Jean-Jacques Wunenburger: Utopia sau criza imaginarului

Introducere

Utopia nu conteneste sa ne hartuiasca. Ea este acea cautare a posibilului care insoteste istoria culturii noastre occidentale, mereu supusa inovarii, deplasarii formelor si a valorilor. Utopia este relatia dintre imaginatia istorica si acel aiurea care nu este niciodata nicaieri si care ne poarta intotdeauna spre nou. insa paradoxal, utopia nu a intalnit niciodata pana azi atat de multa neincredere si nici nu a suscitat atatea incercari de demistificare. La acest sfarsit de secol XX, vremea suspiciunii a inlocuit era optimismului nerod, a progresismului idolatru. Calea ce trebuia sa duca inspre libertate si egalitate este jalonata de atat de multe crime incat sunt numerosi aceia ce parasesc teritoriile ratiunii, ale ratiunii stiintifice ori ale ratiunii statale. Vremea profetilor a lasat locul celei a judecatorilor. increderea neconditionata in marii carmaci ai istoriei s-a transformat in denuntare a marilor inchizitori; masinariile fericirii colective se gripeaza in zuruiala pieselor uzate. Promisiunea unor zori luminosi trece drept publicitate mincinoasa si abuz de incredere. Frigul din orasele si lagarele totalitare a ruinat prezumtia de nevinovatie si de transparenta a visurilor de progres ineluctabil. Pe caile istoriei se profileaza marele reflux al cruciatilor utopiei.
Sa fie vorba despre o retragere strategica sau despre o schimbare de cap compas? Aceasta mare fisura in unanimismul progresist, aceste razvratiri impotriva tiraniei unui logos morbid despre fericire, anunta cu adevarat o intoarcere la fructul poprit, imaginarul? impotriva ordinii sistemelor, impotriva abstractiunii ideologiilor se inalta strigatele dorintei si ale fantasmei. Imaginatia se vrea eliberata si ia cu asalt institutiile subrezite. Flacara subversiva a simtitului si a traitului mistuie mastile unui adevar inghetat. Dupa iarna obscurantista a patimilor sistemului, iata ca a sosit primavara creatiei, a diferentei, a comunicarii.
Problema este de a sti daca intoarcerii la imaginar ii este de ajuns o punere pe fuga a rationalitatii. Dorinta unei readapari din irational nu se confunda, oare, cu o nedeslusita ametire prin inform si spontan? Noii medici ai istoriei diagnosticheaza originea unei patologii rationaliste in imperialismul Luminilor si in reductionismul materialist. Pentru ei, imaginarul de maine zace sub straturile optimismului ideologic care s-au depus pe structurile mentale ale lui Homo Faber. Tragediile istoriei se pot deci vindeca fara sa lase cicatrice: este de ajuns sa i se redea cuvantul imaginarului, a carui intoarcere din exil va marca in sfarsit instalarea adevaratei libertati. Schiopaielile utopiei sunt accidente tranzitorii si regretabile care vor fi anulate prin irumperea salbatica a vechilor dorinte frustrate. Cand imaginatia va fi la domnie, toate puterile sufocante nu vor mai fi decat imaginare. in sabatul represiunilor, omul dorintei sarbatoreste copilaria lumii, inocenta adamica, pasiunea ludica.
Dimpotriva, ne putem intreba daca ajunge sa eliberam imaginea si dorinta pentru ca sa-l dezalienam pe om, asa cum ai scoate o piatra din nisipul in care se afla ingropata? Cancerul totalitar care roade statele moderne nu este oare decat o excrescenta recenta pe care ar fi suficient sa o excizezi? Se poate vindeca omul de utopismul ideocratic si antiumanist la fel de usor cum te-ai spala de o murdarie oarecare? Si mai mult – marea confiscare a visului n-a inceput decat odata cu monopolul stiintelor naturale si al politicii in secolul al XVIII-lea? Contaminarea imaginatiei sociale si istorice cu germeni de abstractiune si de morbiditate poate fi eventual regasita in zorii rationalitatii occidentale. Astfel incat este mare riscul sa vedem renascand, de dindaratul marii intoarceri la imagine, aceleasi visuri dezamagite din care iesim astazi traumatizati. Utopia cetatii ideale, terfelita ca ideologie asupritoare nu cumva se intoarce deghizata sub faldurile unei pseudo imaginatii eliberate? Asaltul pesimist si nihilist impotriva marilor masinarii rationaliste nu ascunde el oare un nou optimism, care nu face decat sa proiecteze in infra-intelectual investitiile afective si trepidatiile ideologice proiectate mai ieri in supra-intelectual? Altminteri zis, cautarea utopiei se deplaseaza si reinvesteste un camp irational, insa fara sa puna capat urmarii fanatice a unei perfectiuni absolute.
