginarului. Asta facem noi aici la Phantasma, un grup Delfi, iar consecinţele „ştiinţifice” sunt evident de factură calitativă.

Corin Braga: Spune-ne atunci care sunt funcţionalităţile grupurilor Delfi, care sunt rezultatele ce se obţin, în ce se concretizează această cercetare?

Doru Pop: în primul rând, ca în toate metodele calitative, primul principiu aplicat în această tehnică este acela al conservării faptelor curente – adică obţinerea de notaţii de teren, consemnări scrise ale evenimentului. Ca şi aici, discuţiile sunt înregistrate, apoi sunt transcrise, în urma transcrierii cineva face o analiză, aceasta intră într-o bază de date. În urma acestui efort „de notare” un cercetător, contemporan sau dintr-o altă epocă să zicem, va putea să „citească” modul cum gândeau, ce imaginar aveau intelectualii din estul Europei, mai exact din România – e doar un exemplu. Dar, tot cu titlu de exemplu, există chiar o aplicare „pe loc” a tehnicii. Vrem să aflăm care este atitudinea sau structura imaginativă a unui grup; vrem să aflăm cum gândesc profesorii din Universitatea Babeş-Bolyai reforma educaţională. Se alege un grup, principalii decani, să zicem, sunt aşezaţi la o masă rotundă, ei discută, totul se înregistrează, se consemnează şi se analizează ca o bază de date, pe teme, pe motive etc. Sigur, după aceea intră în acţiune mecanismele analizei de conţinut, dar strict ca metodă de lucru, aşa se desfăşoară o cercetare cu grup Delfi.

Corin Braga: Dar analiza de conţinut, scanarea şi interpretarea materialului, cine o face, un supraspecialist al grupului?

Doru Pop: Nu neapărat unul dintre membrii grupului Delfi, poate fi cineva care este specializat pe analiza de conţinut.

Sanda Cordoş: Dar spune-ne, te-ai gândit care sunt etapele, care sunt paşii următori ai cercetării tale, momentele în care pui în mişcare aceste metode?

Doru Pop: Nu, nu, e vorba de o discuţie paralelă. Eu însumi nu fac o cercetare de tip Delfi, ci doar prezint metodologiile de tip Delfi. Pasul acesta e strict metodologic, nu este un pas analitic prin el însuşi, pentru că acel pas analitic nu se poate face de unul singur. Eu nu îmi propun şi nu mi-ar ajunge o viaţă întreagă să fac ce alţii fac în mari colective, în grupe specializate de cercetare ş.a.m.d. Doar consemnarea discuţiilor dintr-un grup Delfi are nevoie de 4-5 oameni, pentru că nu poţi să lucrezi singur.

Imagine şi imaginar

Nicolae Turcan: Eu vreau să-mi clarific nişte lucruri. Păstrând distincţia pe care o făcea Corin Braga între imaginar şi imagine, mă întreb dacă nu cumva s-ar putea vorbi despre o filiaţie a imaginii în raport cu imaginarul; sau, ca să fiu mai clar, imaginarul îndeplineşte cumva rolul pe care îl are transcendentalul la Kant? Face el posibilă apariţia imaginilor? Asta ar fi prima întrebare. Şi a doua, în aceeaşi ordine de idei: operând cu aceste metode de cercetare a imaginilor, poate cercetătorul configura, poate da seama despre imaginarul unor anumitor grupuri sociale, de exemplu, sau chiar al anumitor civilizaţii?

Doru Pop: Răspunsul la prima întrebare este: nu ştiu. E întrebarea sofistă tipică: „cine a fost primul: oul sau găina?”. Nu ştiu! Mă întrebi: imaginarul generează imaginile sau imaginile generează imaginarul? Ceea ce ştiu să răspund ţine parţial de întrebarea a doua. Pot să răspund dacă aceste metode oferă posibilitatea de a pătrunde în relaţia dintre imaginar şi imagine, iar răspunsul este afirmativ. Un exemplu la îndemână este cartea doamnei Carmen Andraş, România şi imaginile ei în literatura de călătorie britanică, apărută în colecţia Mundus imaginalis în 2003, mai ales partea a doua, care conţine exemple tipice de studii aplicate, bazate pe documente de factură „calitativă”.

Corin Braga: Da, e o cercetare de imagologie….

