Twitter Gplus RSS

Dezbaterea 11


<< Dezbaterile Phantasma

 

Prezentare

Text

Masa Rotunda

 

Prezentare

 

Dezbaterile Phantasma
Generatii fara memorie

Pornind de la un text semnat de Stefan Borbély, membrii Phantasma au  dialogat pe tema decalajelor si diferentelor dintre generatiile culturale postbelice, mai putin generatia anilor ’50, a înghetului absolut. La dezbatere au participat, pe lânga autorul eseului luat în discutie, intitulat provocator “Generatii fara memorie”, Corin Braga, Marius Lazar, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordos, Doru Pop, Anca Hatiegan si, în calitate de invitati speciali, o serie de doctoranzi si masteranzi în stiinte umaniste ai Universitatii “Babes-Bolyai”, reprezentanti ai “noului val” douamiist. 

Discutia universitarilor clujeni a fost bidirectionata, textul lui Stefan Borbély permitând o multipla deschidere, fiind strabatut de mai multe fire rosii. Sanda Cordos si Marius Lazar au corectat si nuantat tabloul (de tip mendeleevian, în textul de baza) al generatiilor ce s-au succedat în posteritatea “obsedantului deceniu”, participante, si înainte, si dupa decembrie ’89, la “jocurile puterii”, din care, potrivit lui Stefan Borbély, optzecistii au fost expulzati (“saltati”) dupa caderea regimului comunist. Stelian Tanase, Emil Hurezeanu, Horia-Roman Patapievici, Sorin Antohi au fost personalitatile aduse în discutie drept contraargument la teza neintegrarii optzecistilor în structuri de influenta, institutii cu atributii executive, proiecte comunitare etc. Debarasata de orice conotatie “stilistica”, elitara, sintagma “generatia ’80″ poate fi aplicata inclusiv actualilor guvernati ai tarii, de la presedintele Basescu la primul-ministru Calin Popescu-Tariceanu, a remarcat, cu umor retinut, Sanda Cordos. Sociologul Marius Lazar a vorbit în schimb despre apetenta optzecistilor pentru cultura, pentru estetic, care ar sta la baza reticentei lor de a se implica în politica. Corin Braga a abordat tema generatiilor prin prisma psihanalizei, iar Doru Pop a facut o hermeneutica a termenilor de “putere”, “actori culturali”, “actori politici”, des invocati în discutie.

Referindu-se la modul sau de a media raportul tinerelor generatii cu memoria traumatica, lunga vreme ocultata, a gulagului comunist, Ruxandra Cesereanu, titulara unui curs optional axat pe aceasta problematica la Facultatea de Stiinte Politice, a subliniat importanta liberului consimtamânt în asumarea trecutului totalitar. La rândul lor, cei mai tineri au vorbit despre rostul posibilitatii individului de a selecta si a discerne dintr-o multitudine de informatii si perspective diverse, majoritatea aratându-se refractari la eticheta de “generatie fara memorie”.

Anca Hatiegan 

 

[Top]

Text

 

Stefan Borbély
Generatii fara memorie

Tema pe care v-o propun azi spre dezbatere deriva, pe de o parte, din câteva experiente personale pe care le-am încercat în ultimii ani, si, pe de alta, din observarea empirica a unor aspecte intelectuale, sociale si politice ale României postrevolutionare. În mod inevitabil, cele doua planuri se intersecteaza, motiv pentru care îmi cer îngaduinta sa vi le detaliez, nu înainte de a va preciza ca optiunea mea pentru stilistica interogativa a acestui text de pornire e deliberata. Prefer sa pun întrebari, cu speranta unor deslusiri ulterioare – ale unor aspecte: chiar în dezbaterea noastra de azi -, decât sa formulez verdicte finale sau concluzii erudite, generale, docte, dar pripite. 
Interogatiile se mai datoreaza si faptului – ma vad silit sa recunosc… – ca nu detin raspunsuri bine echilibrate la unele dintre întrebarile pe care vi le pun. S-ar putea însa, la fel de bine, ca unele dintre raspunsurile pe care mi le-am formulat deja sa fie gresite, pe simplul motiv ca ele deriva dintr-o alta experienta de generatie, a optzecismului – careia cu onoare îi apartin… -, decât aceea care domina mentalitatea publica a României de azi. Am mai scris si în alte locuri, cu acuratetea relativa a unei obsesii (unele dintre aceste nedumeriri pot fi gasite în volumul Opozitii constructive, din 2002, altele în Cercul de gratie, din 2003), ca usurinta cu care societatea româneasca postrevolutionara a trecut peste generatia ’80 în distributia functiilor decizionale si politice reprezinta o neatentie destul de bizara, si cu siguranta contraproductiva pe termen imediat si lung. De bine, de rau, generatia ’80 atinsese maturitatea umana în momentul Revolutiei din decembrie 1989, crescând într-un climat de coercitii politice si existentiale greu de imaginat astazi. Ele au fost marcate, în principal, de repartitiile obligatorii în virtutea mediei de absolvire a facultatii, de cele mai multe ori în sate si catune situate foarte departe de marile centre de cultura, unde, cum bine stiti, majoritatea optzecistilor au stat în mod obligatoriu cel putin trei ani, fara posibilitatea de a se transfera în institutii culturale care le-ar fi asigurat supravietuirea. Celor care continua sa creada ca perspectiva generationala e o grila falsa de abordare a culturii noastre postbelice, pe motivul ca împartirea scriitorilor nostri în “generatii” decenale (’60, ’70, ’80 etc.) nesocoteste segmentul de timp de 30 de ani care se cuvine sa i se acorde unei generatii pentru maturizare, mi-as îngadui sa le sugerez opinia contrara – asa cum am facut-o si în câteva texte din Opozitii constructive sau Cercul de gratie -, potrivit careia, în privinta literaturii noastre postbelice, criteriul extensiv e relativizat de cel strict decenal, pe simplul motiv ca generatiile ’60 si ’70 au beneficiat de reale continuitati institutionale de promovare dupa licenta – universitati si institute de 3 ani, redactii, centre de creatie, institutele de cercetare ale Academiei etc. – , la care optzecistii nici macar n-au mai îndraznit sa vizeze! 
Acestora li se adauga, în mod firesc, inertiile cutumiare ale vietii noastre literare, relativ osificate deja în momentul în care optzecistii ajung sa se “bata” pentru câte un loc modest la masa cu trufandale a celor mari. Daca privim evolutia literaturii noastre postbelice din acest punct particular de vedere, ajungem la concluzia ca generatia ’60 a beneficiat de conditiile cele mai generoase de promovare sociala si literara, din cauza “vidului” care se instalase în cultura noastra prin jdanovismul stereotipizant, purpuriu, al anilor ’50. Atunci când saizecistii au intrat în arena, ei au avut, din start, cui si caror idei sa li se opuna: oferta pietei apucase sa estompeze achizitiile caricaturale, distorsionante ale jdanovismului, atentia lor ostila fiind integral captata de protagonistii purpurii care mai supravietuiau prin redactii, scriau în reviste, blocau cercetarea pe unde apucau etc. 
Opozitia aceasta îsi avea, însa, subtilitatea ei, din punctul de vedere al Sistemului: era o lupta cu un trecut repudiat în mod oficial de catre partid, cu reziduurile unui trecut pe care nu-l mai cautiona nimeni, altfel spus: era o opozitie canalizata exclusiv pe un fagas literar, cultural si estetic, fara sa implice radicalismul politic, protestul sau disidenta. Asa se explica faptul ca nu am avut un Solzenitsyn sau un Saharov, ca am ratat, cu seninatate, toate evenimentele de solidarizare intelectuala pe care ni le oferea Timpul (1956, 1968, 1977 etc.), dar asa se explica – dupa parerea mea – si autosuficienta culturala a acestei generatii, careia îi datoram, în ultima instanta, o cutuma de lucru foarte rezistenta, pe care perioada postrevolutionara abia de reuseste sa o clinteasca: aceea de a trebalui mereu doar în propria noastra ograda, fara a ne uita peste gard la cea anume fac vecinii.
Generatiei ’60 i se poate imputa – în opinia mea – faptul ca sentimentul nostru cultural nu a dezvoltat o dimensiune regionala, transnationala. Marile noastre nume au preferat întâlnirile aleatorii de la Paris, Havana sau Washington colaborarii lucrative cu Belgradul, Sofia, Varsovia sau Budapesta. Efectul avea sa îl traim doar peste trei decenii, atunci când – ajunsi în pagul izbavitor al Revolutiei – ne-am întrebat ingenuu de ce vorbesc polonezii sau ungurii cu fervoare de “contracultura”, de Ginsberg, Timothy Leary, hippies, Beat Generation, Havel, Gombrowitz, Esterházy, Foucault, Lacan sau Kundera, de ce exalta ei doctrina “culturilor marginale”, alternative, non-dominante ale postmodernismului, sau “antipolitica” lui Konrád, atunci când noi vorbim, în continuare, de Camus, Sartre, eventual Heidegger, receptati trunchiat, sau chiar de Thibaudet, de la care împrumutam triada metodologica a relatiei dintre doric, ionic si corintic? 
Concluzia la care ajung din ce în ce mai des, meditând pe marginea unor asemenea defazari, este ca inertia, endemica, intrinseca, adica aceea din interiorul literaturii române a fost mai mare, la noi, decât presiunile exercitate de catre partid, ideologie discretionara sau de catre cenzura. Saizecistii au “ritualizat” autosuficient literatura româna, blocând-o si la nivelul vietii literare, prin construirea unei piramide axiologice discretionare, în vârful careia se aflau criticii de întâmpinare. Acest cadru functional a surdinizat, apoi, dinamismul institutional al literaturii noastre pâna dincolo de Revolutie, lamentatiile contemporane pe care le auzim si azi cel mai des legându-se, în mod firesc, tot de absenta – sau, ma rog, de “disparitia”… – Marelui Critic de Întâmpinare, care împarte coronite premiantilor si îi admonesteaza cu severitate pe cei recancitranti. 
Ducând logica evolutiva a literaturii noastre mai departe, sunt de parere ca, dintre toate generatiile pe care le-am avut în perioada postbelica, generatia ’70 a fost cea mai conformista sub aspect politic si cea mai putin inovatoare sub aspect metodologic. A fost, însa, o generatie a restituirilor, a racordurilor culturale restitutive – câteodata esentiale. Într-un mod ciudat, daca privim lucrurile în evolutie temporala, ajungem la concluzia ca nu generatiei ’60 – într-un mod paradoxal – , ci aceleia imediat urmatoare îi datoram reasezarea culturii noastre în matca memoriei ei firesti, marcata, în principal, de racordul cu stilistica si mentalitatea interbelica, mai ales în privinta balcanismului desciptiv si a ortodoxiei rasaritene. Coincidenta dintre oferta politica a Sistemului – din ce în ce mai autohtonist – si aceasta preocupare poate fi discutata cu folos, tot asa cum am putea insista în cursul discutiilor – cred – pe absenta reflexului ostil din sintaxa culturala a generatiei ’70, obligata sa se dezvolte într-un climat non-opozitional. Motivul îl constituie, în principal, liberalismul cosmopolit al anilor 1967-71, din traducerile caruia – de multe ori, spectaculoase… – literatura româna a trait pâna dincolo de pragul Revolutiei din decembrie 1989. 
Nu întâmplator, atentia acestei generatii s-a focalizat în directia “provinciilor imaginare”, atât de atent analizate într-o carte autonoma de catre Nicolae Oprea: provincii fantasmatice, mitice, marginale, populate – ca în Omul de nisip al lui Mircea Ghitulescu -, de fiinte vegetale stranii, cu propensiuni mesianice, rasaritene, marcate de dorinta instituirii unui sistem educativ informal, alternativ, construit pe o logica monastica. Acestei generatii îi datoram, însa, si refacerea legaturii cu interbelicul spiritualist, chiar national si nationalist, deschiderea înspre stilistica dispersiva a Balcanilor (prin exaltarea lui Ion Barbu) – altfel spus, ei îi datoram re-racordarea noastra – în termenii evazivi, estetizanti, pe care ideologia timpului îi îngaduia – la spiritualitatea rasariteana. Lor li se datoreaza, pe de alta parte, recurgerea la cultura ca la un instrument de protest politic alegoric, sibilinic, asa cum s-a întâmplat, de pilda, cu Marea trancaneala a lui Mircea Iorgulescu sau cu Calpuzanii lui Silviu Angelescu. 
Optzecistii au adus, în aceasta schema evolutiva, aversiunea structurala fata de Puterea Zilei, fata de Establishment, si decizia de a raspunde unei provocari politice ultragiante prin mijloace estetice, cu un rezultat firesc, care a fost postmodernismul. Optzecismul a fost – daca privim în perspectiva evolutiva – prima generatie ne-restitutiva a literaturii române postbelice; prima generatie care a refuzat sa traiasca predeterminata de trecut, pentru a-si defini “aventura” printr-o relatie eroica, responsabila stabilita cu prezentul. Într-un mod de-a dreptul bizar, însa, dintre toate generatiile aflate în disputa în momentul Revolutiei din decembrie 1989, optzecistii au fost cei care au “fortat” cel mai mult, în perioada postrevolutionara, racordarea noastra la trecut. E o ciudata reconversie aici, care elimina teza unui optzecism monolitic, “îmremenit în proiect”, care a actionat, dupa Revolutie, la fel cum a facut-o si înainte. Dimpotriva, orientarea tematica, temporala a optzecismului s-a modificat dupa 1989, generatia devenind, structural, mult mai conservatoare de cum fusese pe vremea dictaturii. De aceasta reconversie se leaga, în cele din urma, si întrebarile pe care doresc sa vi le adresez în finalul acestui text. Sa mai asteptam, însa, putin pâna atunci, pentru a radiografia si alte aspecte.
Predilectia acordata esteticului ca forma de existenta, biografica si culturala, reprezinta, cred eu, si explicatia motivului pentru care optzecistii nu au fost integrati în jocul puterii dupa Revolutia din decembrie 1989. Pe de o parte, aversiunea lor fata de autoritatea politica – orice autoritate, indiferent de coloratura – , adica aversiunea fata de Establishment era atât de marcanta, încât refuzul instinctiv al colaborarii a fost, la ei, mai mare decât dorinta de a se implica. Pe de alta parte, ei s-a mentiunut, si dupa 1989, pe linia sintaxei lor culturale firesti, preferând sa ofere raspunsuri de ordin estetic provocarilor din jur: au construit reviste (Euphorion, Vatra, Familia, Apostrof, Poesis, Calende etc. sunt conduse de catre optzecisti), au pus umarul la articularea unei vieti literare decomplexate, neinertiale (atât cât se putea), au format ASPRO, au intrat masiv în universitatile cu profil umanist, participând nu la reforma lor institutionala, ci la sincronizarea lor intelectuala cu ceea ce se întâmpla în institutiile academice occidentale (Facultatea de Litere din Brasov, pornita de la radacini dupa Revolutie, e cel mai bun exemplu), dar s-au ferit de implicare politica directa, cu câteva minime exceptii, unele de durata efemera (Vasile Popovici, Liviu Antonesei). 
Foarte interesant e faptul – complementar, în opinia mea – ca nici societatea civila nu s-a folosit în mod direct de optzecisti, ca initiatori de institutii sau promotori (eventual constructori) de proiecte comunitare; optzecistii au fost anexati acestor proiecte (Grupul pentru Dialog Social, Fundatia Soros etc.), unii sunt foarte activi în interiorul lor (Mircea Mihaies, Andrei Cornea etc.), dar nu le-au construit, nu ei au fost cei care au destelenit brazda. Consecinta o reprezinta, fireste, slaba reprezentare a optzecistilor în structurile politice de decizie, la nivel local, judetean sau national, retractilitate al carei corolar este, la fel de firesc, oportunismul pragmatic (nu folosesc termenul în sens peiorativ, ci descriptiv!) cu care reprezentantii generatiilor urmatoare au ocupat terenul lasat liber. În momentul de fata, în România actului politic, decizional, executiv exista un soi de “prapastie” – un loc gol, teren viran – între reprezentantii generatiei ’70, care s-au distins în politica, si cei ai generatiei ’90, care au profitat de o carenta umana si de reprezentare: Revolutia a “saltat” peste generatia optzecistilor, acest fenomen socio-cultural fiind unul dintre cele mai tulburatoare ale actualei stari de lucruri în România. 
Ajung acum la experienta personala pe care am avut-o – sugerata în paragraful introductiv al provocarii de fata – si la întrebarile pe care doream sa vi le pun. Tot facând cursuri si seminarii despre imaginatia ostila a Razboiului Rece, organizând simpozioane legate de aceasta tema sau scriind câteva eseuri, am fost la un moment dat întrebat – serios, deloc insidios – de catre un grup de studenti foarte maturi în gândire si în optiunile lor axiologice, cum se explica faptul ca mi-am ales ca subiect aceasta perioada? Întrebarea viza nu atât preocuparile mele, cât responsabilitatea mea educativa, “de catedra”, am putea spune, fata de ei: de ce – m-au întrebat ei foarte serios, si întrebarea avea o bataie mai lunga – mai multi dintre profesorii tineri cu care au tinut cursuri si seminarii s-au oprit cu precadere asupra anilor ’50: asupra totalitarismului crâncen, discretionar, asupra Gulagului, a Rezistentei din munti, asupra literaturii proletcultiste si jdanoviste, adica asupra unei traume pe care ei nu au trait-o, decât – eventual – la modul indirect, prin memoria revansarda a unor interpusi. 
De ce – se întrebau ei – ne grabim sa transformam perioada cu pricina într-o realitate muzeala sau de biblioteca, neutralizând implicit întreaga sa încarcatura umana atroce? De ce vorbim tot de închisori, deportari, cenzura, Securitate, Holocaust sau Gulag – noi, care am avut parte doar incidental de ele, de regula în ipostaze soft, fara sânge si fara teama ca ne-am putea pierde viata? Nu suntem oare – au sugerat ei – complicii involuntari ai unui fenomen de eufemizare culturala si politica, transformând în realitate de biblioteca, erudita, distanta, decantata – chiar unii o fac cu mijloacele metodologice ale istoriei orale -, ceva ce a fost crâncen, atroce, tragic, adica aproape imposibil de suportat omeneste? 
Mai este un aspect aici – spuneau ei. Datorita Revolutiei, adica a unei conjuncturi istorice fericite, ei, tinerii pe care-i avem în jurul nostru, au fost feriti de toate aceste atrocitati. Nu au “luptat” pentru aceasta eliberare de coercitie, ci s-au trezit traind în ea, în mod cu totul si cu totul firesc, asa cum pestele se bucura de apa si ursul polar de banchiza. Nici memoria lor nu a mai fost “formatata” de amintiri legate de aceasta perioada, pe care au cunoscut-o, cel mult, bunicii sau strabunicii lor: parintii lor pot evoca, cel mult, restrictiile alimentare si sociale ale anilor ’80, dar nu închisoarea, salbaticia empirica, de sânge a Securitatii (cu minime exceptii, de la caz la caz), deportarile sau Canalul. 
Pe de alta parte, ei se bucura, pentru prima oara în istoria politica postbelica a României, de privilegiul sincronizarii galopante cu Occidentul, facilitata în principal prin intermediul Internetului, al culturii vedetistice, televizate – nu discutam calitatea acum, oportunitatea unei asemenea subculturi -, al sexului sau chiar al unor adjuvante extreme nedorite, cum sunt criminalitatea sau drogurile. Toate acestea – spuneau ei – îi leaga de prezent: într-un mod imperativ, spasmodic, angajant, total. Ei constituie – îndepartez din nou nuanta peiorativa a constatarii – o generatie fara memorie; o generatie a dreptului de a trai în prezent si de a-si proiecta, aproape iresponsabil, dar entuziast, dorintele de viata în viitor. Ei constituie o generatie eminamente cosmopolita, o generatie a emigrarilor masive, a lucrului în strainatate, a realitatii virtuale, planetare, o generatie – prima, de multe decenii – cu multi si foarte multi bani, care se poate gândi – ma refer în principal la managerii tineri, care au preluat majoritatea firmelor noastre multinationale – la plecari peste hotare fara inhibitii pecuniare traumatizante, la vacante petrecute în locuri exotice, asa cum noi ne gândeam, în anii nostri de formare – fara sa fim siguri, totusi, ca vom ajunge acolo, la Costinesti sau la Vama Veche. 
În aceste conditii, pe care ei le-au primit de-a gata, fiind privilegiul lor istoric fericit, avem noi dreptul sa le încarcam memoria cu traume straine modului lor de viata, sensibilitatii lor, cu atrocitati care nu le apartin, pe care nu doresc sa le interiorizeze? 
Desigur, veti spune ca dilema este fals pusa, ca trebuie sa-si cunoasca istoria, mai ales ca ei traiesc într-o tara în care istoria se poate repeta oricând, transformând inconstienta hedonista de azi în tragedia cumplita de mâine. 
Perfect de acord. Numai ca raspunsul e slab, nemultumitor, previzibil. Iata motivul pentru care am asternut pe hârtie aceasta provocare… 

 

[Top]

Masa Rotunda

Dezbaterile PHANTASMA 
Stefan Borbély:    Generatii fara memorie
Decembrie 2005

 