Astfel, denuntarea imposturii utopiei totalitare nu este poate decat o dezbatere falsa, un trompe-l’oeil. Deoarece fara sptijinul unei veritabile teorii antropologice a imaginarului, dizidentii romantici si complezent pesimisti nu pot intelege ca omul socratic si prometeic este departe de a fi fost deposedat de bucatele imaginare. Dimpotriva, marea rumoare a progresului, a revolutiei si a sfarsitului istoriei, iscata de ideologiile moderne, nu a frant o speranta, nici nu a frustrat o dorinta, ci tocmai ca le-a facut credibile exacerbandu-le, si le-a dat o putere de actualizare istorica fara precedent. Monologul sufocant al progresismului nu si-a putut impune discursul decat preluand stafeta de la un vis comun. Iar imaginatia occidentala nu a produs poate niciodata mai multe conduite fantasmatice decat in ideologia fericirii finale a istoriei. Astazi imaginatia nu este sufocata, ci epuizata de exploatarea necugetata a unei polaritati unidimensionale a puterii sale de visare. Excesele rationalismului stiintific si politic au slabit imaginatia inlantuind-o intr-o productie intensiva de imagini istorice stereotipate si monocolore. Altfel zis, criza imaginatiei contemporane rezida esential in nivelarea imaginii prin monopolul utopiei. Asa incat a denunta societatea unidimensionala si totalitara implica mai intai denuntarea imperialismului unei configuratii dominante de visuri sociale, visurile utopiene. Alienarea libertatii si a fericirii nu pot decat sa fie rezultatul unei aliante complice intre o imaginatie redusa la o logica istoricista si niste structuri sociale cariate de productivismul materialist. Or, imaginarul nu poate fi redus la visele utopice, care nu constituie decat un versant, un traiect. in a vrea deci sa scapi de exagerarile unei istorii care l-a dezbinat pe om crezand ca il imbina, care l-a intarcat inchipuindu-si ca il desavarseste, se cere sa restitui mai intai utopia intr-o structura antropologica a imaginarului, sa o inscrii in totalitatea regimurilor si stilurilor sale. Se va vadi atunci ca utopia este desigur un vector exemplar de maturare a imaginatiei sociale, dar ca dilatandu-se in chip emfatic, vrand sa absoarba intregul camp al productiei de visuri, ea provine dintr-o necontenita deculturare a imaginarului. Atunci imaginatia astenica si bancala nu mai are o forta reala de subversiune a realului, caci nu mai dispune de vitalitatea unui corpus de simboluri capabile sa lumineze istoria surplomband-o. Rasturnarea tiraniei abstractiunilor nu implica deci doar o desprafuire a unor forme conservate intacte in vreun muzeu imaginar, ci o reculturare, o reexploatare a potentialitatilor, o veritabila reeducare privind uzul social.
Asadar este mare riscul ca, astazi, contestarile socio-politice sa nu deschida cumva niste drumuri care nu duc nicaieri. Lipsiti de o logica si chiar de o patologie a imaginarului, nomazii dorintei vor pieri din pricina aceleiasi cauze pentru care lupta: stapanirea locurilor fericirii, in timpul imanentei. Nerabdarea lor ignoranta, bulimia existentiala ii vor deposeda inca o data de o revolutie culturala. Caci fiecare dintre ei se va zori sa reconstruiasca in pripa un refugiu precar in care sa-si adaposteasca pasiunea pentru viitor. Militanti pocaiti, ideologi demistificati, savanti renegati se complac in uriasa bricolare a unor certitudini noi, repotrivesc piesele detasate ale masinariei optimismului. Imaginatia redobandita, irealul eliberat alimenteaza panoplia tehnicilor de repotrivire a societatii de maine. Autogestiune, poli-culturi, marginalitati sunt tot atatea noi mesaje de speranta. Utopiei cenusii, noii profeti ai rezistentei la megapolis-uri si la politii ale fericirii, ii substituie printr-o multime de crainici, o noua utopie de culoarea trandafirului. Utopia, ca pasarea Phoenix, renaste mereu din propria cenusa. insa ne-am putea teme ca barbaria totalitara sa nu faca decat sa-si cedeze locul opusului sau, un nihilism salbatic, daca exigenta legitima si urgenta de a-i reda omului stapanirea propriilor limbaje ale visului ar ramane supusa unei fascinatii a dorintelor gangave. Ar fi gresit sa credem ca scapi de negativitatea utopiei spre a intra dintr-una in pozitivitatea imaginarului. Auscultarea logicii utopiei ar putea oricum sluji drept privire prudenta si distanta asupra crizei imaginarului modern, cu o miza atat de disputata.