Doru Pop: Prin urmare, un exemplu la îndemână îl constituie studiile de aceasta factură: psihologia sau imaginarul românilor văzute de românii înşişi, rezultate din interpretarea unor documente de epocă. Care este avantajul folosirii acestor metodele? E puţin probabil ca un cercetător să mai poată face un grup focus cu nişte români care au decedat. Demersul prin care consemnările de epocă despre obiceiurile româneşti, să zicem un studiu despre cum s-au turcit românii în secolul XIX, despre reprezentările de sine, analiza făcută pe aceste texte originale pentru a extrage nişte concluzii despre mentalul colectiv din acea perioadă – e un exemplu tipic de abordare calitativă. Efortul calitativ este unul ştiinţific, pentru că nu mai merge pe speculaţii de natură filosofică sau politică – din categoria „românii sunt leneşi”, ci se bazează pe un fond „documentar”. Acest fond de documente fie există, fie este „creat” de analist.

Corin Braga: Temele invocate de tine sunt de fapt nişte stereotipii colective care alcătuiesc substanţa psihică a unui grup social sau naţional. Au existat abordări, până la începutul secolului XX, care substantificau asemenea trăsături, dându-le un caracter general-uman. Erau discursuri care încercau să găsească nişte invarianţi ai psihologiei maselor, ai etniilor, şi care am văzut la ce au dus, la sisteme fasciste – rasa ariană, rasa evreiască, sufletul rus, românismul…

Doru Pop: Revenind la problematica teoretică. Evident că metodele calitative şi întreaga abordare calitativă vin din tradiţia fenomenologică, în sensul în care studiile calitative, cercetările bazate pe observare şi participare pornesc de la o punere între paranteze de factură fenomenologică. Ele sunt complet dezinteresate de influenţele filosofice şi de tot ce înseamnă fenomenul în afara factualităţii.

Sanda Cordoş: Tu te gândeşti într-un prim pas să faci această prezentare, o aclimatizare a unui tip de cercetare în spaţiul romanesc. Dar ai cumva în vedere, acum, în paralel, sau mai târziu, să constitui un grup şi să lucrezi pe anumite probleme ale actualităţii? Şi dacă da, care ar fi acestea?

Doru Pop: Cartea Ruxandrei Cesereanu despre violenţă reprezintă un început în această direcţie. Structurile imaginarului românesc pot fi un foarte bun obiect de studiu, fiind un început pentru un întreg ansamblu de cercetări pe această problematică. Cu studenţii de la jurnalistică am încercat să fac lucrul acesta, nu neapărat pe teme date, ci doar ca să le deschid apetitul spre asemenea abordări, cum ar fi monitorizarea constantă a surselor de informare în masă, modul cum se conturează imaginarul sub influenţa anumitor tipologii idiomatice, a star-sistemului, apariţia „vedetei” ca factor de influenţă socială în România, studiul a diverse produse culturale în dimensiunea lor mediatică etc. Pentru asta ar fi nevoie de un grup de studiu mai amplu, dar pe mine m-ar bucura şi dacă aş putea să dau unor studenţi un instrumentar pe care să ştie să-l pună în acţiune, să îl folosească în cariera lor viitoare. Repet, demersul acesta nu poate fi asumat de un singur cercetător. Ce se poate face este să lucrezi pe teme mici, care ţin de interesul fiecăruia, aşa cum am făcut în Obsesii sociale sau în ultima mea carte despre America. Nu pot, nu am resurse şi nici nu îmi propun să fac şcoli, să devin liderul unui sistem educaţional. Important e să ne familiarizăm cu aceste metode, să le utilizăm ca pe un punct comun de profesionalizare a mediului academic autohton.

Sanda Cordoş: Eu nu mă gândeam la aceasta, ci la foarte interesanta promisiune de interdisciplinaritate pe care o văd aici, precum şi la garanţia de seriozitate a unor asemenea cercetări dacă sunt făcute în câmp social. De altfel, mă intreb, ce efect, ce feed-back social ai, sau dacă urmăreşti în tipul acesta de cercetare şi un asemenea aspect? Şi a doua întrebare: crezi că poate fi făcută, nu la nivel metodologic, ci la nivel de angajare, şi, eventual, de rezultate, o comparaţie între aceste echipe care, înţeleg, funcţionează deja, şi celebrele echipe monografice coordonate de D. Gusti?