Corin Braga: Iata-ne la a unsprezecea sedinta Phantasma. Ramâne de vazut daca în continuare vom ajunge la doisprezece apostoli sau, ca Nichita Stanescu, ne vom opri la 11 elegii. Cel mai probabil este ca, mai departe, vom gândi o noua formula de dezbateri, dar nu este acum momentul sa zabovim asupra acestui lucru.
Dupa cum ati vazut, ultimele dezbateri, propuse de Cornel Vâlcu si de Horea Poenar, au fost niste sedinte în care a prevalat factorul filosofic (chiar filosofic-lingvistic), asadar aripa literara si teoretica a Centrului nostru. Astazi, cu dezbaterea pe care ne-o propune Stefan, ne reîntoarcem în aripa social-politica, spre cercetarile de imaginar social. Textul sau, “Generatii fara memorie”, ridica niste probleme de etica, de pedagogie, apoi de natura psihologica, sau de psihologie a pedagogiei, de mentalitate si de istoria ideilor. Fara alte introduceri, am sa îi dau cuvântul lui Stefan, sa intram direct în dezbateri, dar nu înainte de a anunta faptul ca, spre deosebire de sedintele anterioare în care participantii la aceste discutii au fost strict membrii Centrului, cadre didactice, de data aceasta, în ideea de a avea un public capabil sa raspunda întrebarii ridicate de textul lui Stefan, am invitat mai multi doctoranzi: Ioana Macrea, Andrada Fatu-Tutoveanu, Cornel Pintilescu, Andrei Simut, Iulia Micu, Cosmina Berindei. Unii din acestia au state grele în cercetarea imaginarului social, ma gândesc la Ioana Macrea-Toma care lucreaza pe cenzura. Pe scurt, îi invitam sa se transforme într-un mic focus-grup (desi nu as vrea sa abuzez de acest termen, si asa îl folosim la un mod destul de nespecific), care sa fie dispus sa reactioneze la anumite întrebari, sa devina subiectii dilemei ridicate de Stefan. Desigur, acest lucru nu trebuie înteles într-un sens constrângator, vedem pur si simplu în ei reprezentantii unor idei proaspete care ar putea sa dea un raspuns, sau în orice caz sa schiteze o directie de dezbatere în legatura cu textul lui Stefan. 
Marius Lazar: Avem un text de la Stefan si ma întrebam daca între timp ar modifica ceva la textul respectiv?
Stefan Borbély: N-am modificat nimic între timp, cu atât mai mult cu cât au trecut destul de putine zile de când l-am definitivat. As preciza, însa, ca nu l-am scris doar din dorinta de a servi ca text-pilot pentru aceasta dezbatere Phantasma; ceea ce m-a interesat este sa propun o platforma de discutie care sa treaca dincolo de generatia noastra, a optzecistilor, ca o deschidere si o invitatie la dialog pentru cei mai tineri din jurul nostru. Textul nu reprezinta doar o ipoteza speculativa, ci porneste de la o realitate cât se poate de concreta, pe care o urmaresc cu strângere de inima de mai multi ani, chiar la noi în facultate, în convorbirile si seminariile cu studentii. În anii din urma mi s-au tot pus întrebari de genul celor pe care le întâlniti aici (“în ce lume au trait bunicii si parintii nostri?”; “toti cei care au trait în comunism au fost duplicitari?”; “sunt ei toti vinovati, sau exista grade diferite de vina?” etc.), si am dorit sa trimit interogatia mai departe, sa fac din ea o dezbatere publica. Propun, asadar, un text mai degraba introspectiv; pe de alta parte, el contine multe întrebari la care nu noi, optzecistii suntem chemati sa raspundem, ci oamenii care vin dupa noi, cu o alta perceptie si cu o alta experienta de viata. Sunt si întrebari – recunosc – la care nu am înca raspuns si îl astept de la altii. Textul, asa cum ati vazut, nu se limiteaza la domeniul literaturii, ci se deschide înspre alte teritorii:  ideologie, psihologie individuala si colectiva, sociologie, sintaxa mentalitatilor, mediu academic, arta etc.
Sanda Cordos: Am citit cu mare interes textul tau, Stefan. Am mai multe observatii, ele sunt în general punctual prilejuite de frazele si de ideile tale. Le voi rosti în maniera în care le-am facut pe masura ce am citit textul. Vorbesti, chiar în punctul de plecare, despre “usurinta cu care societatea româneasca post-revolutionara a trecut peste generatia 80 în distributia functiilor decizionale si politice”. Daca te referi la generatie în partea ei culturala, cred ca generatia 80 se gaseste în niste functii de decizie, în conducerea unor reviste si chiar a unor institutii culturale. Faptul ca acesti, sa zicem, “actori” culturali nu au trecut în câmpul politic, sau n-au trecut în asa fel încât sa formeze printre politicieni o inteligentsie culturala, asta cred ca ar fi de discutat. Oricum, ne putem întreba daca nu cumva politicienii care au actualmente functii decizionale (în expresia ta) nu sunt de fapt tot optzecisti. Aici însa as avea nevoie de niste date (de nastere). Presupunerea mea este ca atât presedintele, cât si premierul României sunt optzecisti, biologic vorbind, deci fac parte din aceasta generatie. Sunt oameni nascuti, la fel cu optzecistii “culturali”, în jurul anului 1950, presupun, nu? De asemenea, cred ca foarte multe functii de decizie în stat, si în parlament totodata, sunt ocupate de optzecisti.
În ceea ce priveste generatia 70, mai exact sintagma de generatie 70, eu sunt rezevata întâi de toate fata de acest construct. Desi stiu ca e o ipoteza cu o oarecare circulatie, nu cred ca exista o generatie 70, tocmai pentru ca nu cred ca promotia de scriitori care apare în acest deceniu, în anii 70, ar schimba ca viziune, ca teme, ca motive ceva major în cultura (desi în rîndul ei exista mari scriitori). Ipoteza mea este ca avem o generatie 60 care-i înglobeaza ca pe   un al doilea val si pe scriitorii care debuteaza în anii 70. Însa, dincolo de aceasta rezerva terminologica, observatia mea e alta: eu nu cred ca generatia 70, literar vorbind, asa cum o delimitezi tu, face legatura cu interbelicul spiritualist, national si nationalist. Ma gândesc ca exista o falanga, cu ghilimele de rigoare, cât se poate de rationalista între acesti scriitori, de la Gabriela Adamesteanu la Radu Mares, la echinoxistii Dinu Flamând si toti ceilalti. Cred ca legatura cu interbelicul spiritualist se face într-adevar în anii 70, dar prin asa numitii protocronisti, care nu sunt neaparat – ba chiar deloc – niste reprezentanti ai acestei promotii sau ai acestei generatii culturale. 
Spui apoi ca optzecistii nu au fost fondatori ai proiectelor comunitare postdecembriste. În ansamblu s-ar putea sa ai dreptate, dar cred ca exista exceptii care ne obliga sa le luam în seama. Ma gîndesc la Stelian Tanase, care este unul dintre fondatorii Grupului de Dialog Social si al  revistei 22,  la Emil Hurezeanu…
Stefan Borbély: Sorin Antohi…
Sanda Cordos: Vorbesti apoi despre un protest politic alegoric, sibilinic, în cartile de critica literara din anii 80. E foarte bine zis si cred ca subliniezi o problema reala din epoca, dar nu cred ca acest protest politic alegoric, cum spui tu, poate fi citit dincolo de contextul si de sistemul în care aceste carti au aparut. El a implicat într-adevar o forma de parteneriat, de dezacord, de tot ce vrei tu, dar aceasta folosind niste coduri de care nu cred ca putem sa nu tinem seama. 
În ceea ce priveste generatiile care vin, trecând, asadar, de la optzecisti si saptezecisti la generatiile de dupa Revolutie, nu-ti ascund ca dupa ce am citit textul (în urma cu câteva zile) sintagma “generatii fara memorie” mi-a ramas în minte si m-am tot gândit la ea. M-am gândit la aceasta situatie care pentru mine nu e o noutate. Si mie mi s-a pus aceasta întrebare, si nu numai din partea celor mai tineri decât noi: de ce ma ocup de aceasta perioada? Nu stiu daca îti mai amintesti, în momentul în care ai avut primul program NEC-Linkai organizat o conferinta despre realismul socialist. Între invitati s-a numarat Claude Karnoouh, care ne-a spus privindu-ne cu un sentiment destul de amestecat, din care nu era exclusa nici un fel de ironie, nici un fel de compasiune: De ce ne pierdem vremea cu lucrurile acestea? Întrebarile de felul acesta vin, asadar, din mai multe parti. Vin, cu o oarecare detasare ironica, si din partea studentilor (si când am discutat, tot aici, la Phantasma,  despre rezistenta în literatura, a mai  aparut problema aceasta), si sigur ca atunci când vin de la ei este chiar mai dureros decât atunci când le pune altcineva. 
Însa nu cred ca putem spune despre studentii de acum ca sunt o generatie fara memorie. Ei au, mai degraba, alta memorie decât a noastra. M-am gândit daca, spre exemplu,  optzecistii din primul val care sunteti voi, sau cei mai întârziati asa ca mine (eu sunt în raport cu optzecisti cam ca saptezecistii în raport cu saizecistii), asadar daca voi, cei din prima generatie, ati preluat – sa zicem – tema razboiului din memoria parintilor vostri. Altfel spus, cred ca memoria se constituie nu neaparat si nu întotdeauna dupa niste legi sau reguli ale respectului, ale transmiterii clare de la o generatie la cealalta, ca memoria, nu o data, se constituie, mai ales cultural vorbind, împotriva a ceva. As invoca sintagma unui subtitlu al lui Mircea  Nedelciu: roman înpotriva memoriei. Memoria culturala este,  nu o data, naravasa si surprinzatoare, ceea ce nu înseamna ca nu exista. 
De ce eu am ramas la aceasta tema? Iata o întrebare la care n-am reusit înca sa-mi dau un raspuns. Si suntem câtiva din acest al doilea val optzecist, foarte apropiati ca vârsta, Ruxandra, Marius Oprea,  Ioan  Stanomir, Ion Manolescu,  Caius Dobrescu, Adrian Cioroianu care ramânem oarecum balansând undeva între cele doua lumi si ne întoarcem mereu acolo.  Am niste explicatii de uz personal de care nu sunt tocmai multumita.
Stefan Borbély: Sa încerc sa raspund. Stiu foarte bine ca sunt controverse în ceea de priveste împartirea literaturii noastre postbelice pe generatii, dar textul nu a fost scris în nici un caz pentru a redezgropa sabia discordiei. Pornind de la dinamica profesionala a generatiilor de dupa 1950, de la posibilitatile diferite de integrare institutionala, pornind de la înfiintarea judetelor în 1968 (care au generat o sumedenie de locuri de munca în cultura la nivel local, ca si la o multime de publicatii, ocupate cu precadere de catre reprezentantii generatiei ’70), luând în considerare si ceilalti factori, ca de pilda obligativitatea repartitiei postuniversitare si incapacitatea legala a generatiei ’80 de a ocupa locuri în cultura, presa si în cercetare, eu cred ca structurarea pe generatii, ’60, ’70, ’80 este transanta si ca aceasta diferenta este sustinuta de tipologii tematice, culturale si ideologice diferite, specifice. Conditiile social-istorice, sansele de promovare, conditiile concrete, empirice de existenta, modul în care se obtinea consacrarea, gestionarea prestigiului simbolic si siguranta zilei de mâine demonstreaza, dupa mine, ca exista un clivaj marcant între generatia ’60 si ’70, tot asa cum exista – poate si mai acut… – între ’70 si ’80. Placa turnanta a acestei dinamici o reprezinta, în opinia mea, generatia ’70, diferenta fiind punctata si de prestanta politica si sociala de dupa Revolutie, când – s-a vazut foarte bine – reprezentantii acestei generatii au ocupat febril toate scaunele de decizie. “Saptezecistii” sunt interesanti si pe motivul ca în perioada lor de articulare si de maturizare ei au prins timpuri mai asezate decât cei din generatia ’60. Generatia ’70 a fost prima generatie care nu s-a simtit obligata sa se defineasca, la modul coercitiv,  prin opozitie fata de un trecut: acesta e si motivul pentru care, la nivel existential, generatia ’70 a putut dezvolta un pragmatism contractual cu prezentul, pe care l-a valorificat cât se poate de bine dupa Revolutie. Spuneam în text ca partea tulburatoare din toata aceasta evolutie eterogena a generatiilor este ca generatia ’60 s-a razboit cu un trecut pe care partidul îl etichetase deja ca fiind negativ: era un trecut înca foarte recent, e adevarat, dar el fusese deja stigmatizat la nivel oficial ca disfunctional, anacronic sub aspect ideologic. Exista un anumit consensualism fericit, adaptativ în toata povestea aceasta, fiindca, datorita lui, generatia ’60 ajunge sa se razboiasca nu cu Sistemul ca atare (asa se face ca nu am avut disidenti, spre deosebire de celelalte tari socialiste), ci doar cu reziduurile ideologiei vechi, jdanoviste, care mai ramasesera prin cultura. Prin acest contractualism piezis, partidul se pune la adapost, dându-le scriitorilor si oamenilor de cultura un cal de bataie. Consecinta este ca generatia ’60, marcata de prudenta adaptativa, nu s-a razboit cu Sistemul ca atare, ci doar cu inertiile si sechelele marginale ale acestuia: ea a trait “aventura” care i s-a îngaduit sa o traiasca, nu a trecut mai departe, spre angajare opozitiva sau eroism. Privilegierea complicitatii în defavorarea eroismului a fost mostenita, cu minime exceptii, si de catre reprezentantii generatiei ’70, care au decantat-o, însa, într-un alt tip de sentiment cultural decât saizecistii, mai ales prin literatura “provinciilor imaginare”, atât de bine analizata de catre Nicolae Oprea: pe model Paltinis, ca marca sintetica generala, câte un întelept aici, într-un sat aflat la marginea fantasta a lumii,  unde el construieste o scoala de gândire sau chiar o universitate, câte un tinut imaginar dincolo, atemporalizat, înzestrat cu legile ei specifice si cu ritmul sau propriu, de regula vegetal. Cei din generatia ’70 construiesc, astfel, la marginea Sistemului, ceea ce înseamna, totusi, ca Sistemul ramâne referential pentru ei, este acolo, ca o obsesie la care se raporteaza, care îi predetermina. Abia optzecistii ajung sa traiasca anti-sistemic, numai ca nici la ei ostilitatea viscerala si ideologica fata de Sistem nu se converteste în revolta politica, ci în evazionism estetizant, ceea ce duce, dupa Revolutie, la fronda anti-Establishment si la refuzul de a accepta roluri politice. Dupa Revolutie, optzecistii au dat în mod vadit un raspuns estetic evenimentului politic care le-a schimbat destinul: au construit reviste, edituri, au scris carti, au contribuit la înnoirea universitatilor noastre (si, într-o mai mica masura, a scolii…), dar au delegat puterea politica altora. Dupa parerea mea, a fost si continua sa fie (desi nu stiu ce s-ar mai putea face), o eroare strategica. 
Sanda Cordos: Bun dar tu ai spus ca nu au functii politice. 
Stefan Borbély: Nu au functii politice. Raspunsul general este de ordin estetic. Faptul ca cineva lanseaza Apostroful, faptul ca cineva construieste Familia, Vatra, Discobolul, Euphorion si asa mai departe nu înseamna din punct de vedere politic absolut nimic, ni macar pe plan local. Nu înseamna putere de decizie, nici macar de influenta pe alocuri. Era cu totul altceva daca în momentul Revolutiei din decembrie 1989, generatia ’80 ar fi convertit în valoare politica maturitatea intelectuala si autoritatea morala de care dispunea la modul virtual, difuz: pentru asta ar fi fost nevoie de un alt fel de raspuns la eveniment decât cel estetic, bazat pe psihoza anti-Establishment-ului pe care întreaga generatie a dezvoltat-o si continua sa o întretina. Majoritatea au intrat în universitati: iata un alt fenomen social care merita discutat, si anume faptul ca optzecistii s-au atasat de universitati – obiectiv vorbind, nu se putea altfel! – la palierul ierarhic inferior, devenind asistenti. Procedând în acest fel, ei si-au asumat, totodata, si inerentele servituti institutionale care derivau din exigenta ascensiunii ierarhice din sistem, cele mai importante dintre ele – am discutat acest aspect în detaliu în prefata Experientei externe – venind din directia succesivelor modificari “subtile” ale legii învatamântului superior, care au fost operate “cu cap”, de catre oameni “bine intentionati”, exclusiv pentru a bara accesul la functiile academice superioare al optzecistilor. Am dat un asemenea exemplu în prefata Experientei externe: pentru a promova din functia de lector în cea de conferentiar noua lege cerea 8 ani petrecuti în mediul universitar (cuvânt inexistent în legea precedenta), ceea ce, în mod obiectiv, nici unul dintre optzecistii de marca (Lefter, Cartarescu, Cistelecan, Simut) nu putea contabiliza pâna prin 1998-1999. Consecintele au fost doua: pe de o parte, majoritatea optzecistilor si-au amânat sustinerea tezei de doctorat (fiindca, chiar daca o sustineai, nu îti asigura promovarea), iar pe de alta: majoritatea s-au orientat spre burse si stagii de pregatire externe, ceea ce a fost salvator pentru ei si definitoriu pentru mentalitate. Racordul a fost bun si pentru facultatile noastre umaniste, fiindca ele s-au aliniat în acest fel la trendul mondial de idei fara sa investeasca ceva în aceasta modernizare, dar asta e deja o alta problema… 
Sanda Cordos: Sunt obstructionati optzecistii sau sunt obstructionati, mai general, indiferent de generatia careia îi apartin, cei din învatamânt? Sunt obstructionati optzecistii sau oamenii din cultura în general? 
Stefan Borbély:. Este un fenomen social aproape cutumiar, bazat pe o legislatie  extrem de complexa. Un efect secundar este esecul ASPRO: la început, opozantii sai s-au temut ca asociatia va deveni o forma de organizare cu extensii sau veleitati politice, dar s-au linistit repede, vazând ca micul colos aparent zglobiu are picioare de lut. ASPRO a fost însa – alaturi de PAC – una dintre uriasele sanse pe care le-a irosit generatia mea: faptul ca le-a irosit este, dupa mine, chiar mai tulburator decât participarea la ele. Constat însa ca am deviat în mod fatal de la tema, ca întotdeauna în România când rostesti cuvântul incendiar “generatie” (cu fitilul adiacent: “optzecisti”): nu apologia optzecismului vroiam sa o fac în acest text, departe de mine asa ceva! M-am si temut, dupa ce am terminat textul, ca voi arunca o nada secundara în apa, si toata lumea va sari dupa ea buluc, uitând de miza adevarata a textului. Discutia noastra de azi confirma ceea ce mai spuneam pe alocuri si în alte texte, si anume ca aversiunea pe care o genereaza optzecismul este atât de pastoasa, de violenta azi, încât macar pentru asta generatiei ’80 trebuie sa i se recunoasca dreptul autonom la existenta. Însa pentru a o completa pe Sanda, adaug institutia notorietatii dobândite prin prezente constante la televizor (Dan C. Mihailescu, Stelian Tanase, Emil Hurezeanu), dar nu cred, nici macar virtual, ca prezenta aceasta ” pe sticla” (ce expresie!!!) înseamna “putere”.
Ruxandra Cesereanu: Am si eu un exemplu, Magda Cârneci este de pilda directoare-adjuncta la Centrul Cultural Român din Paris. 
Stefan Borbély: Da, dar nu dispune de putere. Sunt alti oameni care decid – inclusiv în privinta propriei sale existente, viata diplomatica stând, mai tot timpul, sub spectrul “rechemarii”. Magda Cârneci se bucura de privilegiul vietii pariziene, face lucruri foarte bune acolo, dar nu are putere decizionala cu iradianta sociala însemnata. Ma întreb, însa, de foarte multe ori, daca nu cumva generatia mea a gresit strategic, mizând pe alte valori decât cele – folosesc aici un cuvânt pe care îl veti crede, poate demonetizat – ale patriotismului. La ceea ce am renuntat noi, ceea ce am cedat noi, în ultima instanta, este normalitatea patriotismului altruist, care vine din implicare comunitara si din angajare. Nu ne-a interesat, pur si simplu. Ne-a interesat sa plecam, sa fim cât mai mult în afara sistemului În consecinta, suntem beneficiarii unor institutii pe care le-au construit altii, mai pragmatici decât noi. De aici trebuie sa ne vina, însa, o anumita modestie. Nu mai avem voie sa batem cu pumnul în masa: e o masa facuta de altii.
Sanda Cordos: Puteti intra în politica.
Stefan Borbély: Putin probabil. Viata politica si viata publica româneasca sunt aproape blocate. Nu prin dictatura, ci prin derizoriu: o arma de blocaj chiar mai redutabila. Printr-un altruism cinic, însa, cred ca s-ar putea tulbura unele ape. Optzecistii nu sunt înscrisi în partide, dar stiu cum se poate impune unul ca exercitiu mediatic. Stiu chiar mai bine decât politicienii: au învatat tehnici de strategie a imaginii politice la universitatile din Occident. Daca niste oameni de foarte bun calibru ar decide sa transpuna teoria în realitate, ca pe un exercitiu cinic, strict intelectual, dus pâna la capat cu un zâmbet ironic pe buze, cred ca s-ar tulbura unele ape. Ceva de genul: acesta e Patapievici, acolo e Cartarescu, dincolo Dan C. Mihailescu, Hurezeanu, Stelian Tanase, aveti aici în fundal 100 de oameni de cultura de prima marime, 100 de profesori universitari, 200 de patroni tineri de succes, câtiva juristi, economicisti, artisti plastici etc.: acestia suntem noi, acesta este partidul nostru, complet nou, neerodat, votati-ne… I-ati tot votat pe ei si ati tras scurta: încercati acum cu noi. Suna doar aparent naiv: cred ca ar fi un cataclism. În rândul politicienilor cu pedigree: cu siguranta…