Majoritatea abordarilor iconoclaste ale utopiei se straduiesc sa puna in evidenta deficientele acesteia, fie pentru ca ea nu se confunda cu realul, inducand prin aceasta un proces de sterilitate unei gandiri derealizate, fie pentru ca ea pacatuieste prin exces de imagini fanteziste, care o fac inadecvata intru intelegerea realului. Unii o alunga in numele unui activism, ceilalti in numele une stiinte speculative. Noi am vrea sa sustinem aici ca slabiciunea, si chiar esecul imaginatiei utopice vin paradoxal dintr-o desfigurare si o saracire a functiei irealului in om. intr-un sens, utopia nu este destul de rupta de real, nu este destul de suprareala pentru a exprima puterile imaginarului. Asa incat, supunand imaginatia occidentala utopiei, cultura noastra a renuntat in principal la profunzimea si la pluridimensionalitatea simbolurile si ale viselor. Utopia este poate cea mai subtila si mai daunatoare confiscare a imaginatiei, prin faptul ca o aplatizeaza intr-un regim hibrid, ca o aserveste unei domesticiri a istoriei. Veritabila forma reziduala, utopia, in amplitudinea sa extrema, innamoleste imaginarul intr-o retorica inghetata ori intr-un activism intemperant, care il condamna la pieirea simbolurilor, la ingustarea afectivitatii. De acum incolo este vorba despre a sti de ce utopia a putut sa monopolizeze dinamica cea mai vizibila a imaginatiei occidentale, cum a putut ea sa faca sa se creada in identificarea visului si a istoriei? Si mai ales cum se face ca, motor si martor al atator tragedii si impasuri al istoriei, ea poate inca si mereu sa treaca drept unealta mentala cea mai pretioasa si cea mai fecunda intru a-l smulge pe om din finitudine?
Aceasta genealogie a imaginatiei utopice nu poate, evident, sa pretinda la inventarierea exhaustiva a productiilor inglobate sub acest nume generic, nici la o teorie totalizanta, obiective pe care amploarea manifestarilor si a interpretarilor le dejoaca repede. Calatorind in zone razletite ale istoriei utopiei, regrupand multiplicitatea faptelor literare, sociale, politice, este mai putin vorba de a da un model arhitectonic al acestora, o fotografie fidela, cat despre a deslusi o atmosfera, de a schita siluetele semnificative. La opusul unei abordari analitice sau erudite, am dori sa schitam cateva itinerarii, sa trasam cateva perspective, care ar constitui tot atatea probleme si interogatii cate solutii si raspunsuri. Fortand pe ici o codificare banalizata, regasind pe colo inceputul unei piste napadite de maracini, am vrea sa reconstituim mai mult o schema a impulsurilor care misuna sub ordinea aparenta, decat sa elaboram o enciclopedie stiintica in stare, prin legi, sa desluseasca natura si istoria utopiei. Asadar, faptele si referintele nu sosesc intodeauna la locul lor si la ora potrivita, ci cauta o trecatoare inainte sa apara altundeva pentru a inlocui punctele de suspensie dintr-o ipoteza. Refuzand ispita de a ne sluji de o cheie unica ce ar deschide toate usile – si care deci nu explica nimic -, vom prefera sa incercam un rand de chei multiple, importand si exportand concepte si ipoteze venind din filosofie, din istoria artei, din stiinta politica, din istoria religiilor sau chiar din patologia clinica.
Fara sa propunem de la bun inceput un model unic redus, vom retine ca pertinenta orice unealta intelectuala care, traversand utopia, va arunca o lumina asupra activitatii, sau a lipsei de activitate ale imaginatiei. Caci utopia, pentru noi, nu este decat urma – si deci campul de investigatii – al unei desfasurari – amputate – ale imaginarului cultural.
Ramane atunci inevitabila axiomatica ce precede calatoria, protectia linistitoare a lentilelor colorate care lumineaza preferintele, care ghideaza orientarile privirii: sa marturisim ca este vorba mai putin de certitudini, cat de speranta, cea care ar vrea ca imaginarul uman sa fie pamantul natal al omului, cu conditia ca acest peisaj sa nu fie colonizat si poluat de o monomanie, redus si desfigurat de sensuri unice si limitate, pe care actiunea sau stiinta ar putea sa-l epuizeze si sa si-l aproprie ca pe niste bunuri de cumparat.