Doru Pop: Răspunsul este afirmativ. Toată tradiţia noastră etnografică se înscrie în cercetările calitative (din păcate la noi folclorul şi etnografia sunt nişte ştiinţe desconsiderate – atitudine îndreptăţită pentru că în perioada comunistă ele au fost tratate sau folosite greşit). Şi ca să-ţi răspund şi la prima întrebare – mă onorează faptul că spui că demersul meu ar fi un unicat, însă nici nu-mi trece prin cap să-mi afirm vreo prioritate. Demersul meu este deocamdată unic eventual în sensul că se aplică strict imaginarului social. Dar sunt oameni care fac studii calitative foarte bune în România de mult timp, am citit câteva studii exemplare. Cei mai mulţi autori se întorc din Occident şi din SUA, unde sunt expuşi la astfel de tehnici. Lăţea şi Chelcea sunt pentru mine exemplari cu studiul lor apărut la Nemira, aplicat pe viaţa dintr-un sat românesc din Banat. Acurateţe ştiinţifică, tehnica interviului bine stăpânită, cu rezultate interpretative excelente. O aminteam şi pe Carmen Andraş care e exemplară în partea a doua a textului său. Există câteva studii asupra mentalului sau a imaginarului românesc din perspectiva istoriei mentalităţilor. Există câteva studii teoretice despre metoda observării şi a participării în psihologia socială. Mihai Coman a descoperit că trecutul său de etno-folclorist îl ajută în studiile mass media. Din păcate demersurile acestea sunt lipsite de convergenţă, nu se bazează pe grupuri de studiu. Oricât de bune şi de frumoase ar fi ele, sunt nişte picături într-un ocean.

Fără discuţie, interesul sau scopul acestor studii este unul cu finalitate socială. Finalitatea este aceea de a înţelege mai bine cum funcţionăm noi ca grup, noi ca microgrup, noi ca societate ş.a.m.d. Bineînţeles aplicat în raport cu interesul fiecărei cercetări. Eu încerc doar să spun că este nevoie de o întemeiere „ştiinţifică” în toate aceste tentative. Alina Mungiu, de exemplu, în Transilvania subiectivă, dincolo de rezultatele pozitive, afirmă că studiul ei se bazează pe tehnica grup focus. Însă ea nu face un grup focus, face altceva din punct de vedere metodologic, face interviuri în profunzime cărora le spune focus-grup. Evident, este un studiu relevant pe această direcţie, dar îi lipseşte claritatea „tehnică”. Deci se fac studii de genul acesta. Eu cred că ar fi nevoie să ne lămurim în primul rând instrumentarul şi, în al doilea rând, să-l facem mult mai coerent şi mult mai atent aplicat asupra realităţii sociale.

Corin Braga: Eu aş reveni la răspunsul pe care l-ai dat lui Nicolae Turcan. Domnul Turcan întreba care este relaţia dintre imaginar şi imagine; mă gândeam, ca un răspuns pripit şi negândit, că imaginarul este baza, este funcţia, mecanismul interior, iar imaginea este produsul, rezultatul acestei funcţii. Însă până la urmă prudenţa lui Doru Pop în a nu încerca să dea prioritate oului sau găinii, mai exact nu prudenţa ci poziţia mi se pare cea mai corectă. În momentul în care postulăm imaginarul ca punct de pornire şi imaginea ca obiect realizat, deja am aplicat o grilă de tip neoplatonic, gândim deja printr-o presupoziţie. De fapt poziţia mult mai prudentă şi mai modestă este de a recunoaşte că o teorie în acest sens presupune deja nişte poziţionări metafizice. Mintea noastră funcţionează prin imaginar, dar şi imaginile la rândul lor ne construiesc aparatul mental. Situaţia mi se pare asemănătoare cu cea a cuvântului, care este rezultatul gândirii dar care în acelaşi timp permite formarea gândirii. Mutatis mutandis, ne putem întreba: Noi gândim prin imagini sau imaginile există pentru că noi gândim? Care e prioritatea?

Doru Pop: Nu există nici la nivelul psihologismului, psihismului, al mentalului colectiv un răspuns. 80% din activităţile noastre se datorează vizualului. Întrebarea rămâne aceea dacă tipul nostru de văz este cel care ne dezvoltă imaginarul – comparativ cu animalele – sau dezvoltarea capacităţii de a ne imagina lucruri a dus la acest tip de văz? Este o interdeterminare, ziceam, dar nu ştiu să răspund la întrebarea aceasta. E o întrebare care preocupă omenirea de mii de ani. Singurul care a răspuns frumos este cel care a dat răspunsuri ambivalente, adică Platon.