Marius Lazar: Mai demult, de fiecare data când începea discutia despre generatia 80, si când se faceau “pomelnice” (în comentariile de atunci din presa apareau peste tot listele cu prieteni si apoi lista cu atribute distinctive ale “generatiei”: “ironie”, “cotidian”, “real” si asa mai departe; “ironie” era un cuvînt cheie important), – îmi aduceam aminte de un scheci de la televiziunea de atunci, cu Tanta si Costel. La un moment dat pe Pamânt coboara niste extrateresti. Tanta si Costel sunt la picnic, Tanta îl lauda pe Costel cât e el de destept, cum le stie el pe toate si ce spirit ironic are. Si la un moment dat, din senin, apar niste extrateresti. Speriata, Tanta îi spune lui Costel: “Costele, ironizeaza-i! Ironizeaza-i Costica, ironizeaza-i!” Asta mi se parea ca era atitudinea generatiei 80 fata de sistem: Îi ironiza pe extrateresti. Numai ca pe atunci extrateresti erau, de fapt, optzecistii. Nu a existat niciodata un proiect politic la nivelul generatiei 80, sau al grupului care forma generatia 80. Invocarea realului, a cotidianului, a banalului era doar o strategie retorica sau de scriitura. N-a existat niciodata dorinta de a schimba cu adevarat relatia dintre viata si literatura. De a alege mai degraba viata decât literatura. Au existat tot felul de subterfugii, prin care vointa de realizare în câmpul literar facea uz de o retorica a autenticitatii, dar dupa parerea mea ea a ramas simpla retorica, cel putin la un anumit nivel, si niciodata nu a fost vorba de un angajament într-un plan etic sau politic mai adânc. Au fost simple jocuri de artificii textuale. Si, din pacate, lucrurile s-au oprit aici. 
Acum, vorbind despre generatii, tocmai conceptul de “generatie” mi se pare ca trebuie deconstruit. Felul în care pui tu problema am impresia ca substituie lupta de clasa cu lupta dintre generatii: acolo sunt aceia – generatia saizecista -, care lupta împotriva noastra; tindem sa proiectam totul în termeni de colectivitati care se confrunta. Si nu cred ca o viziune atât de conflictualista despre ceea ce se întâmpla este cea mai potrivita. Ar trebui sa privim lucrurile la rece. Când începe sa se vorbeasca de generatii în cultura noastra, în perioda interbelica, când se lanseaza conceptul si se defineste o generatie într-un anumit context, avem de a face cu o strategie de ascensiune culturala. De reusita e vorba, de fapt: de o regrupare în jurul unui concept care defineste o strategie de grup, cum a fost grupul celor de la ’27. 
Dupa razboi, în perioda comunista, termenul de “generatie” a functionat ca panaceu al luptei ideologice între vechi si nou. “O noua generatie” este expresia care traduce aducerea în scena a tinerilor scriitori, iar notiunea de “tânar scriitor” devine o notiune politica. O data cu notiunea de “tânar scriitor” începe sa fie validata si notiunea de “generatie”. Începe sa se vorbeasca de generatie în anii ’60, când echipa veche de “tineri scriitori” proletcultisti este înlocuita de catre cei din generatia ’60. Deci e vorba despre o schimbare de cadre la nivelul organizatiilor scriitorilor. Asta înseamna ca viata literara traieste dupa o logica a schimbarilor din sistemul politic si socio-politic, la ale carei socuri se raspunde din când în când prin aparitia unei noi echipe sau unei noi garnituri de scriitori. Si aici ar fi anii ’60 (începutul anilor 60 practic: vorbim de fapt de cei care debuteaza prin 59, 60, 62, 63 si asa mai departe; deci un interval de timp definit printr-o anumita problematica). 
Apoi vin anii ’68-69, când, practic se schimba institutional foarte multe. 1969 este un an crucial pentru Uniunea Scriitorilor: se descentralizeaza cultura, apar edituri noi, si apare aceasta “generatie ’70″.
Stefan Borbély: Apar judetele.
Marius Lazar:: Apar judetele, apar posturile. Este un climat relaxat si se poate face literatura într-un climat relaxat si autonomist. Se instituie o anumita libertate, pe care si-o pot asuma scriitorii. Si care apoi începe progresiv sa se restrânga. Si dupa aceea încep sa se schimbe din nou regulile jocului. 
Eu chiar m-am uitat pe niste statistici. Desigur, daca ne referim la statistici, generatia ’80 suntem noi toti, e cohorta asta de oameni în jur de 45-50 de ani, care este cea mai numeroasa demografic. Este cea care domina România. Este clasa activa, cei care care detin posturile cele mai multe în societate si, sigur, probabilitatea ar fi ca ei sa fie cei mai multi si în posturi cheie, în conducere. Dar ritmul clasei politice este întotdeauna altul decât cel al societatii. Clasele politice au întotdeauna tendinta sa fie mai vârstnice. Asta nu ma deranjeaza prea mult. 
Asa cum n-as scoate  nici ideea de “generatie ’80″ în afara societatii, ca atunci când spui ca “societatea a trecut peste generatia 80″. A! A trecut peste scriitorii din generatia ’80! Dar acum nu înteleg de ce “societatea” sau cine reprezinta “societatea” ar trebuie sa vina cu o oferta si sa spuna: “Uite, voi astia! Haideti! Va dam posturi în guvern!”. Cine sa va dea posturi în guvern? Suntem într-o tara democratica. Trebuie sa te duci sa intri în competitie, sa lupti pentru asta daca vrei sa intri în lupta asta. Dar nu cred ca scriitorii din generatia ’80 chiar si-au dorit asa ceva. S-au construit prin distantare fata de acest gen de activitate, care întotdeauna a fost considerata triviala. Au avut oroare de înregimentare. Cred ca dorinta de a ramâne liber si de a avea independenta, de a nu fi înregimentati nici macar în administratie sau în functii culturale, a contat foarte mult pentru profilul de generatie al acestor oameni.
Dar revenind, spuneam ca în anii 70 se schimba ceva; o data cu revistele noi se transforma tot câmpul cultural, apar foarte multi critici, foarte multi redactori, foarte multi scriitori care nu mai sunt membri de partid si nu mai sunt controlabili politic. Si atunci încep sa apara deficiente în sistem si, corelativ, încep sa apara noi încercari de a controla ideologic literatura. Apare protocronismul, apare Eugen Barbu, apare scandalul cu plagiatul. Toate aceste mici întâmplari sunt efectele unui conflict în interiorul sistemului, pe care partidul încearca sa-l mentina sub control. 
Acesta este fondul pe care apare “generatia 80″. Generatia 80 apare între saptezeci si noua si optzeci, pe fondul scandalului cu plagiatul lui Barbu, pe fondul luptelor dintre cele doua factiuni: România literara si Saptamâna, apare ca un grup de sprijin pentru gruparea României literare. Atunci când pozitiile celei din urma au început sa fie periclitate de sistem, a fost nevoie sa se gaseasca noi suporteri, recrutati dintre cei care veneau din urma, si astfel cei de la România literara si-au gasit sprijinitorii în optzecisti. Din cauza aceasta optzecistii au fost dintotdeauna atacati de Saptamâna si de tot grupul celalalt. Au intrat automat într-un câmp deja polarizat si au avut de suportat  toate restrictiile respective. 
Modul în care functioneaza la noi generatia este, sa zicem, legat de un anumit soc în sistem, de anumite schimbari care atrag inevitabil anumite grupuri ce îsi definesc o strategie de grup sau o strategie colectiva. Dupa Revolutie a aparut, dupa “generatia 80″, termenul de “generatie 90″. Deja prin optzeci si trei sau optzeci si patru se vorbea de “generatia 90″ – în carti si studii despre generatia 90 scrise înainte de 1990. Când însa a venit anul 1990 nu a mai vorbit nimeni de “generatia 90″. Conceptul de generatie devenise însa o categorie de gândire, un instrument de legitimare politica în interiorul lumii literare. De aceea mi-e teama sa folosim în acest sens termenul. Este un sens politizat. As vrea sa fim un pic mai detasati în legatura cu acest concept si sa nu-l invocam pentru a-l transforma într-un discurs de legitimare. Aceasta ar fi ideea mea.
Corin Braga: Ambele analize, atât cea schitata de Stefan, cât si cea a lui Marius în privinta fatalitatii istorice si a conditiilor istorice, a socurilor de sistem, mi se par absolut pertinente. Într-adevar, daca generatia 60 a beneficiat de o anumita deschidere, cea de dupa caderea stalinismului si trecerea la a doua faza a comunismului, generatia 80 sau oamenii care au trait în anii 80 au stat în conul de umbra creat de un sistem pe cale de a se închide, de a cadea în sine, de a colapsa. Acestea sunt niste fatalitati istorice care nu pot fi negate, care îi marcheaza pe optzecisti la toate nivelele: posturi blocate peste tot (nu mai existau pozitii în facultati, la reviste), ceea ce a facut din toti optzecistii niste navetisti la vremea lor, doctorate închise, burse inexistente etc. Toate acestea sunt sau au fost niste realitati sociale ce nu pot fi negate. 
Totusi, nu as fi atât de pesimist sau atât de sceptic precum este Stefan. În momentul în care el spune ca generatia 80 nu a reusit în toti acesti cincisprezece ani de la Revolutie sa intre în politica, cred ca este la mijloc o mica confuzie. De ce am astepta de la generatia culturala 80, sau de la oricare alta generatie de scriitori, sa faca politica? Lucrul acesta ar fi valabil într-un proiect social de tip pasoptist, care într-adevar a functionat la noi chiar în primii ani de dupa Revolutie, când, la fel ca Platon, ne imaginam ca, în vidul total de cultura si de practica politica, intectualii sunt cei mai buni filosofi care ar putea sa conduca cetatea. Daca intram însa intr-o societate care se normalizeaza din punctul de vedere al functionarii democratice, devine tot mai limpede ca politica trebuie facuta de politicieni, trebuie facuta de oameni care au competente specifice, de oameni educati si formati special în acest sens. Si nu de niste oameni care au o formatie literara sau culturala specifica. Cred asadar ca nu e o tragedie faptul ca generatia literara 80 nu se regaseste actualmente în posturi politice de conducere, pentru ca nu este menirea ei, asa cum nu este a nici unui intelectual în general, nu numai optzecist, nici saizecist, nici de alt fel. 
Pe de alta parte, ma întreb daca celelalte generatii, 60, 70, sunt, ele, chiar atât de bine plasate în politica? Daca ma gândesc la generatia 60, eventual l-am putea lua ca exemplu pe Nicolae Manolescu si pe Eugen Simion, din doua perspective diferite. Ei ocupa niste pozitii publice semnificative, presedinte al Uniunii Scriitorilor, presedinte al Academiei, dar nici una din acestea nu este pur politica, daca le comparam cu esecul propriu-zis politic al lui Manolescu si al PACului. În ce priveste generatia 70, probabil cel mai bun exemplu de om de cultura cu o cariera politica este cel al Andrei Plesu: a fost ministru, a fost consilier prezidential. Si totusi si aici acest “a fost” tradeaza inapetenta omului de cultura pentru meseria de politician, incapacitatea de a se instala în politica la un mod dedicat, pentru întreaga viata. Or asemenea exemple avem si între optzecisti, iata, pe Horia-Roman Patapievici, care, desi e presedintele Institutului Cultural Român, nu este totusi un politician.
Sanda Cordos:   Avem si altele: Marko Bela.
Stefan Borbély: Este un caz particular, etnic.
Sanda Cordos:  Dar el este scriitor .
Stefan Borbély: Este. Optzecist autentic. E, de altfel, interesant: UDMR-ul e construit pe structuri optzeciste…
Corin Braga: Nici unii din scriitorii cunoscuti, indiferent carei generatii îi apartin, Ana Blandiana sau Horia-Roman Patapievici (cu exceptia, e adevarat, a lui Adrian Paunescu sau a lui Vadim Tudor – dar acesta e optzecist ca vârsta!), nu sunt în pozitii politice propriu-zise. Unii se afla în pozitii culturale decise într-adevar prin politic, care le confera un avantaj decizional si o vizibilitate maxima în lumea culturala si literara. Dar pâna la urma nu sunt nici ei politicieni. Nu as vedea atât de tragic faptul ca generatia 80 nu are reprezentanti în politica dura. Nici o generatie de intelectuali nu are pregatirea sa stea într-o asemenea pozitie. 
Mai importanta mi se pare discutia  pe care o deschide Stefan asupra trasaturilor de grup ale generatiei culturale 80. Stefan remarca o serie de trasaturi care mi se par pertinente. Una este predilectia acordata esteticului. Este normal pentru o generatie culturala sa acorde importanta preocuparilor estetice. Dar esteticul a functionat pentru generatia 80 si ca o forma de retragere, în conditiile în care socialul si politicul le erau refuzate. Apoi aversiunea fata de autoritate, autoritatea politica dar si autoritatea culturala. Sigur ca aversiunea aceasta s-a format în timpul comunismului, dar ea a devenit un reflex care continua sa functioneze si în ziua de astazi, ca o forma de detasare fata de niste jocuri ale puterii ce par degradante dintr-o perspectiva morala sau estetica. Retractilitatea este o alta trasatura a generatiei 80. E vorba de o dorinta (nici macar dorinta, mai degraba un reflex indus, prin presiunea istoriei, si ramas activ chiar împotriva intereselor generatiei 80) de a “ramâne în urma” fata de o colectivitate ostila. În sfarsit, tot printre rânduri as citi înca o trasatura, observata si de Marius, si anume o dependenta fata de recunoasterea sociala, recunoasterea de catre grupurile de putere. Stefan spune aproape textual: “societatea civila nu s-a folosit în mod direct de optzecisti” sau “Revolutia a saltat peste generatia optzecistilor”. De fapt nu exista o astfel de instanta globala, care sa decida asemeni unui Dumnezeu. Societatea civila, revolutia sunt compuse din suma actiunilor si reactiilor mai multor indivizi si grupuri, în care nici unul nu asteapta aprobarea sau confirmarea unui centru, ci face si îsi ia ceea ce doreste. Pentru a te face auzit în acest mediu, e nevoie sa dai curs dorintei de a concura, de a intra în competitia politica si de a pune mâna pe puterea dorita. Ceea ce transpare aici printre rânduri este un complex al fiului prea cuminte. Biblia ne ofera exemplul fiului risipitor, cel care pleaca de acasa, se revolta împotriva autoritatii tatalui. În mod paradoxal (deoarece una din trasaturile generatiei 80 a fost tocmai revolta împotriva autoritatii), iata ca aici iese la lumina o trasatura contrara, si anume nevoia de certificare, asteptarea unei recunoasteri, a unei aprobari de la o instanta superioara care dupa revolutie s-a cam dizolvat. Înainte, în timpul comunismului, la nivelul societatii literare functiona o autoritate garanta a valorilor, un sistem care îi promova si îi canoniza pe oamenii de valoare. Asa cum a aratat Marius, toata generatia 60 a fost canonizata de acest grup de critici. Generatia 80 nu s-a ridicat împotriva ideii sau a “institutiei” în sine a canonizarii, ci doar împotriva “listei” de alesi, pe care ar fi dorit sa o înlocuiasca cu propria lista. Or, acum acest tip de canonizare, culturala, politica si sociala, si mai ales instantele care ar putea sa o faca, nu mai functioneaza.  Ne aflam într-o societate concurentiala cruda, unde în momentul în care doresti ceva trebuie sa-ti afirmi dorinta de a-l avea, trebuie sa-l câstigi prin competitie (foarte neloiala si salbatica adesea), si nu sa astepti ca el sa vina de la o presupusa societate civila, de la o revolutie care gireaza patern jocul de roluri, împarte functii si distribuie premii.
Stefan Borbély: Da-mi voie, te rog, sa raspund foarte pe scurt: eu percep caile de legitimare sociala si politica strict pragmatic. Este absolut esential de urmarit în acest sens modul în care unii oameni si-au continuat, dupa Revolutie, traiectoria de dinainte. Daca faci un recensamânt al oamenilor care se afla la ora actuala în functii de decizie în România (inclusiv optzecistii tehnocrati), ajungi inevitabil la concluzia ca majoritatea dintre ei au fost “baltati” sau “dalmatieni” înainte. Faceau parte din anumite structuri de influenta (Ministerul de Externe, Industrie, Comert Interior si Exterior), pe care le-au exploatat în favoarea ascensiunii lor postrevolutionare. Nici unul dintre optzecistii culturali nu a beneficiat de o asemenea trambulina. Si mai este aici un lucru, absolut tulburator. Urmariti cariera atipica, absolut spectaculoasa, de dupa ’89, a unor oameni si veti ajunge la concluzia ca exista o singura explicatie pentru ea: sprijinul ocult al Securitatii. Secretomania este reflexul profesional cel mai aberant care functioneaza în societatea româneasca. Nu traim într-o societate de la care sa te astepti sa îti recunoasca valoarea exclusiv pe criteriile obiective ale adevarului. Nu traim într-o stilistica sociala meritocratica. La noi, se întâmpla foarte rar sa ajungi într-o functie importanta, prin ascensiune meritocratica, prin calitati proprii: de regula, esti pus acolo de catre protectori, de multe ori stupefiant, prin sfidarea cinica a oricarei comparatii, ceea ce înseamna, evident, complicitate.
Marius Lazar:  Nu cred ca sunt pusi. Cei care au colaborat cu securitatea se lupta din rasputeri sa ajunga acolo. Este si o competitie si între ei.
Stefan Borbély: Este, dar selectia sociala în România de azi e determinata în mare parte de subiectivisme flagrante: apartenenta secreta si prietenie. Nimic obiectiv, impersonal: din momentul în care a ocupat un post, beneficiarul sau este, deja, parte a unui pact, cu servitutiile si obligatiile de rigoare.
Marius Lazar: Ceausescu a murit. Si Partidul Comunist a disparut . Deci nu mai exista a o autoritate care sa faca si sa desfaca: ala merge acolo si ala merge acolo. Totul se face pe baza de competitie: lupte între grupuri si în acelasi timp cum foarte bine ai remarcat, pe baza unui mecanism de reproducere a fostelor elite din perioada comunista. Elitele politice.
Stefan Borbély:  Este un sistem bazat pe amicitii, nu pe criterii obiective de promovare sociala. 
Marius Lazar: Dar care sunt criteriile obiective de promovare sociala? Cine le stabileste?
Stefan Borbély: Cutuma, sistemul, traditia, construite în asa fel încât sa desubiectivizeze promovarile, sa consolideze sistemul prin eliminarea parti pris-urilor reale sau virtuale. Cazul extrem functioneaza în sistemul academic american: majoritatea universitatilor descurajeaza retinerea absolventilor proprii în posturi, pentru a nu se se crea “retele” sau “familii” de influenta. Ca exercitiu pragmatic, lucrurile mi le imaginez asa:  ai un post, se prezinta cinci candidati, dintre care pe unul îl urasti foarte tare, numai ca, întâmplator, el este cel mai bun. În consecinta, îti reprimi aprehensiunile si îl alegi pe el, stiind ca este cel mai bun pentru postul respectiv. La noi e invers: chiar daca selectia este publica (de obicei nu e…), se alege obedientul, baiatul de familie sau “de comitet”. Nici integrarea noastra în Uniunea Europeana nu va putea eradica aceasta meteahna: e indestructibila, fiindca urca din fibra noastra levantina, pe care o iubim.
Anca Hatiegan: Sa deduc de aici ca marea nemultumire a generatiei 80 e ca reprezentantii ei, trimisi sa faca naveta cine stie pe unde, nu s-au aflat la locul potrivit, unde se legau aceste prietenii… potrivite?
Marius Lazar: Marea nefericire a fost ca nu puteau deveni scriitori profesionisti.
Sanda Cordos:  O frustrare culturala.
Marius Lazar: Aceasta era marea frustrare la vremea respectiva. Mai mult decât culturala. Gândeste-te foarte bine de ce un tânar care intra la Filologie si trece pe la Echinox, face cursuri cu domnul Ion Pop, vrea neaparat sa ajunga într-o redactie culturala si nu sa ajunga profesor. El vrea neaparat sa ajunga scriitor. Deci nu este vorba de vanitate sau de vocatie, pentru ca multi dintre cei care vroiau sa ajunga scriitori stiau ca nu prea aveau vocatie, dar adoptau un comportament destul de liber. E vorba aici de un proiect social: “ce înseamna sa fii scriitor”. Înainte de 89 ne uitam la cei de la Tribuna, sau de Steaua: aveau timp berechet, faceau ce vroiau, aveau salarii mari. Aveau o existenta de sera. Traiau într-un mediu protejat, într-o libertate relativa, dar mult mai mare decât a celorlalti. Si, la un moment dat, puteau sa fie si protejati de sistem. Era tot ceea ce puteai sa-ti doresti mai bine din acel proiect social. Si ce discutau colegii nostrii de generatie între ei ? (fiindca asta trebuie reconstituit, asta este substanta). Discutau despre Cenaclul de Luni si despre ce-a spus Manolescu, despre debuturi – era o dorinta absolut cumplita de a prinde concursul de debut, de a prinde publicare cartii respective, de a prinde premiul. Era o concurenta nemaipomenita si între corifeii generatiei 80 de acum; certuri si sciziuni reciproce între Iaru si Cartarescu, Cosovei si asa mai departe. Sa prinzi un post la o revista, sa nu te înfunzi într-o naveta de profesor, sa ajungi cât mai aproape de Bucuresti, sau macar sa prinzi un post confortabil unde sa poti publica, sa poti scrie: acestea sunt de fapt motivatiile sau resorturile care împing acest grup. 