Nicolae Turcan: Mă gândesc să distingem între două tipuri de imagini. De exemplu, eu pot avea în faţa ochilor un peisaj pe care, dacă aş fi pictor, aş putea să-l transform într-un tablou chiar fără să mă aflu în faţa lui, din memorie. În acest caz între imaginea mentală şi imaginea produsă prin actul de a picta există o similitudine indiscutabilă. La nivel mental, însă, trebuie să facem distincţia dintre imagine şi reprezentare. A avea în minte un peisaj e ceva, dar a gândi conceptul de Bine este altceva; este o reprezentare, tot un fel de imagine, dar nu e vorba de acelaşi tip de imagine ca în cazul peisajului păstrat în memorie. Încercând să circumscriu zona imaginarului, aş spune că ea se deschide într-o zonă mediană, undeva între imagine şi reprezentare, nefiind nici o lume a conceptelor, nici una a percepţiei.

Doru Pop: Oricum nu găsesc o filiaţie strictă care să permită o trecere de la imaginar la imagine. În plus, e o întrebare oarecum riscantă, pentru că te obligă să dai un răspuns care mai apoi te constrânge să rămâi în limitele lui. Dacă susţii primordialitatea imaginarului, atunci ajungi, cum a spus Corin Braga, în tradiţia europeană a filosofiei şi a metafizicii imaginii. Dacă dai un răspuns care conferă primordialitate imaginilor materializate, atunci cazi în extrema sociologică, în statistică, conform căreia, analizând zece reclame în care predomină figurile bărbăteşti, concluzionăm automat că mentalul este patriarhal, de tip „macho”, şi cu asta analiza s-a încheiat. Rămânem închişi în propriul răspuns.

A sonda în adâncimea umanului

Nicolae Turcan: De pe altă parte zona imaginarului social scapă unor metodologii pe care le-aţi propus în text în zona imaginarului mental. El nu poate fi verificat prin asemenea metode.

Doru Pop: Da, dar acest imaginar poate fi sondat. Aceste metode asta se doresc a fi, instrumente de a pătrunde în adâncimea umanului ca prin intermediul unei sonde. Chiar dacă nu găsim petrol, găsim sedimentele şi urmele formării acestuia. Asta propune metoda calitativă. Abordările de acest tip sunt punctuale, specifice, chiar specioase, altfel cădem iarăşi în extrema hermeneutizării, a metafizicii, a răspunsurilor generalizatoare. Genul acesta de abordări nu urmăreşte răspunsuri mici, dar caută rezultate punctuale, informaţii dense. Revenind la dilema propusă: Ce se produce prima oară, imaginea noastră despre un obiect oarecare, această masă să spunem, structurile noastre mentale care ne relaţionează cu această masă, sau obiectul însuşi? Răspunsul calitativ este acela de a descrie activităţile cotidiene produse în jurul unei mese, într-un context dat. Nu vom obţine niciodată un răspuns nici despre masa palpabilă, nici un răspuns despre de ce a apărut masa ca „loc” imaginar, dar putem să obţinem un răspuns despre practicile sociale legate de masă.

Nicolae Turcan: Asta e o abordare oarecum fenomenologică...

Doru Pop: Da, tocmai de aceea spuneam că metodele calitative decurg din fenomenologie, ca demers filosofic. În cadrul lor, nu interesează nici nivelul hermeneutic, nici dimensiunea strict pragmatică, ci fenomenul în fenomenalitatea sa, în actualizarea sa.

Corin Braga: Văd totuşi o posibilitate, nu de împăcare, ci de aducere împreună a celor două dimensiuni, a metafizicii imaginarului sau, hai să spunem, a antropologiei imaginarului, pe de o parte, şi a pragmaticii imaginarului, pe de alta. Punctul de întâlnire mi-a fost sugerat tot de nişte abordări occidentale din ultimii ani, în care imaginarul colectiv este analizat în sine şi nu în dimensiunea sa sociologică. Mă gândesc la distincţia pe care o face un cercetător american, Alan Bleakley, între ecologia naturii, pe de o parte, şi ecologia imaginarului, de alta. Se poate vorbi despre ecologia a diverse medii naturale, din diverse zone geografice, interesată de ceea ce se întâmplă cu maimuţele din pădurea tropicală, cu urşii Panda în China, cu diverse specii de animale în pericol. Şi se poate vorbi de o ecologie a imaginarului, interesată de evoluţia, de declinul, de dispariţia imaginilor, a sentimentelor, a ideilor, chiar a cuvintelor noastre despre aceste animale. Există o dinamică a imaginarului colectiv care dă seama de starea unei colectivităţi, de patologiile ei reprezentaţionale, de balanţa dintre bogăţia şi pauperitatea diverselor compartimente ale sufletului. Aceasta perspectivă deschide posibilitatea de a aplica metode care, teoretic, ţin de analiza sociologică, de ecologie în acest caz (statistici, arealuri etc.), la fenomene ale imaginarului. Noi, membrii acestui Centru, nu avem pregătirea şi interesul de a face o investigaţie despre efectele distrugerii junglei amazoniene, dar putem face o cercetare asupra felului în care evoluează interesul oamenilor pentru animalele din junglă, a răspândirii imaginii acestor animale prin emisiuni precum Animal Planet, al involuţiei imaginaţiei şi a vocabularului nostru animalier. Se poate face o analiză a felului cum ne raportăm mental la imaginile animalelor, la relaţiile dintre aceste animale în interiorul imaginarului colectiv, la rolul pe care ele îl (mai) joacă în construcţia identităţii noastre. Prin aceasta, metode pragmatice, empirice, folosite în cercetarea referenţilor imaginilor, ar putea fi transportate în cercetarea imaginilor înseşi, investigate de obicei cu metode estetice, filosofice, metafizice etc.

Doru Pop: Ca să dau un exemplu despre specificul metodelor calitative. Le-am cerut studenţilor din anul patru jurnalistică să urmărească sau să descrie „dens” o serie de emisiuni de televiziune, respectiv una dintre emisiunile distractive gen Vacanţa Mare, Divertis, la alegere. Ce-au înţeles ei? Nu au înţeles că a face o descriere nu presupune să descrii ce simţi tu sau ce crezi despre ceea ce vezi. E foarte greu să-i desprinzi din această direcţie inculcată adânc prin sistemul nostru educaţional, de genul de abordări care îţi pretind să spui ce crede poetul, adică să faci o descriere a fenomenului din perspectiva unei auto-proiectate voinţe narative. Nu am găsit nici un student care să facă primul pas necesar, acela de a descrie fenomenul atent la detalii. La un moment a fost în Vacanţa Mare o scenă – de altfel s-a sesizat CNA-ul din pricina ei – în care „comedianţii” spânzurau un bătrân. Toţi studenţii puşi să „citească” programul nu au reuşit să treacă de momentul „m-am simţit groaznic”, deci de cel al ”povestirii despre”. Pasul următor presupune detaşarea, proiecţia în imaginar, stricta referire la imagine, imersiunea în descrierea profundă pentru a arăta care este fenomenul, cum se manifestă el. În lipsa acestui pas, foarte dificil, nu poate avea loc analiza.

Nicolae Turcan: După descrierea fenomenologică iniţială, ca prim pas, urmează evident tragerea unor concluzii, care vor fi mai aproape de ceea ce se numeşte ştiinţă, în măsura în care vor fi aplicate pe nişte materiale deja existente.

Doru Pop: Dar nu putem să facem pasul acesta până nu avem materiale culese coerent. Or, e foarte greu să generezi contextul necesar culegerii unei asemenea categorii de materiale. Pentru că pasul următor, cel analitic, rămâne dificil, dar nu mai presupune o aşa de mare atenţie la detalii, presupune deja o clasificare, o structură interpretativă. În momentul în care clasificarea s-a făcut bine, există operatorii care să lucreze „exact” şi încep să apară rezultatele.

Corin Braga: Cred că un lucru care trebuie făcut este de a-i convinge pe respectivii studenţi sau cercetători în formare că subcultura unui obiect de studiu, calitatea sa estetică îndoielnică, nu exclude automat analiza şi nu îl descalifică pe analist. Cred că de aici provine una din inhibiţiile cercetătorilor în formare. Dacă ţi se cere să urmăreşti emisiuni proaste cum este Vacanţa Mare, rişti să ai impresia că îţi pierzi vremea cu nişte lucruri fără miză, care te deprofesionalizează. Însă de fapt accentul trebuie pus pe faptul că tu rămâi un specialist chiar şi atunci când te apleci asupra unor fenomene subculturale, ba chiar faci dovada că eşti unul foarte bun atunci când eşti capabil să produci o analiză pertinentă.

”Naivitatea” necesară cercetătorului

Nicolae Turcan: Atitudinea unui cercetător (de tipul celui pe care îl propune domnul Pop) trebuie să fie cumva o atitudine de începător absolut, o atitudine carteziană. El ar trebui să se îndoiască de tot ce înseamnă sufletul lui, de cultura pe care o înmagazinează, de tot ce e între el şi lucrul respectiv, de întregul său orizont cultural care se interpune între el şi obiectul cercetării nelăsându-l să facă o descriere obiectivă. Pentru că în momentul în care el simte că începe să analizeze prin grila unei întregi culturi şi a unei metode deja învăţate (asta poate şi din spaima de a nu fi nepregătit sau penibil într-o abordare care pare simplă), în momentul acesta el ar trebui poate să renunţe la instrumenele sale şi să adopte o atitudine naivă, o atitudine filosofică, care presupune mirarea. Ar trebui chiar să tematizeze o asemenea atitudine de mirare în faţa obiectului, o atitudine de noutate, chiar artistică, asemeni celei pe care o are pictorul care redă obiectului pictat toată aura nemaipomenită de prospeţime pe care el i-o descoperă.