Generatia 80 a prins toate institutiile închizându-se în fata ei, de unde o anumita frustare si o anumita dorinta de fronda. În alte conditii, poate, oamenii acestia ar fi ajuns ca Adrian Paunescu si ca ceilalti. Si-au hranit în timp resentimentele, pentru ca dupa aceea sa se schimbe foaia. Dupa nouazeci – în momentul în care pot sa faca Contrapunctul, Apostroful si asa mai departe – se schimba regulile jocului. Nu mai exista literatura subventionata de stat, fiindca economia este de piata; lumea nu mai cumpara carte, literatura nu mai este asa de interesanta. Nu mai da nimeni doi bani pe tine – fie ca esti poetul judetean, fie marele critic. (Se spune: “Ce-i aia critica literara? Cine mai citeste critica literara?”). Tot sistemul intra în criza, iar optzecistii trag ponoasele acestei crize. Din cauza asta desigur ca sunt absenti de pe piata. Le lipseste vizibilitatea. Vizibilitatea se construieste acum în cu totul si cu totul alti parametri decât erau obisnuiti pâna la Revolutie. Asta este. Dar eu n-as fi atât de trist totusi. Trebuie pur si simplu asumat acest destin, pentru ca, în fond, probabil ca atunci când vor ajunge la saizeci de ani optezecistii îsi vor da seama ca a fost lucrul cel mai bun care li se putea întâmpla. Au ramas ei însisi.
Doru Pop: Eu cred ca totusi discursul care se face auzit la aceasta masa este reprezentativ tocmai pentru generatia pe care o tot discutam, sau nu o discutam. Vorbim în termeni de rotatia cadrelor, vorbim în termeni de succes politic garantat de succesul literar si asa mai departe, or toate aceste, toti acesti termeni, fac în fond proba ca memoria, iar aceasta este în cele din urma întrebarea centrala din textul lui Stefan Borbély: ce este memoria si în ce masura grupurile construite social îsi pastreaza sau nu memoria pe termen lung. Or, la generatia 80, memoria este un produs cultural prin definitie, ea este un produs generat în interiorul generatiei si pentru uzul exclusiv al acesteia. 
Risc sa spun ca generatia 80 este victima propriului construct social. Ea a glisat pe momentul acela nefericit al rotatiei cadrelor dintre generatia 50-60 si impunerea comunismului obsesiv din anii 80. Nimeni nu-si imagina, cel putin nimeni din generatia 80 nu a dat vreo dovada publica despre faptul ca-si imagina ca se va termina comunismul. De aceea generatia 80 si-a construit un proiect cultural pe urmatoarea “mie de ani” cu comunismul acolo si nici unul dintre ideologii generatiei nu se gândea ca se va produce o schimbare de putere politica. Atunci când acest construct cultural a esuat, ei au glisat pe constructul cultural capitalist, pe care iarasi nu si-l pot asuma în întregime. O întreaga generatie culturala a început sa-si reconstruiasca o memorie sociala (si literara) si, mai grav, a început sa traiasca o fictiune. Pentru ca în ultimele decenii, din anii nouazeci încoace, generatia 80 se lupta sa-si construiasca o noua identitate culturala, o alta memorie. Însa aceasta memorie este artificiala, precum era artificiala si memoria auto-asumata din anii 80. Asa se face ca generatia 80 este prinsa între doua falii temporale, e ca o anomalie istorica, e o excrescenta culturala, un urias neg literar. Si se simte o suferinta acuta pentru aceasta deficienta lombara a societatii românesti, din pricina defectului de coloana vertebrala cu care aceasta generatie s-a nascut. Dar, n-as plânge pe mormântul generatiei 80. Chiar daca are defecte congenitale, copilul acesta nu este handicapat.
Stefan Borbély:  Piatra tombala a pus-o Alex Stefanescu. Mormântul exista…
Doru Pop: Dimpotriva, generatia 80 este în toate puncte cheie ale societatii românesti, dar a ramas în acele puncte “nodale” ale spatiului autohton pe care si le-a ales ca proiect  cultural în vremea comunismului. Generatia 80 si-a ales un proiect cultural pe o mie de ani, asa cam Reich-ul lui Hitler, care era un proiect estetic transformat într-un proiect social (si monstruos prin aceasta). Proiectul nu s-a mai nascut, iar cei care i-au supravietuit, au supravietuit în alteritate (exemplara pentru aceasta tendinta este apetenta pentru mass media a vârfurilor generatiei). 
Mai degraba ar trebui sa deturnam discutia spre generatia care a urmat, si daca acesti “urmasi”, daca aceste generatii de soimi, pionieri si utecisti au sau nu au memoria proprie în raport cu trecutul reprobabil (sau improbabil?!). Mi se pare extraordinar când stau de vorba cu tinerii mei colegi, studentii care au optsprezece-nouasprezece ani, si care se uita la mine ca si când as fi un extraterestru, când vorbesc despre Ceausescu, despre Securitate sau despre tarele comunismului. Am vizionat împreuna filmul lui Alexandru Solomon, Marele jaf comunist si acolo este un episod în care un tortionar vorbeste despre cum i-a convins pe “oamenii aia” sa joace într-un film al auto-demascarii. Într-o secventa memorabila tortionarul spune: eu i-am convins pe oamenii astia sa joace în film, eu i-am regizat pe astia. Acesta este socul pe care îl traiesc cei care ne privesc pe noi ca pe niste fiinte coborâte din memoria lor. Pentru ei noi suntem niste fictiuni, asa cum pentru noi generatia 80 este un proiect fictional alterat. Când memoria nu este afectata de niste mecanisme ideologice impure, cum a fost comunismul, relatia noastra devine fatalmente una separatorie. Generatiile care nu au experienta directa a comunismului este produsul unei memorii culturale de alta factura, una care nu are nici un fel de aderenta la valorile si dilemele trecutului. Poate aici Ruxandra Cesereanu ar vrea sa sara în ajutorul meu.
Ruxandra Cesereanu: De mai multa vreme.
Stefan Borbély: O propozitie da-mi voie. Doar pentru a-mi exprima recunostinta fata de Doru, care a intervenit oportun, la subiect. Asta este problema, asa se leaga lucrurile din text, pâna acum s-a tot divagat pe optzecism. Acesta este fenomenul: este o generatie care îsi construieste memoria, care traieste memoria ca fenomen de aculturatie.
Doru Pop: As reveni putin pentru o nuanta. Ce se întâmpla? Vreau sa afirm transant ca generatia ’80 e bine merci, în sensul ca e sanatoasa, e bine înfipta acolo unde este. Începând de la oamenii care sunt în Institutul Cultural Român, pâna la cei care domina editurile – sa nu uitam ca principalele edituri din România sunt controlate de generatia ’80 – principalele canale media (culturale si nu numai). Daca trebuie sa fie cineva “suparat”, atunci generatia 2000 ar trebui sa se vexeze.
Anca Hatiegan: Si totusi a fi în fruntea unor reviste nu reprezinta nimic? Totusi, optzecistii se bucura, datorita functiilor pe care le ocupa în cadrul unor institutii culturale, în edituri, în presa, în universitati, de o anumita vizibilitate. Vizibilitatea, în lumea noastra, înseamna, într-un oarecare grad, putere. Sau ce întelegeti dvs., de fapt, prin “pozitii de putere”? Chiar mi-as fi dorit sa nominalizati mai multe persoane aflate în astfel de pozitii, pe lânga exemplul Eugen Simion.
Doru Pop: Exemplul nefast era din specia lui Adrian Paunescu si a celor care au ajuns senatori – Corneliu Vadim Tudor, Ungheanu, cei care au ajuns în sfera politica.
Marius Lazar: Vadim Tudor e optzecist.
Doru Pop: Da, dar Adrian Paunescu nu e.
Anca Hatiegan: Dar astea sunt câteva cazuri particulare, dintre care unele frizeaza, trebuie spus, patologicul. Nu cred ca sunt foarte edificatoare pentru “ethosul” unei generatii.
Sanda Cordos: Dar voi credeti ca cei nominalizati de voi au mai multa putere?
Doru Pop: Ei au avut un proiect cultural-politic. Pentru Paunescu si pentru generatia aceea, cultura, literatura erau succes politic.
Sanda Cordos: Si invers.
Doru Pop: Si invers. În plus generatia “Paunescu” chiar a reusit socialmente vorbind, devenind chiar un fel de model.  Generatia ’80 a constatat ca – spuneam mai înainte – acest lucru nu se va întâmpla niciodata cât timp generatiile anterioare lor vor mai fi în viata. Comunismul nu va disparea, Ceausescu va fi etern, sistemul nu poate fi modificat si evident si-au restructurat succesul politic – pentru ca tot ce ce facem este politic. E caraghios sa spunem “ce e politica?”. Politica înseamna doar sa faci parte dintr-un partid politic? Nu, politica înseamna actul de a influenta destinele unui grup social. Or, fara discutie, generatia ’80 influenteaza destinul politic al României.
Stefan Borbély: Politica este capacitatea de exercitare a influentei la nivel macro- si nu microsocial. Influenta de care vorbiti este minimala, fara rezonanta executiva.
Doru Pop: Aici nu as mai fi de acord. Generatia 80 are o forta macro destul de mare, asa cum spunea Sanda Cordos, în acest moment generatia aceasta decide “patalamalele autoritatii” pentru generatiile urmatoare. Cine e publicat, cine nu e publicat, cine trece de bariera editoriala, cine poate intra în cercul puterii, ca sa nu mai vorbim de exemplele care vin din sistemul academic contemporan în România, dominat copios de generatia discutata.
Stefan Borbély: Nu e dominanta nici numeric, si e departe de a avea putere decizionala. 
Doru Pop: Si la nivel decizional. 
Stefan Borbély: Faceti un recensamânt sumar si veti vedea ca nu au putere decizionala.
Doru Pop:  Însusi ministrul Mircea Miclea e un exemplu. 
Marius Lazar: Daca ne uitam cât de constata este generatia optzeci de catre cei care vin din urma… Toti s-au saturat de optzecisti, mai ales cei care publica acum recent debutanti… Mi-am dat seama ca exista o dominatie a modelului care pentru cei tineri este destul de  sufocanta. Asta a iesit din discutie.
Sanda Cordos: Pe de-o parte s-au saturat de optzecisti, pe de alta parte – asa cum spuneai mai inainte – optzecistii, în competitie cu ei insisi, sunt oarecum corigenti, nu? Toate aceste carti care nu se mai încheie, mari promisiuni care nu sunt legitimate de opera propriu-zisa. Si aici, în toata povestea asta cu generatia, care, din cîte înteleg, e o deturnare de la ceea ce ar fi trebuit sa discutam noi aici.
Mai vreau sa  spun doua lucruri: o data, eu cred ca conceptul în sine, ca orice concept, nu e nici bun, nici rau, apoi, el are paliere si etaje diferite, complementare. Generatia functioneaza ca o identitate cultural-politica – ati vorbit voi despre aceste strategii, Marius, mai ales – si, într-o a doua acceptiune complementara,  generatia ca proiect de creatie, de identitate literara, de data aceasta identificabila – la nivel de teme, motive, viziune -  în operele propriu-zise. Si aici cred ca exista o diferenta substantiala între cartile optzecistilor, între universurile pe care ei le construiesc, valorile pe care le transmit prin acestea si cartile de dinainte ale saizecistilor. Nu cred ca conceptul de generatie este unul care n-ar fi operant, atât la nivelul sociologiei culturale, cât si la nivelul istoriei literare.
Marius Lazar: Este foarte bun în masura în care nu conduce la o viziune esentialista. Nu trateaza grupurile ca niste blocuri, si asa mai departe…
Sanda Cordos: În ultimii sai ani, Mircea Nedelciu a avut o rubrica în “Formula As”, care ar merita la un moment restituita sub forma unei carti pentru ca scriitorul a facut publicistica foarte interesanta. Publica la un moment dat un text despre propria sa generatie si spune ca pentru generatia sa revolutia a venit prea târziu, biologic vorbind, scriitorii  erau deja obositi, cu energia cheltuita. Da un sir de exemple de oameni din generatie care înainte de a se confrunta cu probleme civice, de creativitate, s-au confruntat cu limitele unei energii care s-a epuizat în tot ceea ce a însemnat cotidianul acela nefericit, nu tragic, dar dramatic, al frustrarilor zilnice, al navetelor.
Marius Lazar: Dar sa stii ca optzecistii erau fericiti: exista între ei un sentiment de solidaritate de grup si de admiratie reciproca, constituind un model de traire alternativa fata de cealalta existenta, care i-a facut fericiti. Ei si-au trait viata, sa stii.
Sanda Cordos: Eu nu stiu daca exista o memorie etalon, una naturala, si una artificiala. Memoria e asa cum si-o face la un moment dat omul, sau grupul. Omul face memoria din constructiile biologice individuale, grupurile îsi construiesc memoria din proiecte culturale. În anii 50 proiectia culturala sau proiectia de memorie era una referitoare la un destin de aur muncitoresc, la partea oficiala. În cazul optzecistilor exista o memorie artificiala si o memorie naturala, de dinainte de Revolutie. Cea de dinainte de 1989 se uita în viitor si nu vede nimic acolo, decât un proiect estetic.
Marius Lazar: Numai o clipa, apropo de asta, ca proiectul opzecist nu era decât un proiect estetic. Era un  proiect estetic diferentiator, care propunea modele prin care de fapt se sublinia ca nu vrei sa te lasi subordonat. Si a construi acest tip de model însemna o politica implicita, care trebuia dusa pîna la ultimele consecinte. Dar faptul ca nu ai ajuns sa constientizezi suficient chestia asta, te-a facut pâna la urma sa ramâi undeva suspendat. Sunt foarte putini optzecistii care au avut aceasta asumare politica, marea majoritate fugeau de politica, nu îndrazneau …. Si de aici solutiile mai degraba caldute… Dar Nedelciu a fost într-adevar unul dintre aceia care a încercat sa gândeasca radical. Era si sociolog altfel si avea un exercitiu al pasirii în afara. Ceea ce este foarte greu pentru un scriitor este sa iasa din lumea scrisului, din cercul social al intelectualitatii, si sa-si recentreze pozitia, sa-si priveasca pozitia din perspectiva celuilalt. Dar cel putin în termenii de atunci acest proiect estetic optzecist era mult mai politic decât înainte… Asta zic eu era diferenta.
Doru Pop: Din pacate trebuie spus ca efectul generatiei optzeci este si unul nefast, adica în anii 90, când generatia 80 trebuia sa-si asume rolul politic despre care vorbeati, datorita acestei tare de constructie, de memorie auto-impusa, nu a fost în stare sa actioneze. O întreaga generatie îsi construise un destin de memorie care se opunea oricarei forme de autoritate, oricaror scheme pragmatice. În anii 90 când, a trebuit sa preia puterea politica si când li s-a oferit ocazia aceasta istorica, au ratat. Iar esecul acestei generatii este, într-un fel, esecul nostru al tuturor. Ne amintim când Dinescu, Caramitru si Ana Blandiana aveau sansa sa preia puterea în România, când Anei Blandiana i s-a oferit un rol central si toti intelectualii au valsat în istorie, facând un urias pas în spate…
Stefan Borbély: PAC-ul 
Doru Pop: Când toti au valsat la spate bineînteles ca nomenklatura comunista a intervenit si a facut ce stiau ei mai bine, rotatia de cadre. Acest fenomen a afectat într-un fel generatiile urmatoare. Sigur, optzecistii au ramas fericiti ca pot sa se opuna sistemului, dar generatiile urmatoare s-au trezit cu o rotatie de cadre care trebuia aiba loc în anii 80, Iliescu si ceilalti asteptau sa preia puterea în anii saptezeci-optzeci, nu s-a întâmplat, si ne-au terorizat pe noi prin preluarea puterii în anii 90. Fenomenul care a urmat a fost unul “natural”, optzecistii fericiti s-au retras în universitati, în turnurile lor de fildes si acolo a început sa se construiasca o alta memorie de generatie, care într-un fel refuza niste modele anterioare, inclusiv modelul optzecist comunist. Însa nu stiu daca aceasta Castalie va reusi abandoneze tezismul estetizant, literaturizant al deceniului în care s-a format. 
Si, ca sa închei aceasta argumentatie, daca încep sa apara tineri sociologi, politologi, iar aici exemplu unor Chelcea si Latea, care au trecut la un alt tip de discurs, la o alta metoda de lucru si la un alt punct de interes este mai mult decât salutara.
Sanda Cordos: Deci mie mi se pare ca, aici în felul în care ai folosit termenul de generatie este inadecvat. Sunt de acord cu Corin, ca nu avem o problema a generatiei 80 care s-a retras în turnul de fildes, ci o problema a intelectualului care s-a retras din politica.
Stefan Borbély: Nu este adevarat ca intelectualul ca atare s-a retras. Ca s-a retras fiindca era intelectual, fiindca normele pe care le întâlnea în politica nu corespundeau fantasmelor sale de imaculare. Anumiti intelectuali s-au retras. Radu F. Alexandru este parlamentar si acum. Varujan Vosganian, de asemenea. 
Sanda Cordos : Ca proportie, cred ca au fost mai putini. Un singur lucru mai vreau sa adaug: a spune ca optzecistii s-au retras în turnul lor de fildes din universitati mi se pare inadecvat. Universitatile erau de construit. Nu înteleg de ce …
Doru Pop: N-am intentia sa jignesc pe nimeni, dar la fel de bine se poate spune ca s-au retras în cafenele si birturi, si acestora, ca sa fiu politicos, le-am spus “universitati”.
Sanda Cordos : În 90 universitatile erau de facut si Universitatea – în opinia mea,  chiar de invidiat, în partea ei umanista – de la Brasov a fost facuta de optzecisti.
Doru Pop: Deci s-au retras sau nu s-au retras în universitate?
Sanda Cordos: Eu nu cred ca s-au retras. S-au dus acolo si au facut un proiect, mai mult, au construit o institutie. Noi plecam de la premisa ca toata lumea trebuie sa faca politica de partid. Ceea ce mi se pare o premisa complet gresita.
Doru Pop: Premisa mea era ca toata lumea face politica. Problema e ce fel de politica face. Asta e o iluzie: eu nu fac politica. Prin simplul fapt ca tu esti optzecistul care face un pas în spate si zice: eu nu fac politica si de distantezi de un fel de politica, faci un alt fel de politica.
Stefan Borbély: Nu s-au retras în turnul de fildes, s-au retras în fata computerului. Adica, în loc sa deschida fereastra care da spre strada, unde lumea se manelizeaza, au deschis o alta fereastra, înspre un alt tip de univers.
Doru Pop: Ferestre noi pentru timpuri vechi.
Ruxandra Cesereanu: Daca mai aveti de detaliat, continuati discutia pe optzecism, pentru ca eu nu am ce sa spun despre optzecism si optzecisti, pe mine ma intereseaza textul lui Stefan doar în ceea ce priveste chestiunea memoriei (sau lipsei de memorie a) generatiei tinere. Realmente mie mi se pare ca miza textului e cu totul alta. Nu discutia fanata despre generatii este nucleul textului-pilot – generatia 60, 70, 80 – ci chestiunea memoriei. Problema generatiilor si a felului în care s-au succedat ele (cu tot soiul de isparvi) era pusa, cred, doar ca sa pregateasca problematizarea memoriei în contextul actual. Asa ca vorbiti în continuare despre generatia 80, daca nu ati epuizat subiectul!
Doru Pop: Nu vrem. Nimeni nu vrea.
Marius Lazar: Doua vorbe despre ’90. Povestea modului în care intelectualii au pierdut puterea. A fost un moment într-adevar cheie si probabil ca erau toti prea nevorbiti, prea…. A existat o lipsa a unei culturi a dialogului si a culturii politice. Era generalizata, era un simptom general. Au esuat atunci optzecistii, a esuat sedinta Uniunii Scriitorilor, a esuat Grupul pentru Dialog Social pentru ca de fapt nu existase un curent anterior. Asta pentru ca intelectualitatea, ca grup social, nu cunoscuse un curent de schimbare politica. A fost luata prin surprindere si l-a construit post-hoc dupa 1989, cînd si-a trait revolutia în imaginatie si în furia rafuielii cu Iliescu. Asta s-a întâmplat. Asa ca este perfect adevarat ca ar fi fost oportun, dar nu stiu daca erau atunci conditiile obiective pentru preluarea puterii de catre intelectuali… Si apoi gânditiva cât a avut Manolescu la candidatura lui pentru presedentie. Mai tineti minte ce procent a avut ?
Doru Pop:  Si aceasta este o explicatie post-hoc.
Marius Lazar: Este post-hoc dar asta înseamna vizibilitatea pe care intelectualii o au în fata publicului, care este complet diferita de vizibilitatea pe care…
Doru Pop: Ce vizibilitate avea Dinescu în decembrie 89. Cine a fost primul acolo pe post Iliescu sau Dinescu? Cine putea sa preia proiectul unei Românii dupa Ceausescu? 
Sanda Cordos: Si Caramitru.
Doru Pop: Caramitru, Dinescu, Ana Blandiana si toti ceilalti. Nu este o scuza plauzibila faptul ca nu puteau. Impotenta nu cred ca poate fi un argument. Trebuie sa ne explicam ceea ce s-a întâmplat altfel decât prin pulsiunea spre ratare.
Stefan Borbély: La Târgoviste, Ceausescu a întrebat, cine conduce tara si i s-a spus: Mircea Dinescu, fiindca aparuse la televizor.
Marius Lazar:  Si stia cine e Dinescu?
Stefan Borbély: Stia, cum sa nu stie, ca doar era ginerele lui Kovács Albert, scolit la Moscova. A zis: baiatul ala arondat la rusi, pe care l-am trimis în foarte multe calatorii în strainatate.
Marius Lazar: Da. Si acum stie si Basescu cine-i Cartarescu. E OK.