Doru Pop: Aş vrea să răspund punctual la asta. Observaţia e excelentă. De altfel teoriile calitative se numesc teorii „întemeiate” (grounded theories). Asta presupune că cercetătorul nu merge pe teren decretând „voi demonstra”. Cercetătorul „calitativ” ajunge întâi pe teren, observă, studiază, cercetează şi abia fenomenul în sine îi generează teoria. Metodologic vorbind el este „întemeiat” în propriul fenomen.

Corin Braga: Şi mai e ceva. Mirarea nu este naivă. Ea este mai degrabă o formă de deconstrucţie foarte lucidă a prejudecăţilor, înşelese nu neapărat în sensul unor preconcepţii malefice, ci în cel de stereotipuri prin care gândim în mod curent. Aceasta este, probabil, atitudinea ideală, care se încadează în relativismul postmodern, cea de scepticism faţă de scenariile explicative proprii sau colective, care induc un răspuns înaintea unei întrebări sau pun o întrebare în vederea unui răspuns pe care l-a dat deja. Problema este cum să nu te laşi automanipulat sau manipulat de către asemenea mari scenarii, cum să aduci un răspuns ingenuu (dar nu naiv, în sensul începătorului). De fapt, tocmai începătorul este cel care vine cu prejudecăţi, pentru că el nu are alte criterii, nu dispune de scenarii alternative care să-l facă prudent. Ca să te eliberezi de aceste prejudecaţi e nevoie să dobândeşti mai multe puncte de vedere, care să-ţi permită relativizarea perspectivei şi extragerea dintr-o poziţie fixă, preconstruită.

Sanda Cordoş: Tipul acesta de cercetare poate să facă apel şi la discursurile literare, culturale? Şi a doua întrebare, Doru: în echipa, să zicem, ideală, o echipă în care tu te-ai simţi bine ca cercetător să lucrezi pe o temă a ta, ce fel de specialişti ar trebui să fie?

Doru Pop: Răspunsul la prima întrebare nu exclude literatura ca obiect de studiu sau specialistul în literatură ca cercetător, ci exclude criticul literar şi teoreticianul literar, în sensul de profesionist care observă „litera”, valoarea estetică sau valorea literară, metalimbajul literar. Dar altfel chiar e nevoie de metodele ce ţin de tradiţia „clasică”. Cel mai mult ne putem baza în demersurile acestea pe cei care stăpânesc foarte bine metoda etnografică, care ştiu să nareze, să observe, să facă fişe, care s-au specializat, să spunem, în studiul folclorului, care folosesc instrumentele specifice psihanalistului, psihologului, chiar psihiatrului, care au aprofundat fundamentele lingvisticii, s-au specializat în structuralism, în semiotică ş.a.m.d. Nu fac de altfel decât să descriu natura interdisciplinară, inerentă în cercetările calitative. Studiind un anumit fenomen avem nevoie de un anumit tip de specializare. Ideală este realizarea unei echipe ai cărei membri să ştie să cerceteze fenomenele vieţii sociale, respectiv ale imaginarului din mai multe puncte de vedere. Consider că ar fi utile nişte studii despre imaginarul colectiv al mănăşturenilor – unde, sigur, ar fi nevoie şi de de studiul literar din perspectiva, să zicem, a producţiei culturale a elitelor. Ar fi nevoie de un sociolog, de un antropolog, de un fotograf, dar asemenea asocieri nu există. La noi se fac doar studii din gama marilor eforturi, cu premise enorme, pe grupuri mari. Un alt studiu binevenit ar fi pe mentalitatea patriarhală în satul românesc – aplicat pe nişte sate specifice, pe o nişă îngustă de studiu. Se pot face studii pe boema clujeană, dar nu s-au făcut. În noiembrie anul trecut, la aniversarea a 35 de ani de Echinox, ar fi fost un prilej deosebit de a se face un studiu de imagine, de imaginar asupra spiritului echinoxist, dacă ar fi existat o echipă de cercetători, cu studenţi „antrenaţi” care să se implice în culegerea datelor. N-a fost nimeni care să activeze câteva echipe de 2-3 persoane care să abordeze şi să discute fiecare în particular cu câte un echinoxist, să facă poze, fişe de intervievare, analiza relaţiilor de putere în grup etc. Ar fi rezultat un studiu epocal. Important aşadar este să existe echipa şi să se activeze în contextul propice. Sociologii au operatorii lor specializaţi, iar când vor să facă un sondaj de opinie implică imediat întreaga reţea de operatori. De aceea deplângeam situaţia noastră atunci când vorbeam de studiile lui Lăţea şi Chelcea, al Alinei Mungiu, toate acestea sunt eforturi pe care nu trebuie să le facă cercetători individuali, ci grupuri coerente, într-un un cadru instituţional, pentru a avea o eficienţă socială. Poate chiar ar trebui un institut.

Nicolae Turcan: Apropo de mănăştureni şi de studiul imaginarului: am văzut din autobuz un tânăr care, încercând să-şi pună în valoare musculatura, avea un mers foarte legănat. M-am dus imediat cu gândul la cântecul popular în care tânăra ţărancă îl admiră pe „badea“ pentru mersul lui legănat, şi mi-am dat seama că ea nu-şi doreşte un intelectual, ci un om, cum ar spune D. D. Roşca, subjugat de „mitul utilului“...

Doru Pop: Chiar mersul legănat ar ţine de studiul calitativ – ar fi interesant de studiat ce se află în spatele mersului legănat. Ar fi interesant de văzut, de cercetat câteva grupuri montane, de consemnat şi analizat care sunt obiceiurile lor peripatetice, de ce şi de unde apare mersul legănat. Uite un obiect de studiu, şi aici se poate activa paradigma calitativă.

Corin Braga: Mersul legănat este un gest la fel de intens cultural ca şi pictarea feţei sau perforarea cu obiecte şi podoabe, sau mutilările practicate de triburile de aborigeni. Toate sunt forme de culturalizare a corpului, de sacralizare a comportamentului, ce ţin de cultură şi nu de natură. Sunt forme care se ridică până la rangul de organizare socială.

Doru Pop: Eu nu făceam decât să sugerez că avem aici un subiect extrem de interesant, realizabil în dimensiunea sa specifică. Aici apar rezultatele cele mai interesante, nu cele care ţin de mari teorii, de un mare ansamblu social. Nu este important să aflăm neapărat care este mentalul colectiv al românilor, pe mine personal nu mă interesează un asemenea demers, mai degrabă vreau să aflu mentalitatea unui anumit grup din perspectiva relaţiilor bărbat-femeie, de exemplu.

Corin Braga: Imaginarul categorial. Construieşti întâi o enciclopedie de teme.

Imaginarul românilor pe grupuri şi teme

Doru Pop: Noi nu ştim de exemplu în acest moment care sunt structurile sau schemele mentale la nivel urban în România. Nu ştim cum funcţionează grupurile marginale, nu ştim ce se întâmplă în găştile de cartier, nu ştim ce se întâmplă cu indivizii din perspectiva mentalului „îngust” din diverse grupuri de vârstă. Există un răspuns la aceste probleme, dar nu îl cunoaştem dintr-un punct de vedere ştiinţific. Există aproximativ 2 milioane de români care vor merge la vot în 2004 pentru prima oară. Nici un sondaj nu vorbeşte de ei. Sunt aproape 2 milioane de tineri care vor împlini 18 ani până in 2004, care vor schimba balanţa electorală. Ei toţi sunt trecuţi la „nu se exprimă”, la cei 50% dintre cei care nu îşi afirmă o apartenenţă în sondajele oficiale.

Sanda Cordoş: Operatorii care fac sondaje nu-i au în vedere şi pe ei ?

Doru Pop: Nu ai cum să pătrunzi în profunzimea schemelor lor imaginare. Putem afla numai informaţii statistice: „da”, „nu” sau „nu ştiu”. Mulţi dintre ei nu se regăsesc în oferta de structuri imaginare care există la ora actuală în România. Prea puţini sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă cu societatea. Studiul calitativ reprezintă un mijloc foarte bun, foarte generos pentru o nişă atât de îngustă. Problema rămâne cine este capabil să îl facă.

Sanda Cordoş: E un drum aici care ar viza şi artele?