 

   Corin Braga: As vrea totusi sa atrag discutiile dinspre generatiile trecute catre viitor. Stefan pune în discutie un concept sau o sintagma de-a dreptul dureroasa: generatii fara memorie. Cred ca aici este miza textului sau si pe ea trebuie sa insistam. Ma întreb însa daca n-ar trebuie sa înlocuim termenul de generatie fara memorie cu un alt termen, nu stiu cum sa-l formulez mai bine, ceva de genul: generatie fara experienta istorica a evenimentelor pe care le conserva memoria. Stefan ne întreaba: de ce ne grabim sa transformam perioada cu pricina, sa spunem obsedantul deceniu, anii de teroare comunista etc., într-o realitate muzeala sau de biblioteca, neutralizând implicit prin aceasta întreaga sa încarcatura umana atroce? Întrebarea este absolut dramatica, ceea ce s-a întâmplat în anii stalinismului, anii marii represiuni, dar si dupa aceea, în timpul represiunii voalate a lui Ceausescu, este o experienta istorica de-a dreptul traumatica, care nu stiu daca ne da libertatea de a jongla  cu ea usor, de a o transforma rapid în subiect de teza de doctorat, în subiect de licenta, în tema de conferinta. 
Pe de alta parte îmi pun întrebarea: Si ce altceva este de facut? Ce altceva am putea face? Aici as reveni la jocul între generatii fara memorie si generatii fara experienta istorica, care nu trait, prin forta vârstei, acele timpuri. Generatiile care s-au nascut în ultimii douazeci de ani nu mai stiu nici cine a fost Ceausescu si cu atât mai putin ce s-a întâmplat în timpul lui Dej si al lui Stalin. Dar asta nu o mai stiu la un mod natural. Cum ar putea sa o stie asa cum o stie bunicul lor? În nici un caz. Trecutul ca atare nu poate fi conservat decât daca a fost trait ca atare, cu acea intensitate a trairii din momentul respectiv. Slava domnului, nu este cazul, nu e nevoie sa trecem printr-o noua experienta a Gulagului ca sa conservam sau sa construim o memorie la fel de concreta si de palpabila ca cea a bunicilor nostri asupra a ceea ce s-a întâmplat în urma cu cincizeci de ani. Si atunci orice dicutie despre trecut, fie ca este vorba de abordari foarte erudite pe baza de analize istorice si de comentarii politologice, fie de micile povesti între prieteni la o cafenea, într-un spatiu intim, toate aceste discutii despre trecut nu pot fi decât forme de a eufemiza acel trecut. Asta face parte din ordinea lucrurilor, nu vad ce altceva s-ar putea face. Optiunile pe care le avem ar fi doar doua: fie amintirile de tip eufemizant, care constau în mersul la biblioteca si în transformarea într-o realitate muzeala a ceea ce s-a întâmplat, fie uitarea pur si simplu. Astea mi se par singurele alternative: memoria saracita, prin analize detasate, a ceea ce s-a întâmplat, sau renuntarea la analiza si abandonarea trecutului în neantul nespusului, al nereflectatului. Faptul de a-i pune pe studenti sa mediteze asupra acestor realitati sau de a le oferi teme de cercetare din acea perioada este singura alternativa la a tacea, vinovat sau nu, despre acea perioada. E adevarat ca ei nu au fost în Gulag si nu vor avea niciodata acelasi tip de memorie implicata precum supravietuitorii, câti mai exista, ai Gulagului, e o realitate biologica si istorica, dar mult mai imoral decât aceasta “privire din afara” asupra unei drame istorice mi se pare trecerea sub tacere si ignorarea acestei traume. 
Ioana Macrea-Toma: Între uitare si muzeificare ar mai fi o posibilitate Ar putea exista pur si simplu întelegerea a ceea ce s-a întâmplat în comunism. Adica pur si simplu sa luam cartile. Sa discutam cu oamenii si de acolo sa deducem ceea ce s-a întâmplat. Stilul de prezentare ostentativ, panicat, de genul “uite ce s-a întâmplat acolo si voi nu aveti nici o sansa de a întelege ce s-a întâmplat” nu va reusi sa ne induca o atitudine productiva fata de trecut, ci mai curând una de distantare. Se pot întelege foarte multe cu ajutorul metodelor teoretice, sociologice, deci fara o traire directa a evenimentelor. Bineînteles, aici conteaza profesorii pe care îi ai, inteligenta lor pedagogica, dar si un anumit gen de curiozitate personala care tine de gradul de deschidere pe care îl ai spre exterior, deschidere care se poate întinde de la “obsedantul deceniu” la filmele documentare de orice tip. Eu sunt un produs al acestui master, al masterului de Istorie a imaginarului si al cursului cu Sanda Cordos. Daca pâna în anul IV nu ma interesa deloc cursul de istoria comunismului, începând de la aceste cursuri mi s-a parut ca este o epoca foarte interesanta si care merita sa fie discutata tocmai pentru ca noi suntem produsii impliciti ai acestei epoci. Daca vreau sa ma înteleg pe mine si esecul meu sau succesul meu viitor, atunci va trebui sa înteleg si ce s-a întâmplat în urma mea. Eu pledez pentru o întelegere. Nu pentru o uitare, o conciliere, o condamnare a ei. Comunismul nu înseamna numai Gulag, victime si teroare, ci si existenta zilnica tragi-comica a persoanelor care au trait atunci fara sa treaca prin asa ceva, si care au încercat sa se adapteze. Aceasta masa adaptabila ne angreneaza pe toti si ar trebui sa o cunoastem pentru ca sa stim la ce ne raportam si sa fim în stare sa ne construim traiectoriile proprii.  
Marius Lazar: Pentru noi, cei de vârsta noastra, care ne mai referim la perioda comunista,  cred ca problema este ca noi însine nu întelegem foarte bine ce s-a întâmplat si avem o asa mare nevoie de a întelege ce s-a întâmplat, de a ne reformula propria personalitate, propria noastra biografie… Dar e un moment în care încep sa apara lucruri noi si lucruri care nu erau stiute pâna atunci. Deci nu e vorba doar de o memorie sau o memorie inventata, ci este vorba, pe de o parte, de a lupta împotriva uitarii proprii, pe de alta parte este vorba de a recupera ceva din propria ta existenta, care ti-a lipsit. Noi am trait comunismul ca pe ceva suspendat, iesit din istorie. Ideea pe care  o aveam despre istorie era ca aceasta se termina odata cu al doilea razboi mondial. Si de acolo urma ceva pauza. Si generatia mea nu avea notiuni de istorie contemporana elementara. Nu stiam nimic despre istoria colonialismului sa zicem. Lucruri absolut elementare pentru o viziune istorica. Noi am început sa dobândim aceasta viziune istorica acum. Si deodata cu voi – si pentru noi asta implica un efort de comunicare, daca reactiile studentilor sunt cele pe care le descrie Stefan. Mi se pare absolut normal, pentru ca este experienta traita de noi, pe care o divulgam într-un fel sau altul într-o forma academica. Dar este de asemenea absolut normal ca cineva care nu are ce sa uite, pentru ca n-a cunoscut, sa nu fie preocupat de chestia asta. Exact la fel s-a întâmplat si dupa al doilea razboi mondial când tinerii nici nu au vrut sa mai auda de povestile cu razboi, cu rusii, cu nazistii. Pur si simplu aveau alte asteptari, alt orizont de asteptare. Si atunci pentru ei nu era vorba de memorie, ci de o disciplina în plus, de istoria care li se preda si le inoculeaza o memorie socialmente construita.
Ioana Macrea-Toma: Da, exact, tocmai de aceea formula “generatie tânara fara memorie” mi se pare tautologica. Nici o  generatie tânara nu are memorie, sau are un anumit gen de memorie incorporata datorita parintilor. Si de aici refuzul. În primul rând parintii sunt cei care refuza. Noi vedem trauma în ei si de aceea o refuzam si noi. Multa lume ma întreaba de ce am ales sa studiez epoca asta. Literati sau nu, toti o considera un subiect obscur si oarecum perdant pentru cel care îl abordeaza. În primul rând, este greu de asimilat din cauza controverselor si problemelor delicate pe care le contine. În al doilea rând, din cauza lipsei de informatie sau a informatiei care apare falsificata si trunchiata pâna si în dictionarele de rigoare. Pe urma exista un soi de sastisire, de plictiseala, de refuz si de reflux. Dorinta de a uita plus subiectivizarea acuta a memoriei duc la perpetuarea ignorantei si la impresia de ambiguitate totala în ceea ce priveste o epoca pe seama careia circula o serie de versiuni conflictuale. Prin lipsa unei memorii personale în ceea ce priveste comunismul, noi avem un handicap, dar si un atu: am putea încerca, venind din afara,  o obiectivare relativa a ei.
Andrei Simut: În continuarea celor spuse de tine, sintagma generatie fara memorie mi se pare excelenta. Într-adevar, suntem în rândul primelor generatii conturate în era consumismului, a imaginii Media si a avansului tehnologic, în care se pare ca intram si noi. Paradigma se schimba în mod fundamental, chiar sub ochii nostri. De la catedra se vede foarte bine “noua ignoranta”. Sau prin intermediul sondajelor de opinie. Deunazi am vazut o ancheta pe un post de televiziune în care elevi de liceu habar nu aveau de revolutie si îsi afisau nestiinta râzând, mirati ca li se pun asemenea întrebari. Intervine aici o ambiguitate a termenului de generatie. Vorbim de o generatie culturala sau de una biologica? Senzatia mea a fost, citind acest text, ca accentueaza când pe una când pe alta, generalizând din directia generatiei culturale spre cea biologica. Optzecistii sunt un o elita culturala restrânsa, la fel cum studentii care audiaza aceste cursuri despre comunism sunt doar un esantion restrâns din marile mase, care îsi traiesc netulburate prezentul, participând masiv la euforia emigrarii în Occident. Vorbim de niste elite, dar ele nu sunt niciodata îndeajuns de bine fortificate în fata  presiunilor unei perioade. Orbirea în fata istoriei, dezinteresul pentru reflectia si experienta istorica se propaga de jos în sus, poate fi observata la toate palierele. Romanele lui Marin Preda si D.R. Popescu devin din ce în ce mai greu de înteles pentru ei si mai greu de predat pentru noi, colectivizarea si epurarile politice din anii ´50 devin literatura a absurdului în cel mai bun caz, daca nu pur si simplu niste nonsensuri cu care nu merita sa-ti bati capul. Studentii si elevii de liceu nu mai rezoneaza în nici un fel la realitatea din spatele romanelor despre “obsedantul deceniu”. Plictisul celor de azi, tema predilecta pentru romanele “douamiistilor”, e apropiat de   gestul lui Bardamu, eroul lui Celine, de a se înrola în armata din greata fata de o lume în care nu se întâmpla nimic în afara conventiilor “burgheze”. Starea aceasta afecteaza receptivitatea lor la orice fel de probleme istorice. Iresponsabilitatea politica a tinerilor de azi e la fel de semnificativa. Privim distrati la atacurile teroriste din Occident ca la orice alta stire. Efectul Media ne face imuni la manifestarile istoriei contemporane în aceeasi masura în care ne imunizeaza si fata de niste traume ale trecutului, devenite, asa cum ati spus, niste subiecte de lucrari stiintifice ca oricare altele. Poate ca întrebarea studentilor despre care e vorba în text reflecta un anume complex al detasarii, ei simt ca nu pot privi decât muzeal aceste perioade istorice zbuciumate, reactionând prea “obiectiv” la o “încarcatura umana atroce”. Dispunem de mijloace destule pentru a alcatui studii, ne lipseste capacitatea de a ne apropria experienta istorica. Nu îmi doresc sa se remedieze aceasta situatie. Ar însemna sa fim angrenati în mod direct în evenimente si sunt sigur ca ne-ar lua total pe nepregatite, asa cum au fost surprinsi tinerii înaintea declansarii celor doua razboaie mondiale. Anistorismul nu este numai al generatiilor actuale, ci si al epocii. Mai are o cauza, care deriva tot din consumism, transformarea lumii si a vestigiilor ei istorice într-un imens muzeu, idee deja veche, dar cu efecte actuale. Istoria- o galerie de imagini si locuri pitoresti care contribuie la dezvoltarea turismului.  Se mentioneaza în text posibilitatea noastra de a face calatorii, de a ne întâlni cu spatii culturale, o posibilitate pe care nu o aveau generatiile antedecembriste si care ar constitui deci un avantaj pentru trairea completa a prezentului. Dar majoritatea sunt calatorii facute cu scop turistic, deci cu scop aproape hedonist am putea spune. Deci e anihilat acel contact autentic cu istoria, cu alte realitati culturale. A doua valenta a sintagmei generatie fara memorie sugerata de întrebarea finala a textului este caracterul benefic al uitarii si responsabilitatea pe care o au maestrii fata de discipoli, profesorii fata de studentii carora le determina un mod de gândire, de abordare a literaturii si istoriei. Influenta covârsitoare a unui curs bun începe de la selectia temelor propuse pentru discutie. În acest sens, nu ma pot plânge de faptul ca la master si în facultate am studiat pe teme destul de sumbre precum istoria Razboiului Rece, pentru ca influentele au fost fecunde si mi-au furnizat filoane de cercetare foarte interesante. Influenta “maestrilor” din aceasta facultate e covârsitoare (e de ajuns sa urmariti felul cum sunt aprofundate multe din temele propuse de ei la cursuri de catre studentii de ieri si de azi), iar acest fapt ar trebui sa-i bucure, nu sa-i întristeze.
Cosmina Berindei: Eu am citit acest text cu foarte multa placere si mi se pare unul foarte subtil. A fost interesant ceea ce s-a discutat pâna acum, însa cred ca adevarata miza a textului este alta. Consider ca cel mai interesant aspect este cel referitor la generatia fara memorie. Eu ma voi referi la ultima parte a textului, acea care este construita interogativ, fireste, fara pretentia de a oferi raspunsuri, ci mai degraba pentru a formula, pornind de aici, alte întrebari si alte ipoteze. Îmi cer permisiunea sa consider textul si un test, o provocare… De ce? Pentru ca, pe de o parte, se refera la palierul cultural î care rolukl major este atribuit intelectualilor, la ceea ce fac intelectualii pentru cultura româna, iar pe de alta parte, sugereaza ca exista, în prezent, în România, foarte multi oameni tineri, care, permitându-si sa ajunga foarte des în Occident, realizeaza o sincronizare a noastra cu Occidentul, ceea ce nu era posibil pâna in anii ’90. Andrei a atins deja problema: acei tineri care fac parte din generatia fara memorie îsi permit deliciile occidentale, având foarte multi bani, dar nu ei construiesc cultura, ei sunt mai degraba sunt colpoltori ai unor fenomene contraculturale. Printre colegii mei sunt foarte putini aceia care au acest privilegiu de a ajunge în Occident si daca au aceasta fericita ocazie aduc mai mult decât niste concluzii ale unor experiente exuberante. De cei care pleaca în Occident cu scopuri turistice sau economice, fenomenul de contra-cultura se agata la fel cum se agata spiritele de accesoriile samanului. Dar nu se câstiga foarte mult din asta. Spre deosebire de celelalte state, care au avut privilegiul sa ajunga si la fenomenul de contra-cultura, în România acest consum a fost limitat pâna în ’90 si atunci nu s-au creat niste structuri de rezistenta fata de aceste fenomene. Si când discutam aceste chestiuni trebuie sa avem în vedere si faptul ca în cultura româna s-au cultivat, de-a lungul existentei sale, numeroase complexe, care s-au rafinat pe parcurs, dar nu au disparut niciodata. Exista si o oarecare incapacitate de asumare a identitatii. În perioada toatlitarismului, sintaxa identitara s-a pastrat însa elementele ei au fost înlocuite. În acest moment, în care România viseaza sa adere la Uniunea Europeana, fara o asumare a identitatii, exercitiul aderarii ar putea deveni un act ratat pentru România, din care ar putea sa-si extraga ulterior un subiect de lamentatie pentru înca câteva zeci de ani. Cred ca formula generatie fara memorie se refera mai ales la faptul ca în România, dupa momentul fericit din 1989, s-a trait bucuria câstigarii libertatii fara a se face racordul la trecut. Ma refer la trecutul care a precedat comunismul. Cred ca era important si, în acest sens, consider binevenite toate actiunile recuperatoare. Nu cred ca înseamna o încarcare cu bagaje de prisos. Îmi pare rau ca probabil v-am dezamagit pentru ca este foarte diferita perspectiva mea de abordare fata de ceea ca s-a spus pâna acum. Este reactia mea de lectura… 
Corin Braga: Vreau sa fac un mic comentariu la afirmatia ca, înainte de revolutie, nu ar fi existat în România o contracultura în sensul american. Dimpotriva, as spune ca tocmai generatia 80 a practicat, mutatis mutandis, o forma de contra-cultura, chiar prin faptul ca statea “contra” sistemului. De aceea, ea are acum dificultati în a intra la putere, asa cum ar avea dificultati un hippy pe care l-ai pune conducator de stat.
Cosmina Berindei: Ma refeream si la marea masa, nu numai la intelectuali, din câte am reusit eu sa aflu, fenomenele contraculturale nu ajungeau la marea masa fiind foarte bine controlate de sistem…
Andrei Simut: Aici putem discuta câta influenta a avut generatia ’68 din America asupra literaturii române. Sunt perfect de acord ca optzecistii au actualizat o anumita parte din ea. Si noi cei care am venit dupa am actualizat o alta parte. E clar ca înainte de ´90 nu se putea vorbi despre sex, despre droguri, despre realitati virtuale. Aceasta necesitate de a detabuiza  modelele culturale vechi. Aceasta spaima în fata generatiilor vechi. Aceasta detestare. Nu mai putem vorbi cu atâta usurinta în mod elogios despre scriitorii canonizati înainte de ´89. Generatia douamiista are o marcata si ciudata spaima fata de batrânetea în gândire, suntem mereu deosebit de suspiciosi fata de aceasta “boala”, o alta asemanare cu avangardele si generatiile antebelice. Fereasca Dumnezeu sa fii reverentios fata de clasici, e o moda sa exersam contestarea scriitorilor “canonizati”, ca si cum am avea prin asta garantia originalitatii si a spiritului critic autentic.   Mai rau decât incultura e pentru multi acest “pacat capital” de a fi obedient fata de valorile consacrate. O povestire de Dino Buzzatti critica excelent gerontofobia tinerilor fanatici-ai-contestarii,  într-un mod alegoric si subtil ironic.   Generation gap-urile au existat de când lumea, dar mi se pare ca prapastia dintre generatii se face tot mai mare, cresterea ei e direct proportionala cu avansul accelerat al tehnologiei si efectele ei tot mai pregnante. Asistam la un proces de “istoricizare” care înghite tot mai mult din trecutul imediat, deja se vorbeste de sixties, eighties ca si cum ar apartine altei ere. Primii care au ajutat foarte mult la acest proces de istoricizare recenta au fost tot optzecistii, care avansau ideea de generatie înainte de a avea cartile si scriitorii cu care s-o reprezinte, creau, cum spunea Bogdan Ghiu (într-un text din 1982!) o “fictiune critica”, inventau o generatie literara. Azi, ideea de generatie e foarte contestata, fiind înlocuita cu aceea de grup regional, desi, la o privire mai atenta, si generatia optzeci e alcatuita tot din grupuri regionale, care nu se înteleg prea bine întotdeauna, polemicile dateaza de acum douazeci de ani. Primul defect de strategie a fost, din start, aceasta lupta interna între diversele factiuni. Al doilea a fost vizibil dupa ´90: comasarea energiilor catre publicistica. Pe majoritatea i-a tentat sa aiba o rubrica fixa în cotidiane de mare tiraj. Marea himera a optzecistilor a fost libertatea de expresie, care i-a canalizat spre analizele politice, extraliterare în general. Prozatori importanti si-au risipit energiile. Si eu astept cu aceeasi nerabdare romanul lui Ioan Grosan sau altele semnate de Alexandru Vlad, Cristian Teodorescu sau Stefan Agopian, care îsi reediteaza creatii mai vechi. A treia chestiune: generatia optzeci s-a legitimat prin protest, radicalism intransingent, spirit contestatar, noncomformist afisat, iar dupa nouazeci, vocile lor s-au pierdut în imensul cor de radicalisti de toate felurile.
Andrada Fatu-Tutoveanu: Doar doua vorbe, daca îmi permiteti: o reactie foarte scurta si punctuala pe text. Pornind oarecum de la ceea ce spunea Ioana, de la faptul ca fenomenul nu m-a interesat personal pâna în momentul în care am avut contact cu materia pe care o predau profesorii mei, contactul acesta direct si bulversant, as spune ca este o informatie care vine într-un mod neasteptat, în mod diferit fata de acea memorie minuscula pe care o conservam de la 9-10 ani – pâna la revolutie  – de prescolari si scolari care vedeau într-un anumit fel, omagial sau fericit, sa spunem, lucrurile. E o informatie incomoda, problematica si care a trezit în persoana mea o reactie de incredulitate, de respingere, o reactie sensibila care mergea pe partea negativa: nu poate fi adevarat, o resping, nu tine de ceea ce ma intereseaza pentru viitor. Ca apoi sa ma întreb, pornind de la acest text, daca trebuie într-adevar sa fim încarcati, în aceasta memorie personala, cu lucrurile despre care se vorbeste aici si cu aceste obsesii personale ale dumneavoastra. Atunci raspunsul era ca da, pâna la urma a fi încarcati cu aceste obsesii este un drept pentru noi. De ce? Pentru ca informatie înseamna libertate, înseamna superioritate. Înseamna niste ochi deschisi fata de posibilitatile de care vorbea domnul profesor Borbély, deci o istorie care oricând se poate repeta, niste ochi deschisi fata de problemele trecutului si libertatea, dreptul  – si aici apelul este la cei acare au acces la toate aceste informatii -, de a vedea o multitudine de fatete, nu doar reactii personale, care si acestea sunt bune,  nu doar încarcatura aceasta personala, emotionala a fiecaruia, ci dincolo de asta. Accesul la o multitudine de fapte, la o multitudine  de fenomene, de senzatii pentru ca fiecare trebuie în felul asta sa-si formeze o reconstituire proprie. A-ti face reconstituirea unei asemenea memorii absente. Aceste mi se pare dreptul nostru.
Andrei Simut:  Într-adevar, problema nu este a celui care ne ofera directiile de cercetare, informatiile, deschiderile, ci este a noastra, a receptorilor. Generatiei noastre îi lipseste spiritul critic, reflexiv, iarasi un efect al atomizarii informatiei preluata deseori fara discernamânt.  Noi avem avantajul de a putea publica mult mai usor carti. Totul este sa nu ne lasam amagiti, sa ajungem compilatori de informatii. Efortul integrator e tot mai greu de facut, se lucreaza mult cu surse  secundare. Accesul la informatie nu mai e o problema.
Corneliu Pintilescu:  Pentru ca aici intervine felul în care abordezi aceasta informatie: o abordam activ sau pasiv. Ne lasam încarcati de ea sau încercam sa o deslusim, sa o organizam, sa o abordam critic. Noi nu ne putem elibera de comunism sau de memoria comunismului. Aici e de fapt problema: nu sa-l abordam sau sa nu-l abordam, ci cum îl abordam, în ce fel îl abordam. Si cred ca asta tine foarte mult si de problemele prezentului pentru ca proiectul cultural pe care generatia noastra trebuie sa-l faca de asimilare mai buna a civilizatiei occidentale presupune si asimilarea unei parti din reteta care înseamna lucrul cu memoria, lucrul cu trecutul. Civilizatia occidentala presupune organizarea trecutului, tratarea  sa critica, nu aruncarea sub pres, nu o tratare fara spirit de responsabilitate a trecutului. 
Corin Braga: Într-adevar, nu vorbim acum de memorie în sensul de experienta istorica directa, ci de memorie culturala, de panorama ordonatoare a ceea ce a fost. Câstigarea unei asemenea perspective ne-ar putea ajuta si pe noi, cei cu experienta istorica a comunismului, sa iesim din hatisul traitului, Iar daca noi nu vom mai reusi sa-l descâlcim, sa luam distanta necesara, atunci tocmai ei, cei fara experienta istorica, dar cu memorie culturala, au sansa de a construi aceasta distanta.
Corneliu Pintilescu:  Da, o abordare rationala. O abordare care sa mearga dincolo de festivism în profunzime pe fenomenele sociale. Normal ca e nevoie si de un cult al memoriei, de un cult al persoanelor care au murit pentru ca nu au facut compromisuri. Dar dincolo de asta sunt fenomenele profunde pe care trebuie sa le percepem, sa le întelegem. Sa avem în vedere faptul ca trebuie sa facem un pas înainte fata de generatia anterioara. 
Corin Braga: O întrebare adresata cu precadere Andradei: tu ti-ai exprimat deschiderea si receptivitatea fata de informatia istorica, vazând în informare o forma a libertatii, o garantie a posibilitatilor de optiune, a detasarii de trecut, care sa împiedice repetarea greselilor si sa evite manipularile.
Andrada Fatu-Tutoveanu: Da, a ti se ascunde informatie înseamna sa fi manipulat. Oricare ar fi schimbarile politice, ideal ar fi ca noi sa avem datele. Ca sa putem percepe ce se întâmpla în trecut, ce se întâmpla în prezent, ce se poate întâmpla în viitor. Sa fii liber si nu manipulat de ideea indusa ca în regimul acesta toate sunt rele sau toate sunt bune. 
Corneliu Pintilescu: O memorie care sa nu fie  impusa, dar sa ne fie la îndemâna; nici impusa, nici ascunsa.
Corin Braga: Ceea ce spuneti este perfect legitim, dar tine totusi de un nivel rational al discursului. Întrebarea pe care as ridica-o este urmatoarea: în afara de judecata la rece asupra oportunitatii memoriei, nu se exercita asupra voastra o presiune de natura psihologica si afectiva atunci când Stefan Borbély va preda evenimente întâmplate în obsedantul deceniu, sau Ruxandra Cesereanu va prezinta carti de tortura politica? Nu exista si o presiune de alta natura, sa-i spunem umana, care sa va tulbure la contactul cu aceste istorii? Desigur, din punct de vedere teoretic, exista un câstig în orice surplus de informatie. Ceea ce întreb este daca nu apare si un transfer de obsesie? O încarcatura afectiva foarte grea, pe care încercam parca sa v-o pasam. Nu e ca si cum noi, profesorii, ne-am facem noua însine terapie încarcându-va pe voi, transformându-va în ceea ce în psihanaliza se numeste un continator al angoaselor, al anxietatilor, al nelamuririlor noastre?
Andrada Fatu-Tutoveanu: Va spuneam ca prima reactie este aceea de repulsie, de informatie incomoda: reactia asta sensibila,  într-adevar, de a o respinge. Dupa care vine momentul acela de a prelua aceste obsesii la modul rational de care vorbeati, de a le discerne, de a le analiza. Într-adevar,  de ce mi se dau? Mi se par incomode, le resping si totusi mi se dau dintr-un anumit motiv. Si oare ce pot sa primesc eu din asta daca tot mi se dau, daca tot sunt obligat sa le contin, cum spuneti? Si în momentul în care rationalizez, în momentul în care realizez acest câstig de care va spuneam de libertate, se câstiga pe undeva si din punct de vedere afectiv. Ma exorcizez cumva tocmai prin a accepta lucrul asta si ma îmbogatesc. E o generatie fara experienta, o generatie care câstiga o experienta prin transfer. Mi-o interiorizez cumva prin a crede. Si si la nivelul afectiv.  E o experienta care te loveste în plin si care te schimba bineînteles afectiv. Dar nu cred ca neaparat negativ.
Andrei Simut: Întrebarea este cine recepteaza aceste cursuri. Le recepteaza niste viitori specialisti, deci cei care s-ar presupune ca au deja simt critic cu care pot sa relationeze informatiile pe care dumneavoastra ni le dati.  Realitatea este alta. O sumara experienta didactica poate deja sa releve ca acesti studenti nu au instrumentele prin care pot recepta aceste informatii. Mai marea noastra problema a noastra este asta. Cei care vin nu au instrumentele prin care pot sa îsi aproprieze aceasta experienta istorica despre  care ne vorbiti. E mai grav decât faptul ca ne dati aceste informatii tulburatoare.
Andrada Fatu-Tutoveanu: Andrei, în anul I este momentul ca profesorii sa le creeze instrumentarul si sa-i modifice pe ei. Deci ei nu trebuie sa vina cu instrumentar în anul I. Nici n-au cum. Doar dupa experienta asta noua, universitara, în care pot asimila si lucrurile astea,  câstiga si instrumentarul. Nu mi se pare o problema.
Andrei Simut: Eu ma refeream, din nou, la generatia biologica în ansamblul ei, nu numai la filologi. Indiferenta tuturor fata de fenomenul cunoasterii e mult mai grava. Uneori ma întreb daca nu vor disparea elitele, specialistii, într-un viitor nu prea îndepartat. Influentele celor de la catedra nu se pot manifesta în vid. Cât despre ideea de a fi receptacul pentru anumite angoase care nu ne apartin, nu e o problema chiar atât de grava. Putem sa dam exemple apropiate. Lucrarile noastre de licenta sau de disertatie înmagazineaza si exorcizeaza toata încarcatura sumbra. A scrie despre aceste subiecte e si un mod de a te distanta de ele, dar si de a le aprofunda. Daca ar fi sa privim lista cu titlurile lucrarilor de la masterul absolvit de noi recent, am putea constata ca suntem, într-adevar, o generatie apocaliptica în toata puterea cuvântului.
Cosmina Berindei:  Eu daca ma gândesc la primul moment în care am participat la un astfel de curs – doamna Cordos îl tinea, si eram prin anul III – cred ca atunci mi-am dat seama pentru prima data, având acces la presa din acea vreme si la Omagii cât de prefacuta era lumea aceea. Totul a devenit din ce în ce mai interesant pe masura ce am citit despre aceasta perioada. Nu eram obligata sa particip la un astfel de curs si cu atât mai putin sa aprofundez tematica. Am avut liberate totala sa aleg sau nu acele cursuri, sa continuu sau nu lecturile în acest sens. Festivismul pe care se construiau discursurile, poetica folclorica în care erau scrise poeziile, totul conducea la impresia ca România nu a avut decât un palier de cultura populara si e singurul pe care se sprijina, restul a fost linsat. Aceste texte scrise dupa regulile de poetica folclorica pareau de-a dreptul penibile. Comunistii au confiscat niste structuri, în care elementele au fost înlocuite cu cele ale sistemului, iar aceste structuri n-au fost ulterior restituite. Datoria noastra ar fi aceea de a le cauta si de a ni le asuma: nu în mod patetic, dar de a le asuma. Ele nu vor fi niciodata restituite gratuit.
Corneliu Pintilescu: Si aici, în legatura cu memoria pe care ne-o transmit cei din anii 70-80, este faptul ca ei sunt totusi obsedati de elementul represiv, element simtit pe propria lor piele. Ei sunt obsedati de acea parte a sistemului care nu era unica caci sistemul era mult mai complex. Si obsesia caracterului represiv, care într-adevar a fost foarte proeminent, apasa asupra posibilitatii noii generatii de a privi lucrurile într-o maniera mai detasata si mai complexa. Deci aceasta ar fi o problema din punctul de vedere al schimbului de memorie care se face între diferite generatii. 
Ioana Macrea-Toma: În momentul în care m-am apucat de teza de doctorat am crezut ca  o sa am totul la dispozitie, tot instrumentarul: dictionare, statistici, tot si o sa reconstruiesc sociologic istoria, pentru ca una e sa faci istorie literara si alta e sa faci sociologie literara. Si atunci am vazut ca practic nu exista lucrurile acestea si nu am gasit  nici macar carti care sa fie produsul unor cercetari in arhive. În Franta exista monografii nu numai pe autori, ci si pe insitutii, pe edituri, pe academii. Abia zilele trecute am aflat de la Liviu Malita ca sunt sute de metri liniari de arhiva la Directia Presei ce asteapta sa fie studiati. Ca sa poti scrie un studiu despre cenzura ar trebui sa faci parte dintr-un institut de cercetare a cenzurii. Eu voi scrie un articol despre cenzura bazându-ma doar pe sa cartografierea documentelor legislative si pe marturiile propriu-zise ale oamenilor, citite sau provocate personal. Nu exista informatii, nu a patruns nimeni în arhiva Uniunii Scriitorilor, cred ca sunt a doua persoana care a facut totusi asta fara prea mare succes. Am gasit acolo o vraiste totala, documentele nu sunt înregistrate, în plus se deterioreaza de la o zi la alta din cauza conditiilor improprii de depozitare (am lucrat cu masca chirurgicala). Da, stam si povestim despre tortionari si anii ’50 – obsedantul deceniu -, dar nici generatia aceasta cea apartinând anilor ’80 -  nu a dus lucrurile pâna la capat. Si s-au inventariat numai lucrurile, fara sa se explice si poate de aceasta le si refuzam acum, pentru ca nu ni se explica îndeajuns. Cartile seminale, care sa faca din studiul trecutului un examen interpelant pentru fiecare si un prilej de autodefinire, sunt foarte putine. Ma refer la acele carti care, prin racordarea lor la modele stiintifice de comprehensiune, sa depaseasca un anume localism tematic si metodologic, si sa ofere chei de interpretare pertinente, logice si accesibile oricui. Analiza represiunii nu poate produce adevarate momente de reflexivitate (si de asumare a unei anumite memorii, mai mult sau mai putin afective) daca nu este coroborata cu analiza sistemului care a facut-o posibila, într-un anumit moment si într-un anume gen de societate.  Exista deci mai multe feluri de muzeificari, asa cum exista mai multe feluri de muzee, seci si inhibante, sau atractive, aproape interactive, care încearca sa recreeze evenimentele prin puneri în scena uzând de un fundal si de discursuri relationate.
Corneliu Pintilescu: Datoria generatiei ’80 ar fi aceea de a ajuta la deschiderea locurilor memoriei – adica arhivele – pentru ca noi suntem mult prea departe de centrele de decizie. Generatia ’80 sau cea din ’70 este  mai aproape decât noi de centrele de decizie si poate sa deschida spatiile unde memoria institutionala a fost capturata.
Ioana Macrea-Toma: Tocmai asta spun -  ca toata lumea spune ca nu se poate intra în arhive, ba se poate  intra.
Corneliu Pintilescu: Se poate, dar depinde de arhive.
Corin Braga: Cred ca Ruxandra ne poate da niste mostre de asemenea reactii chiar de la cursurile ei.
Ruxandra Cesereanu: Spre deosebire de Stefan, eu nu am întâlnit o generatie fara memorie, chiar daca cei cu care am lucrat eu, studentii mei, nu pot sa spun ca alcatuiesc o generatie. Asa ca mai corect ar fi sa spun ca am întâlnit si am lucrat cu o minoritate care doreste sa aiba memorie. În ce sens? Cursurile mele despre Gulagul românesc, respectiv despre Fenomenul Piata Universitatii si Proclamatia de la Timisoara sunt optionale, nu sunt obligatorii, vine cine doreste, nu este nimeni obligat sa participe la ele. Întrebarea pe care le-o pun aproape întotdeauna studentilor este legata de motivatia, cauza optiunii lor pentru respectivele cursuri. La prima întrevedere, dupa ce le fac desfasuratorul cursului, îi întreb: de ce ati dorit sa veniti sa asistati si sa participati la cursuri axate pe temele amintite mai sus? Si majoritatea raspunsurilor suna asa: “Pentru ca stiu deja câte ceva si vreau sa stiu mai multe si ma intereseaza tema” sau “Pentru ca nu stiu nimic si vreau sa aflu despre ce e vorba în legatura cu tema asta” (Gulagul românesc, de pilda); mai exista, desigur, si explicatii de genul “Pentru ca am un bunic sau alta ruda care a fost detinut politic sau a trecut prin situatia cutare de represiune.” Mai exista si unii care nu spun nimic si despre care aflu foarte târziu, dupa ani de zile, ca aveau un tata, de obicei, o ruda, care facuse parte din sistemul comunist într-un fel sau altul. Acesti studenti erau mai degraba muti si veneau la cursurile mele pentru ca voiau sa afle de ce tatal lor – de obicei de figura tatalui e vorba – a facut parte din sistemul respectiv si s-a comportat obedient în fata dictaturii. În discutiile pe care le avem desigur ca la un moment dat abordam tema memoriei. De ce memoria, de ce pun chestiunea memoriei? Doua nuante am sesizat în discutiile acestea cu studentii mei. Pe de o parte exista memoria suferintei. Pe lânga partea teoretica pe care le-o predau, aceste cursuri se axeaza pe discutii-dezbatere-seminarii propriu-zise despre anumite carti. Despre Gherla lui Paul Goma, Evadarea tacuta de Lena Constante, despre cartea Adrianei Georgescu La început a fost sfârsitul, Steinhardt atât cât este marturie despre puscaria politica în Jurnalul fericirii, Rugati-va pentru fratele Alexandru de Constantin Noica. Mai sunt, fireste, destule alte carti care intra în joc. Unii marturisitori au rezistat mai bine, altii mai putin bine, nu conteaza, toti au fost victime. Ceea ce discutam, însa, este felul în care ei au rezistat, cum au rezistat, felul în care unii dintre ei au cedat (daca au cedat). Discutam mai ales despre ce a însemnat suferinta. Multi studenti spun: “E foarte greu pentru noi sa întelegem cum au fost batuti acei oameni, cum trebuiau sa faca sluj pentru un vârf de tigara, pentru ca unii erau fumatori si erau dependenti de asta, cum erau umiliti si batjocoriti etc.” În discutiile pe cartile mentionate anterior am avut adesea polemici -  mi-aduc aminte de o generatie de acum câtiva ani când, de pilda, polemizam acut pe cartea lui Noica, seminarul se terminase de mult, era târziu, dar studentii nu voiau sa plece, stateau acolo si polemizau, desi depasisem timpul alocat cursului si seminarului. Nu voiau sa plece, trebuiau sa rezolve cumva problema si dilema, sa se încheie polemica, ceea ce era un semn foarte bun pentru mine. Pentru ca ei nu voiau sa se duca la discoteca sau în bar, ci voiau sa termine discutia pe cartea respectiva, ca sa stie ei însisi cum ramâne cu chestiunea memoriei, a eticii, a responsabilitatii în fata istoriei si nu numai. De ce v-am vorbit mai întâi despre memoria suferintei? Pentru ca un al doilea tip de memorie despre care le vorbesc studentilor mei, iar aceasta a doua memorie este înteleasa întotdeauna mai bine, este memoria rezistentei. Exista, deci, nu doar o memorie a suferintei, ci si una rezistentei si a supravietuirii decente în conditii extreme, la limita. Si aici nu intra neaparat rezistenta în închisoare, ci intra rezistenta anticomunista din muntii României, chiar daca ea a ambalat numai câteva sute de oameni care au purtat arme si au trait în munti, purtând o lupta defensiva de fapt. Au fost zeci de mii de tarani care i-au ajutat pe acesti luptatori în munti, tarani care au fost arestati si schingiuti pentru lucrul acesta. Exista apoi, tot la capitolul memoriei rezistentei, miscarile anticomuniste atât cât au fost ele, unele doar anticeausiste de fapt, dobândind o coloratura anticomunista ulterior: greva minerilor din 1977 si miscarea Goma, revolta muncitorilor brasoveni din 1987, fenomenul dizidentei; nu în ultimul rând, sa nu uit de ei, taranii revoltati împotriva colectivizarii despre care la noi se stie foarte putin, si care multi dintre ei au fost aruncati în lagare si închisori. Ceea ce le explic studentilor si ei înteleg si accepta este urmatorul lucru: nu este vorba, predând acest lucruri, de o memorie revansarda, ci de o memorie recuperatoare, chiar cu valoare terapeutica. Cursul despre Gulagul românesc este totdeauna secondat de participarea unor fosti detinuti politici care sa discute cu studentii. Fostii detinuti politici îm reporseaza uneori: “De ce sa vin sa vorbesc în fata studentilor? Nu au decât sa citeasca din cartea mea si de acolo afla tot”. Iar eu încerc sa îi conving pe acesti fosti detinuti politici spunându-le: “Veniti si va spuneti povestea. Simplu, nu sofisticat, nu le tineti teorii complicate, sofisticarii intelectualiste. Spuneti cum erati îmbracati, ce mâncati, ce discutii aveati cu gardienii, ce discutii aveati în celula, daca ati fost batut cum va bateau, lucruri foarte simple. Câte ore dormeati, cum era patura cu care va acopereati, ce aveati în picioare, daca va decalcefiati, de boli aveati, daca ati încercat sa pacaliti gardienii si autoritatile, lucruri de genul acesta.” Or, este esential, pentru ca ascultând astfel de marturii în direct, studentii au acces la un fel de atingere, de palpabilitate a suferintei. Din nou, invers decât experienta lui Stefan cu studentii sai, studentii mei îmi arata totdeauna ca îi intereseaza legatura între prezent, trecut si viitor, ca nu vor sa faca abstractie de ea, aceasta e prima motivatie – “vrem sa stim mai mult” – chestiunea infomationala, cognitiva este cea care îi stimuleaza. Desigur ca în cadrul acestei memorii putem vorbi de o coloratura istorica – la urma urmei e un aport istoric sa faci un desfasurator al comunismului si sa vezi ce s-a întâmplat în 45 de ani de zile. Dar si mai importanta este coloratura etica. Studentii mei ma întreaba: “Ce sunt aceste cursuri? Sunt niste analize de mentalitate?”