Doru Pop: Da, dar nu vizează neapărat chiar latura literaturii. S-au făcut nenumărate studii pe Eminescu, dar interesant ar fi un studiu despre reacţiile sau manifestările la nivelul imaginarului al studenţilor care trec printr-un curs cu tema „Eminescu”. Pot fi realizate grupuri focus, interviuri în adâncime. Metoda aceasta se poate aplica şi la nivel pedagogic, vizând modul cum este predat actul literar. Toate pedagogiile colaborative care se nasc împreună cu metodele calitative folosesc astfel de instrumente. Este important, spre exemplu, nu numai să fie predată o schemă mitologică, ci şi ca studentul să beneficieze de rezultatul ei, aplicând aceste scheme la structurile cotidianului. Prin scrierea unui text care se referă la alte texte ale unor oameni morţi finalitatea este una strict „livrescă”. Dar mitul faustic, să zicem, poate fi urmărit nu neapărat în relevanţa lui strict literară, el poate fi urmărit în ansamblul de manifestări culturale ale studentului respectiv. Tehnicile calitative pot fi folosite nu numai ca metode de cercetare, ci şi ca suport pedagogic. Pe mine mă preocupă şi modificarea metodelor de predare în sistemul academic de la noi, care sunt execrabile. Văzând ce se întâmplă în SUA din punctul de vedere al metodologiilor de predare, situaţia la noi e dezastruoasă. Mă refer la modul cum se predă literatura, cum se predau tehnicile de redactare şi scriere, tehnicile de concepere a materialelor, lucruri care se fac şi aici, dar pe modelul vechi, cantitativ, reproductiv. La curs, profesorul îşi deschide propria carte, pe care poţi să o cumperi de la librăria „Universităţii” şi să o citeşti acasă. Gradul de relevanţă pedagogică în asemenea cazuri e zero. Autoritate maximă, calitate minimă.

Corin Braga: Necesitatea de schimbare ar putea avea ca vehicul introducerea ideii de cercetare participativă şi pentru studenţi şi pentru profesor, constituirea unui sistem de feedback, a unor grupuri prin care experimentezi învăţarea mai mult decât o practici. A practica predarea în loc de a o experimenta, dacă îmi permiteţi distincţia aceasta, este deja o formă autoritativă şi intruzivă de relaţie cu studenţii. Ştiţi că în psihologie există metode de impunere, precum în terapeuticile prin hipnoză, în care i se induc pacientului anumite mesaje şi îndemnuri (”te vei face bine”, ”îţi vei rezolvi problemele”, ”nu mai eşti anxios” etc), şi metode prin care îl laşi pe el însuşi să acţioneze şi să-şi rezolve problemele. Freud invoca în acest sens o comparaţie celebră între pictură şi sculptură: pictorul acţionează punând material, în timp ce sculptorul scoate material. Pictura şi hipnoza sunt tehnici prin adăugare şi ele corespund unei pedagogii intruzive, care intră în conştiinţa studentului şi-i impune anumite lucruri. Sculptura şi psihanaliza corespund în schimb unei pedagogii care presupune mai degrabă atragerea studentului, eliminarea părţilor care constituie nişte piedici, a stereotipiilor şi preconcepţiilor învăţate, a scenariilor explicative de care vorbeam anterior. Scopul unor asemenea metode ar fi eliberarea de sub blocaje şi osificări, cucerirea unei mobilităţi care să permită reevaluarea şi construcţia de sine. Care trebuie să fie însă raportul între metodele pedagogice prin impunere şi cele prin extracţie, asta trebuie să-i lăsăm pe specialiştii în pedagogie să ne-o spună.

Apropiindu-ne de final, aş dori să observ că discuţiile noastre nu s-au oprit foarte punctual pe textul prezentat de Doru Pop, pe toate taxonomiile şi clasificările făcute de el. Cred că nici nu era nevoie. Mult mai important este faptul că însăşi această discuţie deschide nişte perspective pe care Sanda Cordoş le-a subliniat deja. Mă gândesc la faptul că cercetarea pe care o putem dezvolta la Centrul Phantasma este, vrând-nevrând, prin formaţia, prin profesia noastră, una legată mai mult de cultural decât de social. Desigur, avem şi membri care vin dinspre sociologie sau se arată deschişi spre acest domeniu. Marele beneficiu pe care-l văd însă constă în faptul că noi, specialiştii în literatură, am putea importa metodele sociologice pentru analizele noastre de tip literar. Nu ştiu dacă acesta este chiar un răspuns la ce întrebai tu, Sanda, dar gândeşte-te că noi, ca teoreticieni ai literaturii, dispunem de nişte metode specifice de a aborda imaginarul, cum sunt spre exemplu cele arhetipale sau tematismul. Aerul proaspăt, tubul tubul de oxigen pe care ni-l aduce Doru constă în oferta de metode cu totul noi, ce deschid câmpul larg al unei antropologii literare.

Transcriere de Georgian Sas şi Aurelia Bârta