. Da. Au o coloratura morala. Sunt niste cursuri etice. De asta niciodata nu doresc ca ele sa devina obligatorii, ci ma intereseaza ca ele sa ramâna optionale, ca sa vina cine doreste, nu cine nu doreste; nu ai de ce sa fortezi pe cine nu doreste, nu are rost sa-i formatezi o memorie cu de-a sila, ar fi aberant. E bine ca stimulul prim sa depinda de propria vointa a studentului, cea care opteaza si selecteaza ca el sa participe si sa se implice în astfel de cursuri. Exista apoi nu în ultimul rând o coloratura psihologica a acestei memorii recuperate, si de aceea vorbeam de o latura terapeutica. Foarte importante sunt excursiile documentare la închisoarea Gherla (care actualmente nu mai este pentru detinuti politici, întrucât nu mai exista aceasta categorie la noi) si la Memorialul de la Sighet al victimelor comunismului. Eu îmi asum riscul ca studentii sa fie mai fascinati de Gherla, de Gherla actuala, decât de Memorialul de la Sighet. În cele din urma ei înteleg, însa, ca Gherla este o închisoare vie adaptata la conditiile de astazi, axata pe detinuti de drept comun, iar celalalt spatiu a devenit, un muzeu, un memorial, nemaifiind o închisoare ca atare. Dar la Gherla, de pilda, când rugam autoritatile penitenciare sa ne deschida vechea Zarca, sau ceea ce a mai ramas din Zarca (aceasta nu mai este folosita astazi, întrucât conditiile sunt imunde; spatiul acesta este undeva la subteran, dar se mai pastreaza totusi ca relicva a vremurilor trecute) … comandantul ne spune întotdeauna: “Dar de ce vreti sa mergeti acolo ca nu mai e folosita Zarca”. “Vreau sa vada cum aratau Gherla si Sighetul în realitate (îl lamuresc eu pe comandantul adjunct al Gherlei), nu doar memorialul-muzeu pe care îl vor vedea. Acolo, la Memorial, vor afla informatii stocate, muzeificate, dar nu vor avea acces la conditiile propriu-zise de odinioara”. Ei bine, în spatiul acela imund de la Gherla, în subsolul nefolosit astazi, mai exista paturi ruginite, iar pe jos este apa, namol, excremente lichide. Nici nu se poate coborî propriu-zis, numai de pe niste scari poti sa zaresti totul. Dar acest privit al subsolului aceluia imund constituie tot o forma de a atinge suferinta de odinioara a detinutilor politici si de a avea acces macar partial la conditiile teribile în care erau siliti acestia sa traiasca si sa moara. Toti studentii îmi spun mai apoi: “Noi n-am fi reusit sa supravietuim în asemenea conditii”. Eu le-am spus însa altceva: “Nu se stie niciodata, pâna când nu veti ajunge în asemenea conditii sa nu spuneti ca nu ati fi supravietuit, întrucât nu aveti de unde sa stiti.”
Doru Pop: Cei care nu învata, ajung… ministri si, dupa aceea, … la Zarca.
Ruxandra Cesereanu:  Atingerea aceasta a suferintei este legata si de alte lucruri. De pilda. Care este lucrul care impresioneaza cel mai mult la Memorialul de la Sighet? Unul dintre obiectele expuse acolo este un sapun pe care o detinuta politica l-a primit în închisoare de la sotul ei; iar acesta reusise sa îi zgârie ori scrijeleasca pe un sapun un “te iubesc”. Acest sapun nu fusese vazut de gardienii vigilenti, fiindca ar fi fost distrus, gardienii care controlau pachetele primite de detinuti se asigurau ca nu exista mesaje subversive; or un “te iubesc” alcatuia un asemenea mesaj subversiv, neîngaduit. Barbatul acela îi scrisese riscând enorm sotiei sale ca ÎNCĂ o iubeste. Era un gest esential, de memorie, de rezistenta, de etica. Ei bine, acel sapun expus la Memorialul de la Sighet nu pot sa va spun ce efect are. Studentii mei sunt tulburati si îmi spun ca astfel de ramasite ale memoriei îi captiveaza, ca o astfel de etica îi intereseaza, astfel de obiecte, cruciulite confectionate din os, dictionare miniaturale, medalioane din os sau acest teribil sapun de dragoste, cum altfel sa îl numesc? Detinutii confectionau astfel de lucrusoare din ce oase gaseau în supa nenorocita pe care o primeau de mâncare. Sau dictionarele miniaturale despre care am vorbit, cât un medalion, dictionare cu ajutorul carora intelectuali rafinati îi învatau, de pilda pe tarani, limbi straine. Lucretia Jurj, cea mai frecventa invitata a mea la cursul despre Gulagul românesc, o femeie cu patru clase primare, care fusese luptatoare în munti, si zece ani apoi detinuta politica, ajunsese de pilda în închisoare o vorbitoare de franceza: învata pe de rost scriind pe gamela si facând exercitii pe sapun. În excursiile acestea documentare pe care le fac esential de asemenea este faptul ca o fosta detinuta precum Lucretia Jurj participa alaturi de studenti la recuperarea memoriei si istoriei. Din pacate Lucretia ea a murit în 2004, era o femeie simpla, dar senina. Care nu era înnacrita, ci îsi pastrase umorul. Ea povestea întotdeauna cu umor despre viata sa în munti alaturi de luptatori sau despre detentie. Studentii mei o întrebau: dar ce faceati dumneavoastra acolo doamna Lucretia? Ce faceati între barbatii aceia?  Lucretia mersese împreuna cu sotul ei în munti,  erau foarte tineri, destul de proaspat casatoriti; daca ar fi fost arestata, stia ca ar fi fost în stare sa cedeze sub tortura si sa spuna locurile ascunzatorilor, sau nume, cine stie ce informatii sa dea; si atunci a fugit în munti ca sa fie cu sotul ei, dar si din loialitate etica. Ceilalti din grup au ezitat daca sa o primeasca sau nu. Fiindca au spus: o femeie ne încurca. Pâna la urma însa ea i-a convins pe barbati. N-o sa va încurc, o sa fie bine. Dar gateati acolo? O întrebau studentii mei pe Lucretia. Iar ea zicea: Nu, gatea seful, batrânul Susman, nu gateam eu. Dar ce faceati? Pai eu curatam armele. Si altceva? Eu îi faceam pe acei barbati sa nu-si piarda nadejdea. Era atât de credincioasa, or, multi dintre acesti partizani, îsi pierdeau nadejdea; de la un punct întelegeau si ei ca îi asteapta degeaba pe americani si ca regimul comunist nu va fi suprimat usor; Lucretia îi facea sa nu-si piarda nadejdea si îi facea sa râda, îi amuza, le spunea lucruri simpatice, cu un umor pe care si-l pastrase si acum, pentru ca nu le povestea încrâncenata acestor studenti tot ce le povestea, ci cu un umor si repet, o simplitate, o seninatate extraordinare. Uneori, în aceste excursii, studentii se asezau pe rând lânga ea si stateau la taifas si o întrebau, faceau cu schimbul. Bun, o alta chestiune acum la care vreau sa ma refer: nu mi s-ar parea inadecvat sa existe un curs de istorie obligatorie a ceea ce s-a întâmplat în comunism, un curs punctual; dar daca este optional, macar stii ca nu formatezi creiere. Nu poti sa fabrici creier anticomunist cu bucata. De aceea eu îmi asum inclusiv reactii ambigue în legatura cu memoria suerintei. Mi-aduc aminte ca recent, de pilda, am avut un student care optase pentru cursul despre Gulag, dar care dupa excursia la Gherla si Sighet mi-a zis: “Sunt profund dezamagit. Mie nu mi-a comunicat nimic aceasta excursie documentara, Memorialul de la Sighet este primitiv, nu vad care e modalitatea prin care noi sa ajungem la o aprofundare a suferintei celor care au trecut pe acolo. Deocamdata suferinta aceea mie nu-mi spune nimic”. I-am spus atunci: “Va dau niste carti sa cititi, mai încercati, daca va conving, bine, daca nu, este optiunea dumneavoastra”. Acel student voia sa scrie negativ împotriva Memorialului de la Sighet, si atunci am spus ca nu îngadui acest lucru. “Înteleg sa nu va cenzurez textul pentru ceea ce gânditi, dar e dreptul meu sa nu vi-l public deloc, întrucât nu mi se pare normal sa îngadui cuiva sa scrie împotriva fostilor detinuti politici doar fiindca nu întelege care este rostul unui Memorial; puteti sa scrieti în alta parte exact ceea ce considerati de cuviinta, dar nu eu voi fi cea care va publica acel text”. Foarte important de asemenea ca efect al reactiei studentilor la ceea ce înteleg ei prin memoria suferintei si memoria rezistentei este faptul ca s-au oferit singuri sa construiasca un site (adresa este urmatoarea  HYPERLINK “http://www.comunism.ro” www.comunism.ro) desrpe comunism, victime si calai. Eu nu i-am împins de la spate, ei singuri au dorit sa construiasca acest site, în care sa existe un forum de discutii inclusiv cu discutii nu doar anticomuniste, ci mai larg nuantate. Între timp, am descoperit un alt site facut la Bucuresti de niste tineri care nici macar nu sunt jurnalisti sau politologi (unul e medicinist), un site intitulat www.substele.ro, cam romantic titlul, dar intentia este cea care conteaza ….
Stefan Borbély: www.substele.ro ??? Înteleg…
Ruxandra Cesereanu: Da, www.substele.ro, e o trimitere, poate, la cerul înstelat deasupra noastra. O alta chestiune acum. În cazul tezelor de licenta, e foarte interesanta o reactie de genul acesta: nu am multi studenti care îsi aleg teze pe care sa le lucreze cu mine, dar majoritatea, cei care vin, vin si îmi spun: “As vrea sa lucrez ceva pe Gulagul românesc, dar nu stiu ce. Dati-mi dumneavoastra ttema, subiectul”. “Nu am o focalizare clara pe ceva, dar stiu ca asta e tema pe care vreau sa lucrez”. De la un timp au început sa fie mai limpezi si atunci unii mi-au spus: “Eu vreau sa lucrez pe fenomenul Pitesti”, “Eu vreau sa lucrez pe rezistenta din munti”, “Eu vreau sa fac o monografie Doina Cornea-dizidenta”. Studentul despre care va vorbesc a stat, a obtinut la CNSAS permisul de a citi cele doua mii de file din dosarul Doinei Cornea. El a avut accesul la dosar cu permisiunea, desigur, a doamnei Cornea.
Stefan Borbély: Se poate?
Ruxandra Cesereanu:   Da, se poate, daca te acreditezi ca cercetator.
Stefan Borbély: Deci poti sa ceri accesul la dosarul cuiva?
Ruxandra Cesereanu:  I se cere totusi acordul persoanei careia doresti sa îi consulti dosarul. Altfel nu se poate. Este necesara apoi si o acreditare de cercetator.
Stefan Borbély: Eu stiam ca nu era voie.
Ioana Macrea-Toma: Eu am depus o cerere pentru cenzura si o sa ma anunte în câteva saptamâni daca mi-au aprobat-o sau nu. Deci dureaza câteva saptamâni.
Doru Pop: Aici e vorba de dosare personale.
Stefan Borbély: Eu am inteles urmatorul lucru: ca daca eu ma duc si depun o cerere ca vreau sa vad dosarul lui Marius, nu mi-l da.
Ruxandra Cesereanu: Decât daca îsi da acceptul Marius. Dar dosarul tau poti sa-l ceri, evident. Dosarul lui Marius poti sa-l ceri daca el îti da acceptul sa-i cercetezi dosarul.
Marius Lazar: Eu te las, îmi spui tu ce e acolo.
Ruxandra Cesereanu:  Ca sa închei, ce vreau sa spun este ca eu nu cred ca exista o memorie coercitiva în legatura cu istoria recenta sau cel putin ce am promovat eu nu a fost o memorie coercitiva, drept care reactiile studentilor au fost bune. Acum v-am vorbit numai despre cursul despre Gulagul românesc, pentru ca pe celalalt nu îl voi mai tine. Pot sa va spun însa ca studentii mei care aveau cinci, sase, sapte ani pe vremea Proclamatiei de la Timisoara sau a fenomenului Piata Universitatii 1990, bineînteles ca nu stiu nimic despre aceste lucruri. Drept care le  predau o parte teoretica, le explic caderea comunismului, ce a fost în tranzitie – anul 1990 a fost extrem de important din punctul asta de vedere – dar ei nu înteleg întru totul decât dupa ce vad filmul lui Stere Gulea, Sorin Iliesiu si Vivi Dragan Vasile despre Piata Universitatii. Si anul acesta, dar si anii trecuti, am avut niste reactii extraordinare. Unii dintre studenti au chiar lacrimat usor, în orice caz au fost tulburati. Si m-au întrebat cum a fost posibil asa ceva, ca studentii sa fie maltratati de politisti si mineri. Alta întrebare pe care mi-au pus-o a fost urmatoarea: “Dar daca lucrurile au stat asa, cum de a mai ramas Ion Iliescu presedinte si dupa iunie 1990?” Le-am zis: “întrebati poporul român, nu pe mine”. 
Anca Hatiegan: Întrebati-i pe optzecisti…
Ruxandra Cesereanu: Da, întrebati-i pe optzecisti… ca sa ne întoarcem la oile noastre. Studentii sunt extrem de interesati de documentare. De pilda, în cadrul cursului despre Gulagul românesc am sansa sa posed o caseta video cu spovedania lui Frant Tandara, fostul tortionar comunist intervievat de Doina Jela. Este un documentar care nu a rulat la televiziune; este un film facut din bruioane. Nu am dreptul sa dau spre difuzare caseta asta, dar am primit dreptul sa le proiectez studentilor mei respectiva caseta. Sau am un documentar facut de francezi despre trei detinuti politici trecatori prin fenomenul Pitesti, prin fenomenul reeducarii. Astfel de documentare înseamna foarte mult pentru studenti si tineri, faptul ca vad oameni reali în carne si oase, nu doar teorie, au acces la o latura palpabila, prin care ajung la istorie. Repet, nefiind o memorie coercitiva, nu încerc nici chestiuni de captatio benevolentiae, chiar daca, pâna la un punct recunosc, excursiile la Gherla si Sighet au fost si pe post de captatio benevolentiae; pentru ca studentii le percepeau si ca pe excursii documentare dar si ca pe un mod de a se rasfata într-o excursie tinereasca propriu-zisa. Hedonista. Dar când aplicau acest hedonism? Doar dupa ce plecam de la Sighet. Pâna la Sighet îsi asumau rolul de a participa la o excursie documentara.
Doru Pop: Totusi aici trebuie subliniat ceva, la un moment dat s-au spus acest lucru. Vorbim despre niste exercitii de memorie atât de fragmentara si de lipsita de coerenta culturala încât sunt chiar utopii. Când vorbim despre memoria rezistentei, se poate spune câti oameni sunt afectati în mod direct? Cred ca mult mai important – si revin la ideea conform careia memoria este un proces cultural. Iar când discutam despre un proiect cultural, o noua memorie care se instituie, exista aceasta presiune din partea institutiilor europene si din partea faptului generatia tânara va concura pe o piata europeana unde au alte prioritati, prioritati unde optzecistii n-au reusit sa faca. Problema majora nu este una de memorie, ci una de biologie. Nu este una estetica, ci chiar una fizica. În momentul în care comunismul s-a instaurat în România a fost distrusa crema cremelor intelighentiei românesti. Oameni care lucrau la dictionare, la atlase istorice, oamenii care faceau proiecte culturale, care erau în vârful cercetarii sociologice, literare, intelectuale europene. De aceea ma bucur ca aud generatia tânara interesata de astfel de proiecte: nu avem dictionare, nu avem studii sociologice, nu avem compendii si antologii. Tot ce avem sunt promisiuni estetice. De multe ma gândesc ce s-ar fi intâmplat daca, de pilda, scoala Gusti de sociologie ar fi continuat înca cinzeci de ani? Ce se întâmpla daca Puscariu si scoala de lingvistica ar fi continuat patru decenii? Nu avem Enciclopedia României, astazi nu avem dictionarul literaturii române, Atlasul lingvistic etc. Si-atunci despre ce memorie vorbim, daca nu despre una fictionala si fictiva. O memorie promisa, dar niciodata realizata în rememorare.
Ruxandra Cesereanu: Sunt reprosuri facute si de Adrian Marino.
Doru Pop: Da. Chiar asta vroiam sa spun. Dar Adrian Marino a fost un erou solitar. Câti dintre optzescistii care puteau sa preia efortul lui au facut pasul acesta? Cei mai multi au profitat de pe urma notorietatii asocierii cu Marino, dar fara consecintele probitatii care decurgeau de aici. Acestea erau reprosurile pe care le mentionam când vorbeam despre proiectele culturale si despre niste fictiuni culturale construite într-un moment sau altul. În momentul acesta – asta cred si visez – este nevoie de astfel de proiecte culturale. Tocmai de aceea i-am numit pe Latea si Chelcea, care sunt doi sociologi extraordinari ce fac munca de metodologie sociologica, cel putin la nivel occidental. Mai sunt câtiva tineri istorici care fac istorie contemporana la nivel european, exista o scoala de politologie incipienta. Acesta este un proiect la care ar trebui sa ne raliem.
Andrei Simut: Un exemplu din literatura recenta. Dictionarului scriitorilor scos recent de Academie i se pot face destule critici, dar un raspuns pe masura ar fi alte istorii ale literaturii române, alte dictionare, produse (poate chiar de optzecisti) ca alternative solide si cu adevarat imbatabile. Poetul si criticul Al. Musina se revolta ca nu exista destule istorii ale literaturii române scrise de optzecisti, comparativ cu numarul mare de istorii scrise de saizecisti.  La ora aceasta se discuta intens despre cartea lui Alex Stefanescu. Un mod de a  impune o istorie a literaturii este acela de  a crea polemici în jurul ei.
Doru Pop: Da, dar eu spuneam ca memoria se construieste ca un proiect cultural. Pentru a avea memorie trebuie sa existe un efort cultural comun de a construi stiintific, regulat, rational, sau cum ati spus voi, critic niste memorii.
Ruxandra Cesereanu: Bine, dar în cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului, suntem câtiva care am avut astfel de constructe: Sanda are cursuri în care discuta memorialistica de detentie si alte chestiuni, Stefan discuta Razboiul Rece… Apoi, tu, Doru, ai tinut cursuri în care la rândul tau ai discutat postcomunismul românesc, Marius face sociologie etc. Eu tin un curs despre Gulag, am tinut curs despre Piata Universitatii 1990, mineriade si astfel de lucruri. Sigur, sunt proiecte individuale, dar care unite în cadrul unei institutii ca Centrul de Cercetare a Imaginarului ofera ceva.
Corin Braga: Daca fiecare si-ar face bine treaba, lucrurile ar merge.
Ruxandra Cesereanu: În Cluj exista apoi Institutul de Istorie Orala care face treaba buna, formeaza istorici. Cei care au intervievat-o pe Lucretia Jurj, femeia-partizan, si care au facut  o carte excelenta cu ea sunt doi tineri istorici, Cosmin Budeanca si Cornel Jurju, formati de profesorul Doru Radosav tocmai la acest institut de istorie orala.
Doru Pop: Baze de date stiintifice, structuri metodologice, asta ne lipseste.
Sanda Cordos: Cele doua parti nu se exclud: cercetarile individuale si nevoia de institutii si de grup, colective care sa formeze instrumentele despre care vorbeam.
Corneliu Pintilescu: A lucra pe comunism presupune munca în echipa, pentru ca materia este atât de vasta si cantitatea de informatie este atât de mare încât, ai spus,  pentru a ajunge la niste rezultate concrete, la niste rezultate bazate atât pe abordari cantitative, cât si calitative   trebuie sa lucram în institutii, în echipe.
Ioana Macrea-Toma: Depinde ce-ti propui. Daca vrei sa faci monografie pe Beniuc, poti sa faci si singur. Bineînteles, daca vrei sa faci o istorie a cenzurii iti trebuie cincizeci de oameni. Daca vrei sa faci ceva cum au facut cei patru tineri (Manolescu, Cernat, Mitchievici, Stanomir), adica istorii punctuale, antropologie culturala pâna la urma, e de ajuns sa încropesti o echipa mica si sa începi un santier arheologic pornind de la colectiile revistelor vremii si de la marturiile tot mai numeroase.
Andrada Fatu-Tutoveanu: Corneliu vorbea din perspectiva istoricilor care abordeaza lucrurile foarte minutios, pe segmente mici de timp pentru a acoperi,  în întregime evenimentul, pentru ca studiul urmareste clarificarea, relatarea unor date exacte, de care trebuie tinut cont.  Ei abordeaza de pilda – asa cum  facuse colegul tau, nu? – anii 1945-1953, Elita din judetele acesta si acesta. Deci ei vad altfel, perspectiva lor e diferita de a noastra, a literatilor, ei vad un pic lucrurile mai punctual si atunci sigur ca sa aduni datele pe patruzeci si cinci de ani înseamna o echipa care se extinde.
Ioana Macrea-Toma: Poate ar trebui sa iesim putin din paradigma asta a literatilor si sa încercam mai multe lucruri. Ce înseamna sa fii literat, pâna la urma?
Andrei Simut: Poate ca ar trebui ne gasim un public!
Andrada Fatu-Tutoveanu:  Pe de alta parte, doamna Ruxandra Cesereanu, vorbeati despre textul acelui student care se opunea cumva realitatilor cu care luase contact.
Ruxandra Cesereanu: Eu nu am relatat aici ce a scris acel student, ci ceea ce voia el sa scrie. Si i-am spus ca poate sa îsi publice textul oriunde, este dreptul lui, dar ca eu nu pot sa îl public în revista Memoria a fostilor detinuti politici, daca respectivul text demoleaza simbolic chiar ideea de Memorial de la Sighet. Ar fi fost imoral!
Doru Pop: Si tu ai intrat in logica capitalismului!
Ruxandra Cesereanu: Am spus la fel de clar si ca nu vreau sa cenzurez respectivul text. Sa va povestesc însa altceva. Am avut o alta reactie, foarte ciudata, în urma unui curs despre Gulag tinut chiar aici la Litere. Acum îmi pare rau ca am renuntat la cursul de la Litere. În primul an am avut sapte sau opt studenti, dar în al doilea an am avut saptezeci de studenti care au dorit sa participe. La acesta din urma, la un moment dat, dupa vreo trei sau patru seminarii-dezbatere, o studenta mi-a scris un biletel care suna astfel: “Va astept dupa curs, pentru ca vreau sa va spun ceva”. Si ce mi-a zis studenta respectiva? A fost o situatie dramatica pentru mine, întrucât m-am gasit în postura unui duhovnic care trebuie sa rezolve o problema etica si psihologica. Ea mi-a spus: “Stiti, eu sunt socata, nu am stiut despre lucrurile acestea în privinta comunismului. Tatal meu a fost comunist si eu nu vreau sa ma mai întorc acasa, nu vreau sa ma întorc la el. Dupa ce am aflat ce s-a întâmplat în timpul comunismului, mi-am dat seama ca si tatal meu este vinovat.” Eu o întreb atunci: “Dar ce a fost tatal dumneavoastra?”, iar studenta îmi spune ca a fost “Primar comunist în sat”. Atunci ce a trebuit sa fac? A trebuit sa construiesc o ierarhie a vinovatiilor, pentru ca rolul meu era sa-i explic respectivei studente ca trebuie sa se întoarca acasa si sa aiba o discutie onesta, pâna la capat, cu tatal ei, discutie în care sa puna totul pe tapet, la vedere. Am insistat pentru aceasta solutie, drept care, dupa vreo ora de discutii, am convins-o ca totusi trebuie sa se duca acasa si ca tatal ei nu-si pierde calitatea de tata pentru ca a facut ce-a facut si a fost comunist. Iar studenta respectiva s-a întors acasa si a discutat cu tatal ei. În saptamâna urmatoare mi-a spus: “Bine ca am avut discutia, bine ca m-ati trimis acasa, tatal meu a plâns, si-a cerut iertare de la mine”; i-am spus, la rândul meu, ca m-a tulburat istoria ei si ca am scris despre ea în jurnalul pe care îl tineam despre felul în care se desfasura cursul despre Gulagul românesc. Peste un an de zile m-am reîntâlnit cu studenta mea care avea o singura curiozitate: daca am publicat jurnalul în care am scris despre povestea ei si a tatalui ei. I-am spus: “Nu l-am publicat, nu stiu daca o sa-l public vreodata, de fapt a fost si pentru mine o experienta psihologica; dar ce mai face tatal dumneavoastra?” am întrebat eu la final. “Ei, mi-a raspuns ea, nici nu era chiar asa de vinovat pe cât credeam eu!”
Andrada Fatu-Tutoveanu:  Ce voiam eu sa va întreb mai devreme, lasând la o parte problema sponsorilor  etc., este daca nu vi se pare benefic sa aveti o gama foarte larga de reactii., ca fiecare sa-si realizeze, cum spuneam mai devreme, propria sa reconstituire?
Mie mi se pare de exemplu pozitiv ca în urma unui asemenea curs fiecare sa-si construiasca o perspectiva proprie, o… memorie, diferita la fiecare individ, nuantata, nu identica, atunci chiar nu-si mai gaseste locul acea libertate de optiune a generatiei despre care vorbeam mai devreme.
Ruxandra Cesereanu: Studentul anti-Memorialul de la Sighet nu participase înca la cursul despre Gulagul românesc, era doar aspirant. Drept care mi s-a parut ca este în necunostinta de cauza. Asa ca am polemizat cu el, am acceptat ideea ca are o opinie diferita decât mine, dar nu eram deloc obligata sa îi public un text care mi se parea imoral ca intentie, din pornire adica. Am mai patit si alteori ca studenti care au fost în excursia documentara, nu au mai venit apoi la cursul despre Gulag. Nu i-am taxat niciodata pentru aceasta, cu o singura exceptie. Chiar daca n-au mai participat la curs, nu mi-a parut niciodata rau ca i-am dus în excursie.
Corneliu Pintilescu: Eu cred ca ceea ce faceti dumneavoastra ar putea acoperi  sau vine sa acopere de fapt o lipsa de valori morale, de modele morale pe care generatia si mai larg societatea actuala o are. Si trebuie într-un fel sa apreciem acesti oameni care au spus “Nu” cu un pret foarte mare, pentru ca totusi sunt niste cazuri rare. Ei trebuie sa fie într-un fel niste modele, poate ca noi n-am reusi în situatia respectiva sa spunem “Nu”, dar e bine sa ne dorim sa putem face lucrul acesta.
Ruxandra Cesereanu: Anul acesta, la televizor, de ziua nationala, Cristian Tudor Popescu pomenea de Liviu Babes, al carui nume, desi îl stia, Emil Hurezeanu îl uitase. Si avea dreptate Cristian Tudor Popescu când spunea: “nu e posibil ca acest nume sa fie uitat de români când acest om si-a dat foc pe pârtia de la Brasov în timpul regimului Ceausescu, purtând o pancarta pe care scria România=Auschwitz. Iar astazi nimeni nu mai stie de el. Gestul lui Liviu Babes face parte dina cele gesturi autosacrificial depline.
Corneliu Pintilescu: Si e incorect moral sa le uitam.
Ruxandra Cesereanu: Exista prin urmare, sau ar trebui sa existe, o memorie legata de ideea de sacrificiu atât cât a existat ea în România. De ce sa nu fie transmisa si transmisibila mai departe?
Corneliu Pintilescu: Apoi, referitor la complexul românilor ca nu au avut dizidenta.
Ruxandra Cesereanu: Eu nu as zice ca mai exista un astfel de complex.
Corneliu Pintilescu: Exista, pentru ca în alte tari fenomenele au fost mult mai largi, la o scara mult mai mare.
Ruxandra Cesereanu: Înainte de ’90 puteam fi complexati în aceasta chestiune, dar acum s-au publicat destule carti despre fenomenul dizidentei. Va pot da chiar un titlu: Cei care au spus “nu”, carte care marcheaza fenomenul dizidentei, de la Doina Cornea pâna la Sindicatul liber al Oamenilor muncii, muncitorii brasoveni din 1987 etc. Exista apoi, recent aparuta, cartea lui Vasile Paraschiv, care trecut prin azile psihiatrice în ultima perioada a regimului Ceausescu.
Corneliu Pintilescu: E bine  – ca sa nu mai apara cazuri precum cel cu studenta care a avut un conflict cu tatal  – sa largim aria de interes pentru a percepe fenomenul în complexitatea sa. Pentru ca atunci ei îsi pot da seama ca tatal a fost pe un alt palier, ca represiunea era un alt punct în sistem si ca nu toate persoanele care au participat la comunism au facut si represiune.
Ruxandra Cesereanu: Acest lucru i l-am explicat si eu studentei mele când ea m-a întrebat: “Totusi are o vinovatie tatal meu?”. Iar eu i-am raspuns: “Are o vinovatie, dar nu e vinovatia lui Gheorghiu-Dej, a lui Ceausescu sau a sefului Securitatii, a tortionarului, a delatorului. Are o forma de vinovatie, dar nu e vinovatia acestora, nu e o vinovatie primordiala si deplina”.
Corneliu Pintilescu: Facând o comparatie cu ce este în afara tarii putem întelege de ce dizidenta în România nu a avut  dimensiunea din alte parti- pentru ca sunt alte conditii si bineînteles ca acest fenomen a avut alt mediu de dezvoltare. Un alt gen de context social-politic avem aici. De aceea dizidenta este mai slaba decât în alte tari, precum Ungaria, Polonia. 
Andrada Fatu-Tutoveanu: Pentru ca tot pomeneati despre ziua nationala si talk-show-urile de ieri, Gabriel Liiceanu  vorbea de un alt caz de represiune, remarcând faptul ca generatia sa – si aici revenim la punctul de debut al discutiei – e obsedata (obsedata spun eu), e interesata, e macinata, e în continuare locuita, sa spunem, de aceste lucruri, pe când generatia noua nu are aceasta memorie. El afirma: ei nu sunt interesati, în timp ce noi suntem în continuare preocupati de lucrurile acestea, nu le putem uita. Deci exista o preocupare care locuieste o anumita generatie, dar n-as zice, n-as fi de acord cu el ca pe ceilalti nu îi intereseaza.
Ruxandra Cesereanu: Daca am fi francezi sau nemti sau americani probabil ar exista o memorie obligatorie legata de istoria recenta, de trecutul nostru proaspat consumat. Dar cum suntem români, la noi aceasta memorie este optionala sau facultativa.
Sanda Cordos: Cred ca memoria nu poate fi obligatorie, dar cred ca exista o forma de a institutionaliza ceea ce la un moment dat o comunitate linistita si coerenta ajunge sa creada ca este memoria ei. La asta serveste, între altele, manualul de istorie, nu? Cred ca asa gândesc si istoricii. Însa în momentul de fata, manualul de istorie nu stiu daca ajunge pâna în stricta actualitate.
Doru Pop: Este o comparatie buna, pe care trebuie sa o facem cu holocaustul, transgresând dimensiunea etnica, pentru ca holocaustul nu este o probelma etnica, ci o agresiune antiumana. Gulagul comunist sau Holocaustul au o dimensiune acuta. Poate nu constientizam, dar sunt aproape un milion de oameni care au fost ucisi în România. Alte câteva milioane au fost mutati, au emigrat sau au fost alungati. Or, din pacate, iar revenim la generatia ’80, din pacate în anii ’90 nu s-a reusit impunerea punctului opt de la Timisoara si nu s-a realizat acest proiect de expiere a memoriei trecutului. Au trecut cinsprezece ani si noi în continuare avem probleme cu recuperarea arhivelor Securitatii, cu recuperarea acelei memorii refuzate, cu accesul la dosarele indivizilor care ne conduc si care sunt într-un fel sau altul – si spunea Stefan Borbély foarte bine – într-un fel sau altul conectati de cordonul ombilical al vechii Securitati. Deci, prin escul proiectul de refacere a memoriei colective suntem cu totii handicapati. Daca reuseam în anii ’90 instituirea acestui proiect poate ca lucrurile aratau altfel, adica, noi însine aratam altfel. Sa ne gândim ce ar fi fost România într-o perioada de cinci-zece ani în care nici un fost membru al partidului comunist la nivel de nomenclatura, nu ar fi avut acces la putere. A fost un alt proiect ratat în anii ’90, care este în continuare blocat,  nici astazi nu functioneaza cum trebuie mecanismul recuperator.
Marius Lazar: Si poate din cauza generatiei ’80.
Doru Pop: A, nu!
Marius Lazar: Eu voiam sa înteleg reactia de respingere fata de oferta de memorie a profesorilor si cred ca aici este vorba – dincolo de, ma rog, tot ce poti sa spui  despre studenti -  de un reflex de aparare, de aparare a propriei identitati în fata unui discurs care vine de la adultii care “ne creeaza toate problemele” si “ne obliga sa traim în lumea lor”. E vorba si de un efect de distantare, de o revolta împotriva acestui discurs care e privit ca o pisalogeala. “Lasati-ne cu problemele voastre pentru ca nu sunt problemele noastre!”. Încerc sa înteleg reactia asta si atitudinea asta. Dar remediul pentru aceasta, daca esti un tânar serios si vrei într-adevar sa ai un proiect cultural, este munca stiintifica, în arhive. Arhivele sunt absolut fascinante, nu va feriti de arhive, nu va feriti de lucruri grele! Acum, la douazeci si ceva de ani, ai tentatia raspunsurilor generale si globale care te multumesc, deci nu va multumiti cu raspunsuri generale, mergeti si aprofundati punctual, dintr-un detaliu poti sa scoti ceva extraordinar (cum este cartea lui Carlo Ginzburg, Brânza si viermii, cartea e nemaipomenita). Nu va feriti sa combinati perspectivele, sa combinati teoria discursului cu antropologia, cu sociologia, cu istoria, pentru ca de fapt asta înseamna munca de cercetare! Nu exista specializari înguste, ci moduri de a combina diferite perspective, iar asta nu exclude arhiva. Poti eventual sa vezi daca în discursul pe care îl propunem noi este ceva excesiv de moralizator, obositor, apasator, daca nu cumva noi suntem cei care resuscitam, activam o mitologie comparata referitoare la anii ’50 sau la comunism, daca nu prezentam o viziune maniheista cu puncte albe si puncte negre, buni si rai. Probabil ca un lucru pe care îl putem transmite este sa va punem pe voi în situatia parintilor sau bunicilor vostri care au trait ceea ce se povesteste; persoane ca si voi in contexte diferite – si aici trebuie sa-l vezi pe fiecare cum ar fi jucat.
Ruxandra Cesereanu: Uite, Marius, am aici un exemplu teribil: o studenta foarte entuziasmata de rezistenta anticomunista, crescuta de bunica ei, iata ce pateste. Se duce acasa si îi povesteste bunicii despre rezistenta anticomunista din munti; iar la un moment dat bunica îi spune “Pai si bunicul tau a fost acolo!”. Iar studenta mea exclama fericita: “Cum, bunicul a fost luptator în munti?” “A, nu, explica atunci bunica, el era trimis acolo împotriva banditilor!”. Studenta mea a venit la mine foarte amuzata si mi-a spus: “Ce spuneti, doamna profesoara, eu sunt pasionata de studierea Gulagului si a rezistentei din munti, iar bunicul meu iata ce facea, era acolo cu trupele de securitate împotriva partizanilor! Eu ce sunt atunci  – o strutocamila?”, “Nu, i-am spus, fiecare raspunde pentru faptele lui, tu, pentru ale tale, bunicul tau, pentru ale lui”. Dar m-am întrebat atunci: oare câti oameni din România au avut astfel de cazuri în familie, de hibridare între calau si victima?
Marius Lazar: Probabil ca nu exista familie în care sa nu fie asa.
Andrada Fatu-Tutoveanu:  Pe acest fond, fiecare are dreptul la o atitudine nuantata, nu maniheista, fara o directa marcata absolut, a parintelui, a profesorului.
Ruxandra Cesereanu: Fireste, parintii nu raspund pentru copii, nici copiii pentru parinti. Fiecare raspunde pentru faptele lui. Am avut, dupa cum v-am spus, si studenti care aveau ca rude directe membrii din fostul aparat comunist de represiune – eu nu am stiut niciodata si chiar daca as fi stiut nu i-as fi departajat de ceilalti; am aflat ulterior, dupa câtiva ani, de la colegii lor de aceste lucruri.
Anca Hatiegan: Mie mi-a ramas în minte întrebarea aceea a domnului Borbély, stiu ca e o obsesie mai veche a dumnealui: “Putem sa le inducem copiilor sau avem dreptul sa le inducem aceasta trauma a noastra?” În textul pe care ni l-ati dat spuneti ca, de fapt, aceasta trauma nu va apartine, integral, nici dvs. La un moment dat faceti o remarca interesanta cu privire la faptul ca cei din generatia dumneavoastra sunt mai preocupati de “obsedantul deceniu”, de anii ’50, decât de ceea ce au trait pe propria piele. Asta probabil pentru ca nu aveti înca distanta necesara pentru a discuta ceea ce va priveste în mod direct. Nu exista distanta necesara unei priviri critice fata de anii ’70, ’80. Nici arhivele acestor ani nu sunt accesibile sau sunt mult mai greu accesibile decât cele ale anilor precedenti. E si un interes la mijloc pentru ca aceasta distanta sa nu existe.
Stefan Borbély: Exista. Aici e limpede: pentru noi, revolutia a fost un moment de distantare. Un moment de autoanaliza. Multi am luat decizii existentiale atunci, chiar daca nu ne-am implicat politic.
Andrei Simut: Ma tem sa nu fie cumva mai mare distanta între generatiile  care vor urma (sau care sunt acum pe punctul de a fi anul I) si toata paradigma  care include generatia ’80, chiar si “obsedantul deceniu”.
Marius Lazar: Pentru copiii vostri generatia noastra o sa fie mina de aur de exploatat. Vor veni ei sa ne faca interviuri.
Stefan Borbély: În final, vroiam sa va spun trei lucruri, în afara de multumirile calduroase ca ati venit si ca ati participat la aceasta dezbatere. Primul: sa fiu sincer, pe mine m-a socat ilaritatea din momentul în care Ruxandra povestea despre reactia acelei studente, întrucât eu cred ca aici este problema cea mai spinoasa a rolului nostru de educatori: atunci când cursurile noastre încep sa produca efecte existentiale, când nu mai sunt doar un joc academic, de biblioteca, ci dobândesc extensii existentiale, lucrurile se agraveaza. Am avut eu însumi parte de anumite reactii de-a lungul acestor ani, dar eu nu mi-am îngaduit sa râd: dimpotriva, câteodata am fost chiar speriat. Dupa mine, sunt momente în care jocul devine extrem de serios, mult mai serios decât faptul ca pe mine m-a pus destinul în spatele catedrei si pe student l-a pus în banca, în fata mea: atunci când declansam probleme existentiale în constiinta studentilor, lucrurile se complica foarte mult.
Anca Hatiegan: : Dar orice poate declansa asa ceva, câta vreme esti viu. Ce sa facem? Sa nu mai vorbim, pentru ca nu cumva sa atingem ceva din sensibilitatea celuilalt? Din momentul în care te nasti esti expus traumelor de tot felul. Viata însasi e o trauma, daca e pe-asa, pentru ca pune probleme existentiale. Ar fi foarte trist daca nu ar fi asa. Cum se zice, numai pietrele nu plâng…
Stefan Borbély: Al doilea: nu vreau sa insist prea mult, dar trebuie sa întelegeti ca noi, optzecistii, nu suntem chiar atât de rai pe cât va imaginati. Ne mai mulam si noi pe asteptarile celorlalti, nu suntem chiar atât de inflexibili…
Anca Hatiegan: Asta au facut si cei dinaintea dumneavoastra.
Stefan Borbély: Nu stiu daca este chiar asa. Pentru ca noi am facut trecerea de la masina de scris la computer. Este generatia care face trecerea. Mircea Cartarescu a scris Împotriva masinii de scris: e o trauma a acestei generatii, care a schimbat suportul cultural din mers, si a facut-o la maturitate. Generatia aceasta a fost pur si simplu pe val, a prins computerul, a prins Internetul si a intrat, prin intermediul lor, în jocul propriei sale metamorfoze. (Nu întâmplator, simbolul generatiei – tot pe urmele lui Cartarescu – este fluturele…) Ceea ce mi se mai pare fascinant la nivelul aceastei generatii, între altele, este ca se modifica împreuna cu generatiile pe care le creste. Daca te uiti la colegii mei cei mai buni, de la Cartarescu, Craciun la Lefter sau Dan.C.Mihailescu, vezi foarte multe lucruri învatate din contactul cu generatiile mai tinere. A treia chestiune este una procentuala, care tine de diversitate regionala, de personalitate si de caracter: daca ne gândim la ansamblul generatiei ’80, veti vedea ca amprentele culturale care se repeta sunt destul de putine. Imaginarul concentrat în Cluj este mult mai difuz la nivelul Bucurestiului, si mult mai difuz la nivelul Timisoarei. Daca ati fi facut facultatea acolo, toti ati fi devenit central-europeni, cu toate deschiderile necesare. Deci, este si o fatalitate geo-culturala în care ati picat, venind la Cluj; o fatalitate pentru care noi suntem primii responsabili, dar si una de care chiar noi trebuie sa ne desprindem, fiindca altminteri lucrurile se cimenteaza prematur, se osifica, nu merg într-o directie prea fertila. Însa ceea ce vroiam sa va spun – si cu asta închei – este legat de palierul de pe care va vine aceasta oferta, care câteodata va exaspereaza: majoritatea lucrurilor pe care noi le discutam aici, modul în care le dezbatem au fost introduse în discursul academic românesc de catre oameni care n-au fost în universitate în ’89. 

Au transcris Andrada Fatu-Tutoveanu si Corneliu Pintilescu 

[Top]

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn