Twitter Gplus RSS

Dezbaterea 2


<< Dezbaterile Phantasma

 

Text

Masa Rotunda

 

Text

Ruxandra Cesereanu 
Dezintoxicarea creierelor in România

 

Argument

Am prezentat initial ca proiect-pilot demersul meu, in cadrul dezbaterilor de la Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, la inceputul anului 2003. Termenii propusi la inceput au fost aceia de contra-spalare a creierului si contrareeducare, la care am renuntat, dupa dezbatere, adoptând termenul de de-programare a creierului, termen existent si functionabil in psihoterapie. Cum, insa, si acesta a ridicat anumite probleme teoretice si practice insolvabile, am apelat pâna la urma, in final, la termenul de dezintoxicare a creierelor. Acesta era mai putin violent si tendentios si implica mai activ ideea de terapie asupra victimelor pe care s-a incercat reeducarea si spalarea creierului, chiar daca nu intr-o forma brutala, ci intr-una insidioasa si ideologica. Dezintoxicarea creierelor presupunea revelarea toxinelor ideologice (comuniste in cazul de fata) care i-au fost inculcate, timp de patruzeci si cinci de ani, poporului român, prin diferite metode.

 

 

Contra-spalarea creierului

ori

contrareeducarea ca posibil concept

 

inainte de a propune si de a supune atentiei termenul de contra-spalare a creierului si mai ales acela de contrareeducare, se cuvine sa previn ca acesta contine un anumit risc, in ciuda sensului moral cu care l-am investit, dupa cum se va vedea in cele ce urmeaza.

Pentru cine este avizat semantic, contrareeducarea trimite la ideea de obstructionare a reeducarii ori, mai exact, la ideea de iesire din reeducare. in general, termenul reeducare a inceput sa functioneze in epoca iluminista, cu scopul de a corija greselile infractorilor de drept comun, de a remodela pozitiv personalitatea acestora (in principiu, prin intermediul inchisorilor). in România, reeducarea, termen gândit de comunisti pentru a camufla ideea de “spalare a creierului”, a avut doua etape: una brutala, extrem de dura, experimentata in inchisoarea Pitesti, intre 1949-1952 (aceasta reeducare prin tortura fizica si morala la care au fost supusi cu precadere studenti de orientare legionara, dar nu numai, fiind cunoscuta sub formula analitica de “fenomenul Pitesti”, asa cum o explica Virgil Ierunca); cea de-a doua etapa, mai rafinata, a constat intr-o reeducare ideologica, non-violenta fizic: ea a fost initiata si experimentata intre anii 1961-1964, in inchisoarea Aiud, tot pe legionari in majoritatea cazurilor (urmarind compromiterea si desolidarizarea detinutilor politici, respectiv autocritica lor publica in asa numitele “cluburi de reeducare”), fiind extinsa mai târziu, in forme insidioase, la nivelul intregii Românii, pe cetatenii “liberi”. Nu sunt singurul analist care considera ca in România comunista “spalarea creierului” a patruns si a izbutit la nivel de mental colectiv: pentru aceasta pledeaza mareea delatiunii, asa cum a fost ea practicata la noi, in cercuri concentrice, si care a concretizat un fratricid simbolic. (Din punctul acesta de vedere, Miorita, pe seama careia se gloseaza adesea ca mit national, este reprezentativa, cred eu, la nivelul mentalului românesc, pentru ideea de fratricid; ca demonstratie a unui fratricid, Miorita este foarte româneasca, cel putin cu aplicatie pe secolul XX in România.) Termenul demascare, folosit in cadrul reeducarii de la Pitesti (in trei dintre etape – demascare externa, demascare interna si demascare morala publica sau auto-demascare), a fost aplicat si la nivelul intregii populatii a României comuniste ai carei locuitori fie trebuiau sa se fereasca unii de altii pentru a nu fi “demascati”, fie “demascau”, adica practicau delatiunea (din zel, din frica, din lasitate, din oportunism). Cum orice regim comunist, deci si cel din România (care, in plus, imita asiduu modelul sovietic) isi propusese obtinerea unui “nou om” (pe care analistii fenomenului l-au vazut ca pe un homunculus), acest lucru s-a petrecut mai cu seama prin intermediul obedientei rezultate din reactiile pavloviene pe care s-a scontat: românii fusesera supusi prin diferite mecanisme ale fricii, un rol aparte avându-l Securitatea ca institutie omnipotenta si omniscienta (auto-mitizata, dar si raspândindu-si propagandistic mitul confectionat). in ultima etapa a comunismului ceausist, dar si inainte (adica in perioada 1977-1989), incercarea de “spalare a creierului” a fost aplicata asupra opozantilor (detinuti de constiinta) izolati in azile psihiatrice (drogati farmaceutic, tratati cu socuri electrice sau amestecati cu alienati reali). Nemairecunoscând termenul de detinut politic, statul comunist român (dupa modelul statului sovietic) prefera sa-si interneze opozantii in spitale psihiatrice, acestia fiind proiectati in ipostaza unor “nebuni” recalcitranti si devianti, care trebuiau calmati si reeducati, fiind “indivizi periculosi din punct de vedere social”, cum scria, in majoritatea cazurilor, pe fisele lor medicale.

Romanele obsedantului deceniu, apoi antiutopiile, alegoriile si parabolele, dar si romanele lui Paul Goma (Ostinato si Patimile dupa Pitesti in mod special), publicate dupa caderea comunismului in România (desi majoritatea fusesera scrise inainte), depun marturie despre ampla actiune de “spalare a creierului” care a avut loc la noi. Scriitorii români sunt ei insisi obsedati de institutii reeducatoare, care incearca sa inlocuiasca, printr-o reforma a gândirii (termen specific pentru “spalarea creierului” dupa tiparul chinezesc), creierul “rau” printr-unul “bun”, confectionat artificial si cosmetizat (aici intra o serie de scriitori precum A.E. Baconsky -Biserica Neagra-, Bujor Nedelcovici -Al doilea mesager-, Ana Blandiana -Sertarul cu aplauze-, Oana Orlea -Perimetrul Zero-, Ion D. Sirbu -Adio, Europa!-, Stelian Tanase -Playback- ori Mihai Sin -Quo Vadis Domine-, acestia fiind cei mai cunoscuti). Securitatea era proiectata, in majoritatea acestor romane, ca un fel de societate oculta si atotputernica, manipulatoare a constiintei colective si individuale. Scriitorii citati anterior (dar si puzderia de amintiri din inchisorile comuniste din România, aparute din 1990 incoace si care insumeaza vreo doua sute de titluri) au radiografiat, in textele lor, o adevarata arhitectura a delatiunii raspândita la nivelul intregului popor român. Iar aceasta a fost, intr-adevar, constanta organizationala a Securitatii: dirijarea unui sistem piramidal al fricii si delatiunii prin care sa poata fi controlati si supravegheati românii. Asa incât, daca fenomenul Pitesti a esuat la nivel fizic, el a izbutit, se poate spune, pe termen indelungat, la nivel mental si moral: reeducarea poporului român a izbutit in cele din urma, chiar daca nu intr-o forma brutala.

in cadrul “spalarii creierului”, era urmarita distrugerea identitatii subiectului (victimei) si construirea unei alte identitati teleghidate de reeducatori. Existau doua elemente de baza pe care reeducatorii trebuiau sa le manipuleze aplicat: asumarea de catre subiect a unei vinovatii fata de sinele sau de odinioara si misiunea reeducatorilor de “a salva” victima de sine insasi. Forma “blânda” a “spalarii creierului” consta in inconjurarea subiectului de catre alti reeducati care o hartuiau. in cele din urma, subiectul era silit sa isi verbalizeze pretinsa vinovatie (prin autocritica) si sa isi manifeste entuziast dorinta de corectare. Cultul entuziasmului (mimat sau indus) era esential in acest ritual. Individului reeducat i se fura personalitatea, pentru a fi recreat, mai apoi, ca o masinarie fara vointa.

Unii analisti ai fenomenului “spalarii creierului” au propus doi termeni cu nuante diferite pentru a explica situatia reeducarii sau “reforma gândirii”: brainwashing si brainchanging. Brainwashing se refera la indoctrinarea ideologica, in timp ce brainchanging se refera la remodelarea personalitatii subiectului in functie de scopul si vointa reeducatorului. in cazul românesc, de brainchanging au avut parte reeducatii din inchisoarea Pitesti in perioada 1949-1952 si opozantii lui Ceausescu internati in azile psihiatrice, in timp ce de brainwashing a avut parte intregul popor român indoctrinat pe indelete (si in mod ritualic detinutii politici din inchisoarea Aiud in perioada 1961-1964).

Metoda chinezeasca a “spalarii creierului”, de la care a fost imprumutate si exportate termenul si metoda, avea la origine un mecanism metafizic pervertit. Fie ca i s-a spus “spalarea creierului” sau “reforma gândirii”, aceasta presupunea o forma simbolica de “moarte” si apoi de “inviere” a victimei, prin confesiune. “invierea” nu putea avea loc decât dupa etapa autocritica de analiza a “culpelor” si “pacatelor”. “Renasterea” depindea strict de aceasta autocritica, singura catalizatoare posibila a “resurectiei”. Reeducarea echivala, simbolic, cu o lobotomie care urmarea obtinerea supunerii totale si perpetue. Subiectul trebuia sa devina un android programat nu doar sa-si renege trecutul, ci si sa-l uite. El trebuia sa devina un “om nou”.

Am explicat morfologia si semantica “spalarii creierului” si a reeducarii, pentru a se intelege mai bine ce este aceea contra-spalare a creierului sau contrareeducare. Termenul de contrareeducare este pus pentru intâia data in circulatie (in cerc restrâns) dupa procesul reeducatorilor de la Pitesti si dupa executarea lui Eugen Turcanu (liderul tortionarilor), fiind gândit si propus de câtiva detinuti politici care, observând reactiile schizoide, de dedublare a personalitatii, ale unor detinuti care trecusera prin reeducare in forma ei cea mai dura, initiaza o asa-zisa miscare de contrareeducare, pentru a-i “des-reeduca” pe cei ce dobândisera reflexe schizoide, adica pentru a-i readuce la starea de normalitate. Tehnica unui astfel de “contrareeducator” consta in urmatoarea actiune: pentru a-i smulge din reactiile pavloviene ale reeducarii pe cei trecuti prin ororile de la Pitesti, se apela tot la declansarea groazei si a spaimei (la fel procedasera si Eugen Turcanu si echipa sa de tortionari), dar se miza pe un catharsis cu scop contrareeducator si, evident, fara tortura.

Am propus termenul de contra-spalare a creierului sau contrareeducare intrucât o combinatie de genul “des-spalare a creierului” sau “des-reeducare”, dar si variante precum “anti-spalare a creierului”, respectiv “anti-reeducare” mi s-au parut mai putin utilizabile lingvistic si inspirate. Contra-spalarea creierului sau contrareeducarea formuleaza limpede, insa, nu doar ideea de obstructionare a reeducarii, cât mai ales pe aceea de iesire din reeducare si de revenire la normalitate. Acest termen mi se pare adecvat mai cu seama pentru ceea ce au incercat câteva institutii din România postcomunista sa faca pentru recuperarea memoriei românilor, in sens istoric adecvat. Contrareeducarea se doreste, astfel, a fi o miscare etica, dar concreta, de iesire din letargia robotizata (lobotomizarea simbolica) indusa de comunism (si de mecanismele sale manipulatoare); contrareeducarea consta in deconstructia tehnicilor si simbolurilor comuniste in asa fel incât multimea (in sensul psihologiei acesteia, dupa Gustave Le Bon) sa inteleaga felul in care a fost indusa in eroare si instrumentata de regimul comunist. Contrareeducarea urmareste sa inlocuiasca asa-zisul “creier bun” implementat de comunism cu fostul “creier” pe care comunistii au incercat sa il lobotomizeze. Este ca o intoarcere la origini, dar nu in sens desuet, retrograd, ci in sensul revenirii la “creierul” neviciat de toxinele ideologiei extremei stângi.

Se poate vorbi, de aceea, despre niste institutii ale contrareeducarii in România? in sens informal si neoficial, da. Ma refer la institutie ca la un corpus de idei compacte oficiate de un grup (in sens politologic, dar vizând raspândirea continutului contrareeducarii in rândul maselor), si nu la institutie ca edificiu in sens arhitectural ori ca establishment. Revolutia din decembrie 1989 a constituit in mod definitoriu elementul catalizator al contra-spalarii creierului, nucleul de baza al initierii acesteia. Doar fiindca miscarea anticomunista din decembrie 1989 a avut loc, doar astfel s-au putut naste revistele, emisiunile, ziarele, editurile, miscarile de protest care au initiat contrareeducarea, adica procedeul si fenomenul de iesire din “spalarea creierului” care fusese practicata si izbutise, in general, pe poporul român. Prima institutie care a afirmat programatic acest lucru (chiar daca nu a folosit termenul ca atare) a fost Asociatia Fostilor Detinuti Politici din România (AFDPR) si produsul concret al acesteia, revista Memoria. La nivel publicistic, doua gazete s-au afirmat, partial, ca initiatoare ale contra-spalarii creierului: România libera (la nivelul maselor) si revista 22 (care a initiat un fel de alfabetizare politica a românilor, prin eseuri si analize de inalta tinuta). Emisiunea TV care a initiat contrareeducarea (ca recuperare a adevarului istoric si nu neaparat ca iesire din starea de “spalare a creierului”) este Memorialul Durerii realizat de Lucia Hossu-Longin. La nivelul miscarilor de strada, contra-spalarea creierului fost una din tintele fixe ale fenomenului Piata Universitatii 1990: ma refer la spectacolele ironice si caricaturale care aveau loc seara, in fata multimii de “golani” anticomunisti (continuatori ai “huliganilor” din decembrie 1989), si care deconstruiau mecanismele mitingurilor si gândirii comuniste (si ale urmasilor acestora, regrupati in Frontul Salvarii Nationale). Probabil ca acesta a fost scopul cel mai clar al “Golaniei”: totusi, datorita lipsei mijloacelor mass-media care sa informeze corect, contra-spalarea creierului nu a fost izbutita la nivelul populatiei, dimpotriva, ea a inflamat formatiunile politice ale neo-comunistilor care au stopat in mod violent miscarea din Piata Universitatii. Din perspectiva editoriala, nu putine au fost institutiile care au initiat colectii de carte demistificatoare la adresa comunismului si a strategiilor de manipulare ale acestuia: voi aminti aici, insa, doar colectiile care mi s-au parut a fi cele mai percutante in acest sens – “Totalitarism si literatura Estului”, devenita mai apoi “Procesul comunismului”, propusa de Editura Humanitas (cea din urma colectie fiind coordonata de Doina Jela). in acest context, se impune prestatia istoricului Lucian Boia, angrenat fatis intr-un amplu proiect de deconstructie a miturilor comuniste. Tot la nivel institutional este de amintit un cvartet realizat datorita Anei Blandiana si lui Romulus Rusan (secondati de o echipa de cercetatori): Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighet (singura inchisoare-muzeu din România, care concentreaza infernul concentrationar comunist in sali expozitionale decalate pe etapele represiunii din România) – Centrul International de Studii asupra Comunismului (cu sediul la Bucuresti; acesta dirijeaza si o colectie de carte orientata tot in sensul recuperarii adevarului istoric) – Scoala de Vara de la Sighet (tabara pentru elevi, in care acestora le sunt predate lectii de istorie de catre celebri opozanti ai regimului comunist din România si din alte parti) si nu in ultimul rând Simpozioanele de la Sighet (care, de-a lungul anilor, au fost particularizate cronologic pe diferitele etape ale represiunii comuniste in România, dar si in alte tari-satelit ale Moscovei). Foarte putinele cursuri despre Gulag si istorie recenta care exista in câteva universitati din România (la facultati de istorie, jurnalism, litere) incearca, la rândul lor, sa reinvesteasca memoria studentilor cu atentia datorata destructurarii mecanismelor de manipulare in comunism si in postcomunism. Acestor institutii li se adauga, cu semnul intrebarii, insa, Consiliul National de Studiere a Arhivelor Securitatii (CNSAS). in intentia sa initiala, acesta urmarea deconstruirea cercurilor concentrice ale delatorilor in România comunista si deconspirarea publica a acestora si a membrilor politiei secrete. Obstructionat de catre autoritatile care il creasera, dar si de catre unii dintre membrii sai (actanti in partide duplicitare si compromise ori corupti de Putere), CNSAS-ul a functionat defectuos si nu a izbutit deocamdata sa produca efectul râvnit initial, in ciuda dorintei explicite a altor membri ai sai, de a da lucrurile in vileag si de a nu mai depinde de capriciile Serviciului Român de Informatii, institutia care furniza fostele dosare de Securitate ale românilor. Daca membrii onesti ai CNSAS vor fi inlaturati din varii motive, ramânând in functie doar cei duplicitari, institutia isi va pierde total credibilitatea, devenind mai degraba o colaboratoare a fostei Securitati (ori chiar o filiala târzie a acesteia), decât un instrument de deconspirare a politiei secrete din timpul comunismului si a felului in care se actiona prin delatori. (As mai putea aminti aici si alte institutii de mai mica anvergura, antrenate, partial macar, in posibilul demers al contrareeducarii, dar am considerat necesar sa ma opresc doar asupra celor care au avut sau ar putea sa aiba o influenta decisiva si vizibila asupra românilor.)

Este, in aceste conditii, contra-spalarea creierului sau contrareeducarea un termen adecvat? Exista ea, ca atare, cel putin la nivel intentional? Se poate vorbi de un sindrom al contrareeducarii, in sensul in care românii incearca sa iasa sau sunt angrenati (cu intentii benefice) sa iasa din starea de “spalare a creierului”? Precizez ca nici una din institutiile amintite aici nu au folosit vreodata termenul de contrareeducare, fie fiindca s-au ferit de o definitie/conceptualizare a actiunii lor demistificatoare la adresa comunismului (ca sa nu cada in tezism), fie fiindca termenul contrareeducare era format dintr-un cuvânt deja incriminat si blamabil, acela de reeducare. in ce ma priveste am dorit sa cântaresc validitatea si consistenta termenului si impactul pe care l-ar putea el avea atât asupra cercetatorilor avizati, cât si asupra românilor in general. 

[Top]

Masa Rotunda

Dezintoxicarea creierelor in România

 

Participanti la dezbatere: Stefan Borbély, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu, Sanda Cordos, Anca Hatiegan, Marius Jucan, Horea Poenar, Mihaela Ursa

 

Corin Braga: Ne aflam la cea de-a treia intâlnire a Centrului de cercetare a imaginarului. Daca in precedentele dezbateri “Phantasma” am discutat conceptul de anarhetip, astazi Ruxandra Cesereanu ne propune un concept de analiza a imaginarului social si politic din România postcomunista, cel de contra-spalare a creierului sau de contrareeducare.

Ruxandra Cesereanu: As dori sa discutam impreuna termenii acestia, tocmai pentru ca am eu insami retineri si temeri de a nu produce un Golem lingvistic. intre timp am primit o sugestie foarte buna si as vrea sa v-o impartasesc inainte de a incepe discutia propriu-zisa. Doru Pop m-a pus in legatura cu un termen interesant propus de psihoterapie, acela de “deprogramare a creierului”. Termenul acesta mi s-a parut mai potrivit decât acela de contra-spalare a creierului sau contrareeducare; deprogramarea inteleasa ca inversare a regresiei induse ideologic, in principiu, in regimurile comuniste, dar si in orice tip de totalitarism. Ma intorc insa acum la conceptele pe care vi le-am propus initial, acelea de “contra-spalare a creierului”, respectiv “contrareeducare”, ultimul fiind imprumutat de mine dintr-o carte de memorialistica a inchisorilor, semnata de Marcel Petrisor. Acesta vorbeste despre initiativa restrânsa, e adevarat, a unui grup de fosti detinuti politici, care traind printre alti detinuti care au trecut prin experimentul de la Pitesti si vazându-le reactiile pavloviene si schizoide, au initiat un demers de contrareeducare, dar repet, in grup restrâns, pentru a-i ajuta pe ceilalti sa se “dezreeduce”, sa revina la ceea ce fusesera inainte de a avea parte de lavajul celebral. Prin urmare, am preluat ideea si termenul din acel text semnat de Marcel Petrisor, unde am gasit mentionarea unei asa-numite contrareeducari initiate de un grup restrâns de detinuti politici. Nu cred ca actiunea respectiva a fost inventata, dar, insist, a fost vorba despre o intiativa a unui grup restrâns. Daca voi trece la implinirea de facto a unui demers teoretic legat de contra-reeducare, consider acum ca este mai adecvat termenul de deprogamare a creierelor, in general. Cam atât pentru inceput…

Corin Braga: As vrea sa fac o legatura intre intâlnirile noastre de pâna acum si aceasta masa rotunda. Va aduceti aminte ca, in marginea conceptului de anarhetip, discutam doua tipuri de proiecte colective pe care le-am putea dezvolta mai departe. Stefan Borbély si Marius Jucan propuneau un proiect maximal, in care am incerca cu totii sa lucram folosind o metoda anarhetipica, am incerca sa identificam niste interese comune in cercetarea imaginarului reunificabile sub conceptual de anarhetip. Sanda Cordos si Horea Poenar sustineau, dimpotriva, ca acest concept nu poate fi preluat pur si simplu, ca el ramâne produsul autorului sau, si ca ar trebui sa lucram un proiect minimal, in care fiecare aduce spre dezbatere un concept propriu, elaborat de el in propriile-i cautari. Ruxandra se inscria in acest proiect minimal. in ideea ei, textul pe care ni-l propune astazi este unul care diverge complet fata de cercetarile pe marginea anarhetipului. Or, am impresia ca termenul sau conceptul propus de ea poate fi integrat foarte usor intr-o opozitie de paradigme de tip arhetip vs. anarhetip.

La ce ma gândesc: societatile totalitare, societatea comunista in speta, a fost o societate care s-a construit având drept ideal un model ideologic unic si centrat, modelul omului nou. Societatea comunista si-a propus sa creeze o noua tipologie umana, sa reeduce oamenii in spiritul unei pedagogii de masa, sa le induca un mesaj unificat. Ea dorea sa induca un model standardizat de comportament, de gândire si de raportare la lume, la societate. Nu intru in amanunte, se poate discuta de unde provine acest model, daca isi are originea in filosofia marxist-leninista, sau daca preia si adapteaza sperante mesianice crestine (omul nou al sfântului Pavel) ori gnostice (cum arata Alain Besançon). Ceea ce ma intereseaza este ca societatea comunista, ca o societate totalitara ce se respecta, a construit un asemenea scenariu explicativ sau adevar unic, pe care il impunea cetatenilor sai, dorind sa-i reformeze printr-o uniformizare a viziunilor. Or, ceea ce s-a intâmplat dupa Revolutie, desemnat de Ruxandra prin termenul de contra-reeducare, este procesul contrar, mai intâi de negare a scenariului explicativ unic propus de totalitarismul comunist, si pe urma de pulverizare a lui intr-o multime de alte oferte. Desigur am putea spune foarte simplu ca aceasta deschidere este democratia insasi, ca nu e nevoie sa gasim un concept nou pentru a desemna o realitate atât de bine cunoscuta. Democratia presupune exact o plurifocalizare, manifestata ca pluripartidism la nivel politic, ca proprietate privata la nivel social, ca firme si activitati non-statatele la nivel economic, ca ideologii si curente de opinii contradictorii la nivel ideologic sau cultural. insa pe de alta parte, atunci când vorbim de contrareeducare, de o “re-formatare” mentala a unei intregi populatii, ceea ce se intâmpla actualmente cu noi la nivelul personalitatii noastre, insasi evolutia societatii noastre actuale, pe care Ruxandra incearca sa o surprinda sub termenul de “contra-spalare” sau de “deprogramare a creierului”, ar putea fi definit ca un proces anarhetipic, chiar ca un tratament anarhetipal.

Sunt convins ca ne prinde bine un astfel de tratament, care sa ne extirpe pretentia de a detine adevarul absolut, de a fi elaborat scenariul final care explica natura omenirii si a universului, care sa ne faca permeabili la mesajul celuilalt din noi si din afara noastra. Societatile totalitare participa la credinta naiva ca exista un adevar unic, anume chiar acela formulat de ele. De aceea, aceste ideologii sunt niste produse ale paradigmei subiectului unic, centrat, clamat de rationalismul si pozitivismul modernist. Comunismul a formulat ideea luptei de clasa, ideologia dupa care o singura clasa (cea proletara) are sarcina de a prelua puterea si de a le anihila pe toate celelalte, distrugându-le material si economic, psihologic si fizic, prin Gulag, domicilii fortate, clinici de boli mentale si alte sisteme de radiere a “dusmanului”. Chiar daca societatea comunista a disparut, reflexul de negare a alteritatii a ramas inca activ, daca ne gândim, in România actuala, la diverse forme de incomprehensiune sau de lipsa de acceptare a celuilalt, la nivelul minoritatilor, fie ele etnice (tigani, maghiari, chiar evrei), fie profesionale (aduceti-va aminte de acel “Moarte intelectualilor”, slogan specific pentru o mentalitate de tip unic, agonal, care combate “dusmanul de clasa”, programata in noi de catre ideologia comunista), fie de alt tip, religios, gender etc. Intoleranta societatii noastre, dincolo de cauze diverse (cultura mica, izolata, traditionala etc.), provine si din educatia in spiritul unui model unic, cel majoritar, facuta de totalitarismul comunist. Din aceasta perspectiva cred ca României i-ar fi de folos (in sensul ca realitatea si contextul mondial impune acest lucru, nu in acela ca noi am trasa o sarcina pedagogica) un tratament de spargere a subiectului unic. Constructia unui subiect multiplu ne-ar permite, la nivel social, sa acceptam diversele minoritati si grupuri sociale. De aceea mi se pare ca, fara sa fortez prea mult, tipul de demers si conceptul de contrareeducare pe care-l propune Ruxandra este un concept anarhetipic. Daca ideologia comunista propunea un scenariu filosofic explicativ si un model uman unic, arhetipal, pe care urmarea sa-l impuna printr-o re-educare a individului si a societatii, ceea ce se intâmpla astazi este procesul invers, de de-programare a creierelor, prin activitatea a o serie de institutii si centre de opinie care multidimensioneaza mesajele, care sparg centrul, care creeaza o un sistem anarhetipic.

Ruxandra Cesereanu: Eu nu l-am gândit asa, ca un proces anarhetipal, dar probabil ca ar putea fi inteles si astfel.

Horea Poenar: Eu as spune ca nu conteaza prea mult conceptul sau eticheta in sine… Orice intelectual are dreptul la a incerca sa introduca sub aripa unui concept o idee care defineste o anumita stare. Esential va fi din punctul de vedere al vietii conceptului, daca acesta va fi utlizat de alti intelectuali, de alti oameni preocupati de aceleasi probleme… Or, iata, din punctul de vedere al etichetei, ar trebui sa ne pronuntam daca ceea ce ne intereseaza pe noi sau in viziunea in care noi intelegem problema aceasta a reeducarii si a ceea ce se intâmpla in România dupa 1989 un astfel de concept este binevenit. Cred ca trebuie observat aici un mic pericol, pentru ca psihicul uman nu cred ca evolueaza prin reveniri. Ca urmare, orice incercare de a contracara un tip de educatie si un tip de manipulare, nu cred ca va avea vreodata sansele de a sterge urmele lasate de acel proces manipulator. Asa incât, vrând-nevrând, putem actiona asupra acestui psihic sau spirit cu un nou tip de manipulare. Trebuie atunci sa vedem, daca originea sau intentionalitatea pe care o propune acest nou tip de manipulare, nou tip de educare, este moralmente mai buna, este normala, este o intoarcere a unui firesc. Avem asadar niste principii in virtutea carora stim care este educatia de tip corect?

Sigur veti spune ca exista niste extreme. Cum a fost fenomenul reeducarii este clar pentru noi toti. Si, mai ales intr-o societate de tip anarhetipal, ne miscam, in special sau cu mai multa certitudine, in astfel de zone, unde se depasesc niste limite ale dialogului si atunci poti spune: nu este firesc un asemenea tip de educatie. Ei bine, un asemenea concept trebuie sa accepte faptul ca porneste de la un anumit moment, de la un conglomerat de fapte, stari psihice, pe care le poate modifica, e drept, dar nu le poate sterge. Daca privim la nivel social, nu numai la nivel individual, cu siguranta ca societatea româneasca are nevoie de un asemenea proces, iar ultimul deceniu o dovedeste. Acum, cine are legitimitatea de a-l conduce si de a-l institutionaliza? Pentru ca Ruxandra vorbeste in textul ei de institutii, de modalitati de a face acest tip de discurs sau acest tip de educatie coerent, cu o anumita finalitate si cu o anumita forta. Aceasta va fi o discutie care cred ca trebuie urmata si analizata.

Pe de alta parte, in ultimul deceniu a fost evident ca mentalul social românesc este refractar la schimbare. Aceasta reeducare, dupa cum bine observa Ruxandra in textul ei, a reusit. Ea a schimbat practic acest mental, astfel incât nu suntem in aceeasi situatie in care reeducarea ar avea loc asupra unor oameni care o refuzau, cel putin in prima faza. Dimpotriva, suntem in situatia opusa, in care oamenii sunt indiferenti, as putea spune. Nu reactioneaza.

Din textul Ruxandrei as fi vrut sa aflu esentialul: care sunt modalitatile, cum vom rezolva dilema?

Ruxandra Cesereanu: Textul pe care vi l-am prezentat este unul introductiv in chestiune si incearca sa lanseze un concept. Daca dupa dezbaterea de acum ma voi hotari sa merg mai departe, atunci pentru acest proiect va trebui sa cercetez institutiile pe care le-am propus, cu intentionalitatea lor, cu dosarul lor de intemeiere si de lucru, si sa vad exact ce consider eu ca au facut ele pentru aceasta deprogramare a creierelor in România. Pâna acum, am facut numai niste propuneri si am gasit un termen cheie, un concept. Deocamdata sa punem in ghilimele aceasta contra-spalare a creierului si contrareeducare. Am propus acesti termeni si am gasit niste institutii, care, dupa parerea mea, au angrenat o asemenea actiune de contrareeducare, fara sa fi folosit conceptul respectiv. Repet, daca voi initia proiectul de cercetare, atunci va trebui sa consult site-urile institutiilor respective, activitatea lor propriu-zisa si, din activitatea lor, sa deduc exact ce s-a facut pentru contra-spalarea creierului in România.

Marius Jucan: Un mic comentariu la inceput, in legatura cu conceptul. L-am interpretat ca un fel de pereche a ceea ce americanii numesc “counter culture”, asadar intr-un fel, cu diferente ce nu sunt prea lesne poate de mediat, nu e vorba contra-cultura unor grupuri impotriva culturii establishmentului, ci de o contra-cultura impusa de un regim al teroarei ideologice, impotriva unui corpus cultural deja existent, pe care a reusit sa-l disloce. Dictatura comunista care s-a dorit a fi noua cultura, nu a fost o decât creatie a violentei partidului-stat, programata de un centru de putere ierarhizat, executata de mijloace de propaganda, sprijinita de consecintele mondiale ale celui de al doilea razboi mondial, de dezvoltarile razboiului rece. Implantul strain a exploatat desigur numeroasele tare ale unei societati subdezvoltate. in tot acest rastimp al razboiului rece, al anilor terorii propriu-zise, impotriva “culturii vechi”, a spiritului mic-burghez, a propriului popor, s-au creat mecanismele eficiente ale unei culturi noi, de import. Nu era totusi prima oara când in România se petrecea un asemenea lucru. Dar de data aceasta noua cultura taia toate legaturile culturii pasoptiste, liberale, democratice, a celei traditionale. Din punctul acesta de vedere a fost un succes. Radicalitatea, si pâna la un punct ireversibilitatea schimbarii sunt trasaturi ale acestei victorii. Comunismul a introdus cu o brutalitate nemaiintâlnita si cu o eficienta extraordinara o cultura de tip nou, pe care nu o realizam decât descoperindu-i consecintele din aproape in aproape. Exista etape, stadii diferite in care se poate vorbi despre rezistenta izolata impotriva schimbarii fortate având modelul omului si societatii sovietice. Dupa 1960, exista o diversificare a dezvoltarii comunismului autohton, momentul când acesta a produs, ori a cautat sa produca adeziunea cu partidul care parea sa-si fi relevat sa zicem, propria cale. in acest sens contra-cultura comunista refacea prin mistificare momentele anterioare ale culturii noastre, impunând aproape la fiecare cincinal un nou prezent. Dupa 1990, lumea româneasca devine doar partial constienta de aceasta mixtura, fragmente de culturi a carei produs este, desi nu doreste sa afle totul despre aceasta parte a istoriei ei culturale relativ recente, preferând sa o suspende in uitare.

Un lucru important in sprijinul ideii ca uitarea ori indiferenta sunt atitudinile prevalente, este remanenta, ecourile, fie si indulcite ale vechiului limbaj comunist, in sens generic. in atitudinile si tezele, proiectiile de dupa ’90, problema limbajului care trebuie sa distinga drumul de iesire din societatea totalitara, a fost remarcata doar de grupul intelectualilor. Limbajul a ramas cel putin pe parcursul anilor 1990-1996, acelasi. Un limbaj in oglinda, anamorfoza a celui folosit inainte. Am privit mereu cu admiratie strategia politica as zice a unor autori ca Gombrowicz, Kundera, Hrabal, Korad, dar si a altora, de a saluta si salva schimbarea printr-o renastere a limbajului. Tintele acestor scriitori au fost fundamentele limbajului de lemn, nu doar cel comunist. Privirea ironica, gluma, derizoriul, scandalul dezeroizarii, s.a.m.d. in felul acesta memoria limbajului comunist in intregul ei se poate distinge separat, nu mai face masa comuna cu prezentul. Un exemplu de limbaj nealterat, vechi si inca proaspat este dovedit in chestiunea dosarelor securitatii. Un blocaj de limbaj facut cu intentie. De aceea, mi se pare o oportunitate interesanta de a studia “anarhetipal” succesul noii culturi comuniste, eventuala rezistenta, cultura de masa comunista, etc. Pornind de la existenta mai multor limbaje in societatea noastra de azi care pretind ca vestesc in aceeasi masura noul, e necesar sa vedem cum s-a petrecut despartirea de comunism. Dar pe ce temei? Corin spunea mai inainte ca cultura comunista s-a dezvoltat pe un model. Parerea mea este ca aceasta cultura nu a avut un model propriu-zis, (mai ales un model cultural) constituit coerent pentru o perioada indelungata. Chiar si pentru faptul ca modelarea marxist-leninista punea in primul plan conservarea puterii politice cu orice pret. Noua cultura a puterii comuniste pentru putere a avut o suma de modele de esenta totalitara, pe care a incercat mereu sa le coaguleze pe baza diverselor conjuncturi, devieri, cai, directive de partid. Daca revedem istoria de la 1949 pâna in 1969, din 1971 pâna in 1989, observam ca sunt tot felul de fracturi, care se regizeaza in functie de noi tendinte, in cele din urma de cultul personalitatii, intr-o perioada când tarile comuniste europene nu mai aderau la acest tipar al puterii. Mereu apare o “noua” cerinta invocata de “realitate” ori de “viata”. Sugestia mea in favoarea tratarii culturii comuniste dintr-o perspectiva anarhetipica, sa zic asa, e motivata de aceasta observatie, orizontul ideologic comunist era fracturat de cel cultural propriu-zis. Violenta ideologizarii comuniste a avut viteze variabile, generatiile de dupa 1950 au reactionat diferit. Modelul communist de reprimare prin forta nu a reusit sa asigure normalitatea, legitimitatea unei societati de indivizi si nici de mase. Tocmai de aceea, in cele din urma, comunismul se prabuseste. Modelul sau a fost mereu sustinut prin impactul fortei, a violentarii individului, iar atunci când a fost internalizat cu voia ori fara voia celor indoctrinati, nu s-a dovedit rezistent decât atâta timp cât prevalenta fortei a fost asigurata. Revin la cultul personalitatii, in comunismul sovietic, chinez, cubanez fata stilul comunist central-european, o dovada a neaderentei la comunism a unui strat cultural profund. Societatea comunista central-europeana nu a putut exclude rezistentele modelului cultural autentic, care s-au conturat in timp tot mai distinct.

intoarcerea la origini pe care o propune Ruxandra in contra-spalarea creierului este, dupa parerea mea, problematica…

Ruxandra Cesereanu: Este vorba de o intoarcere la origini prin deconstructia modelului unic impus de comunism. Proiectul meu este axat pe ideologie, politologie si socio-politica. Nu prea are de-a face, de fapt, cu literatura, decât tangential. Literatura a fost pomenita in textul meu pilot doar in masura in care au existat romane obsedate de imaginea Securitatii, ce au incercat (prin intermediul unei literaturi realiste sau, dimpotriva, antiutopice) sa sugereze sau sa isi imagineze in ce a constat metoda de spalare a creierului aplicata românilor.

Marius Jucan: Am mentionat doar in treacat literatura… ca o mostra a probei de strategie noua privind limbajul. Mi se pare ca obsedantul deceniu si intregul sau zgomot de fond a ocolit de fapt problema innoirii limbajului. Pentru ca, daca intr-adevar se dorea o iesire, atunci se schimba limbajul, dar limbajul a ramas acelasi. Trecutul stalinist trebuia demascat cu mijloace standardizate, controlabile. Cu alte cuvinte, demascarea demascarii.

As vrea sa ma refer la ideea de normalitate, ce mi se pare extrem de interesanta: cum s-a pretins ca s-a realizat normalitatea in comunism, doar prin decrete si ucaze, si cum arata ea, e o proba pentru a vedea cât de mult cucerise modelul comunist. O critica, sa spunem, anarhetipica a normalitatii comuniste, ar privi si normalitatea zilelor de azi. Revin asupra unui lucru, care nu e poate foarte limpede, asa incât ar trebui sa-l explicitez. Nu mi se pare ca societatea comunista a dat un singur model, a parcurs mai multe etape spre construirea acestuia. Omul nou a fost un proiect utopic. Amenintator, dar totusi un elefant cu picioarele de lut, daca ne uitam la mijloacele prin care s-a pus in miscare, la fracturile care sunt in interiorul sau. Un esec prea costisitor. Un esec pe de alta parte bine intretinut, atâta timp cât a existat violenta.

Ruxandra Cesereanu: in ceea ce a cristalizat, comunismul a incercat sa impuna un model unic. De aici s-au nascut autoritarismul si dictatura. Or, ceea ce propun eu prin contrareeducare nu este inlocuirea creierului rau, confectionat, modelat de comunism, prin reactii pavloviene, cu un creier bun, la fel de artificial, ci doar deconstruirea acelui creier rau, pentru a se vedea care sunt mecanismele prin care s-a ajuns la reeducare. Altfel, ar exista riscul ca acest concept sa propuna si el, la rându-i, tot o forma de manipulare si de inculcare ideologica.

Corin Braga: Nici eu nu sunt totusi de acord cu tine, Marius. Sigur ca au existat si momente de fractura: Lenin, Stalin, moartea lui Stalin, Hrusciov, pe urma Brejnev, Gorbaciov. Lupte intestine au existat de asemenea la nivelul conducerii supreme si in URSS si in statele satelit. Dar eu nu ma refer aici la modul de functionare profunda, intestina, a acestor sisteme si aparate politice, unde sigur ca existau opozitii, ci ma refer la modelul pe care, la un anumit moment istoric, respectivii tirani sau diferite clici politice incercau sa-l impuna. Sistemele totalitare au ca obiectiv introducerea unui model unic la toate nivelele societatii. La nivelul claselor sociale, e vorba de predominanta (“dictatura”) unei singure clase – proletariatul, celelalte trebuind a fi distruse, inclusiv prin Gulag; la nivelul politicii – partidul unic, opus pluripartidismului; la nivelul culturii, o singura filosofie si o singura stiinta – cea marxista; la nivelul individului – omul nou, cetateanul comunist. Sa ne aducem aminte cum, in anii ’50, a fost impus modelul stiintei unice, sovietice, care renega si condamna drept decadente biologia si genetica, informatica etc. Desigur, atunci când au inceput sa aiba interese economice sau militare in aceste domenii, au lasat la o parte doctrina. Dar la nivelul doctrinei exista un dirijism bine controlat si instrumentat. Un asemenea tipar fusese formulat si pentru “antropologia” comunista, cel al “omului nou”, gândit ca un fel de portret robot, pe care toti ar fi trebuit sa-l adopte. Utopiile masificante ale secolului XX au fost nu intâmplator imaginate pe modelul unor state de tip totalitar, fie comunist, fie fascist.

Marius Jucan: Cred nu am fost totusi prea lamuritor. Nu am vorbit de o societate cu mai multe modele, a nu se intelege cumva ca ar fi fost vreo dezvoltare spre pluralism, ar fi absurd. Modelul totalitar nu este doar cel comunist. România a avut o experienta notabila in acest sens. Am spus ca in cele din urma comunismul nu a ajuns sa constituie un model internalizat, sustenabil, in afara violentei. Omul masificat exista de la inceputurile modernismului, individul topit in mase exista peste tot in Europa, in efortul de modernizare care impune masificarea societatii. Daca modelul unic ar fi reusit, nimeni nu ar mai fi dorit o schimbare. Incapacitatea comunismului de a crea un model cultural a dovedit in cele din urma esecul unei filosofii. Teroarea nu a indus niciodata viabilitate societatii, chiar in obedienta totala a anilor ’47-’53. Mi se pare foarte interesanta si de succes educarea de tip comunist tocmai dupa anii ’60, când se renunta la violenta fatisa si se urmeaza tactici mai subtile.

Modelul omului nou a ramas spânzurat deasupra societatii ca o pancarta, ca un portret fara chip, ca sa zic. El a ramas pâna in 1989 atârnat deasupra poporului, dar dedesubt era totusi un gol. Practic modelul omului nou nu a triumfat, decât la nivelul cuplului dictatorial, la nivelul Comitetului Central sau la nivelul potentatilor locali…, altfel nu ar mai gasit cea mai mica disponibilitate pentru schimbare, speranta, ori fuga de comunism.

Corin Braga: Dar Ruxandra spune ca da. Am fost reeducati cu totii, ca dovada inclusiv reactiile minerilor, acum in postcomunism, mai ales in 1990. Reactii masificate…

Marius Jucan: Minerii au fost manipulati, desigur, dar ei nu sunt toata societatea româneasca.

Ruxandra Cesereanu: Teza mea porneste de la premisa ca reeducarea nu a reusit in România in forma ei brutala, dar a reusit intr-o forma rafinata si insidioasa (prin frica si supunere ideologica, in primul rând). Ceea ce s-a realizat prin Gulag a fost exterminarea creierelor libere intr-o prima etapa, dar ceea ce s-a izbutit din 1964 pâna in 1989 a fost un dresaj performant. Vreau sa arat cum a avut loc acest dresaj si ce se poate face pentru ca românii care inca reactioneaza pavlovian in 1990, de pilda, când ii aplauda pe minerii veniti sa ii maltrateze pe studenti si intelectuali, sa inteleaga ce s-a intâmplat cu ei. Am dat un exemplu. Nu este vorba numai despre aceasta situatie. Reeducarea a avut loc la mult mai multe nivele.

Marius Jucan: Repet, sunt de parere ca un asemenea proiect pilot poate sa suscite o analiza extrem de interesanta, tocmai pentru ca modelul comunist nu s-a constituit intr-un model strict unitar. S-a dorit desigur un asemenea proiect, a fost impus prin teroare, manipulare, chiar persuasiune. A fost o ciocnire permanenta intre cai divergente, interese, strategii unele reusite, altele abandonate. Niciodata reusite decât printr-un aport de violenta ori amenintare, ca de pilda, in 1968, primavara de la Praga. Daca modelul comunist reusea nu exista nici o revolta central-europeana, din 1953, la 1956, 1968, 1977, incheindu-se cu Solidaritatea poloneza. Modelul comunist nu poate fi doar românesc, ori sovietic ori chinez. Daca acest model prindea, practic la ora actuala am fi fost intr-o societate comunista. Fractura dintre statul-partid si societate s-a dovedit insa fatala. Sigur ca ai dreptate, delatiunea continua…, dar ea si alte rele nu vin doar din comunism.

Ruxandra Cesereanu: Decembrie 1989 a facut o bresa in reeducarea românilor si de aici a inceput totul, a fost o explozie care a blocat continuarea reeducarii si a pulverizat-o. Cei care s-au revoltat atunci au fost mai cu seama tineri, care nu fusesera inca prinsi in spalarea creierului…

Marius Jucan: Mai sunt grevele celor din Valea Jiului, apoi din Brasov… Eu nu compar nicidecum România cu starea societatii civile din Ungaria, dar daca privim ce s-a intâmplat in intreaga Europa Centrala, dupa moartea lui Stalin, deci incheierea cultului personalitatii, modelul comunist agonizeaza. România si Bulgaria, ce-i drept sunt cazuri mai izolate. Dar oare din cauza comunismului? Nu au avut o societate civica intemeiata, cum au avut celelelalte tari.

Corin Braga: Am impresia ca mica noastra neintelegere vine din faptul ca vorbesti de model, de arhetip, in termeni existentiali sau chiar ontologici. Atunci când te referi la arhetipuri in plan social te gândesti la societati sau sisteme autoconsistente si functionale, cum este sistemul democratic. in schimb, un sistem precum cel comunist ti se pare, pe buna dreptate, un model nefunctional, impus cu forta si mentinut doar in mod artificial. Iar aceasta incoerenta sistemica o gândesti ca pe o structura anarhetipica.

insa eu vorbesc de arhetip vs. anarhetip in termeni epistemologici, in termeni de scenarii explicative. Comunismul, societatile totalitare, sunt construite pe conturul unui scenariu explicativ si configurativ unic, centrat, monodimensional, pe care incearca sa-l impuna la toate palierele societatii. Din aceasta perspectiva, nu are importanta ca Uniunea Sovietica a durat 7 sau 70 de ani, eu nu discut organicitatea si viabilitatea existentiala a sistemului (adica calitatea de a avea sau nu o esenta ontologica), ci modelul teoretic dupa care el este construit (care poate fi arhetipal, adica centrat, esentialist, sau anarhetipal, adica descentrat si relational, pluralist). Nu imi propun, prin conceptele de arhetip si anarhetip, sa discut natura realitatii sociale, ci doar teoriile si scenariile prin care ideologiile respective isi propun sa explice aceste realitati. Nu discut istoria, ci modelul prin care comunismul explica istoria (evolutionismul, lupta de clasa etc.).

Sanda Cordos: Mie uneia mi se pare foarte interesanta si tema propusa de Ruxandra si conceptul. Intâi de toate, eu as propune, cel putin in momentul de fata, sa nu asezam ipoteza de astazi a Ruxandrei sub umbrela mai larga a anarhetipului, pentru ca complicam lucrurile si nu a fost in intentia ei. Cred ca este o cercetare extrem de interesanta si ca ce se gaseste in textul-pilot este o ebosa pentru o posibila carte, o carte de facut destul de greu, cu foarte multe planuri, care acum se deschid si pe care le ai de limpezit. Tin sa spun ca nu e numai un concept in cauza, ci o tema foarte mare a societatii românesti, a literaturii, a culturii române. Mai intâi cred ca ar trebui fixat domeniul reeducarii pe care il ai in vedere. Pentru ca tu vorbesti de reeducare in anii ’50 si de fenomenul de reeducare. Dupa care chiar spui la un moment dat: ” reeducarea poporului român a izbutit in cele din urma, chiar daca nu intr-o forma brutala.” Ar fi, asadar, o forma de reeducare extrema in anii ’50, cu momentul cel mai emblematic la Pitesti, si pe urma o forma de reeducare mult mai relaxata care a izbutit, care are urme foarte serioase in mentalul nostru al tuturor. insa aici, chiar legat de aceasta afirmatie, eu cred ca reeducarea poporului român a izbutit si a fost o urmare a acestei faze brutale. De brutalitatea aceasta si de formele de teroare trebuie tinut seama, chiar daca teroarea, la un moment dat, se relaxeaza, nu mai e atât de evidenta, nu mai e atât de acuta. Nu mai ajungeai neaparat la inchisoare, daca scriai altceva decât propaganda. in acelasi timp, nici nu indraznesti public sa sustii foarte mult opinii contrare, teroarea e oarecum interiorizata, atât sub forma sociala, cât si individuala.

Iata, chiar din start distingi intre doua perioade ale reeducarii in comunism: reeducarea in inchisoare si reeducarea in societatea civila, prin institutiile care intra in cauza, propaganda, invatamânt. Eu, spre deosebire de Marius, cred ca, dincolo de toate schimbarile ideologice si doctrinare, e un fir rosu foarte puternic in societatea comunista, in stalinismul, care declarat sau nu, reinvie periodic. Consider anii ’80 ca o forma de neostalinism. Dincolo de capriciile si miscarile uneori bezmetice de la vârful aparatului comunist, viata doctrinei, a propagandei, a mijloacelor de reeducare sunt destul de coerente, din pacate.

inca o problema. Tu fixezi revolutia din 1989 ca un inceput al contrareeducarii. Eu te-as intreba: crezi ca numai de aici putem vorbi de contrareeducare? Mai ales ca tu fixasesi ca un loc de unde ti-ai luat conceptul marturia lui Petrisor. Despre contrareeducare, iata, vorbisera chiar in timpul fenomenului reeducarii, reeducatii, cei de la Pitesti sau imediat dupa Pitesti. Si atunci, nu crezi ca un fenomen de contrareeducare a existat in societatea româneasca in forme uneori camuflate sau clandestine si inainte de 1989? Numai in 1989 putem fixa momentul sau de atunci vorbim de proiecte explicite? Ma gândesc ca planul e foarte mare si cerecetarea e foarte mare si pentru ca vorbim practic de 50 de ani de istorie româneasca.

De asemenea, eu cred ca poate fi extrem de interesant pentru tine raportul conceptelor pe care le propui, cu cele care sunt oarecum incetatenite in momentul de fata: rezistenta, disidenta, opozitie. Ma intreb daca forma aceasta de contrareeducare sau formele de contrareeducare n-au fost, la un moment dat, niste forme de rezistenta la ideologie, propunând alte solutii existentiale, culturale, de limbaj. Eu cred ca limbajul cultural era totusi altul. in comparatie cu limbajul ideologiei oficiale, limbajul literar, inclusiv limbajul obsedantului deceniu, la vârfurile acestui tip de literatura, este diferit .

Ruxandra, esti in fata unei scheme. Sunt sanse foarte bune sa ridici o constructie excelenta, dar mai ales daca vei lucra pe institutii si vei avea in vedere educarea, reeducarea, contrareeducarea in societate in general, te asteapta o munca urieseasca.

Ruxandra Cesereanu: As dori sa mai precizez niste lucruri care sunt prezentate, poate, mai incetosat in textul meu. M-am referit la reeducarea inauntrul inchisorii, vorbind despre faza ei brutala de la Pitesti si apoi despre faza nebrutala, de la Aiud, in perioada 1962-1964: este vorba, in al doilea caz, despre acele sedinte de autocritica, in care erau siliti sa se dezica de crezurile lor detinuti politici care avusesera functii inalte in regimurile de dinainte de instaurarea comunismului, mai ales daca fusesera legionari; aceste sedinte de autocritica erau cunoscute sub numele de “cluburi de reeducare”. Acestea sunt doua faze de reeducare in interiorul inchisorii. Dupa care, din 1964 se trece mai intâi la o falsa normalizare a societatii românesti ca, din 1971, sa fie initiata o reeducare cronica, dar nebrutala fizic, care va culmina ideologic cu instaurarea unui neostalinism (ceausist). Aceasta reeducare cred ca a izbutit la noi, prin diferite mecanisme ideologice, prin diferite institutii, cu ajutorul ramificatiilor si controlului Securitatii, dar si al populatiei insesi, obosita si hartuita de teroare, care devenise dresata sau acceptase, prin pasivitate, obedienta si resemnarea. Sigur ca au mai existat opozitii si revolte, dar in general poporul român a fost pâna la urma reeducat. Momente esentiale de revolta au fost greva minerilor din Valea Jiului, in 1977, apoi 15 noiembrie 1987 la Brasov, apoi decembrie 1989. Acestea ar fi cele trei momente de vârf ale unei opozitii fatise si colective la reeducare si la spalarea creierului.

A existat, pe de alta parte, actiunea dizidentilor si a opozantilor: miscarea Goma (din 1977) este o astfel de opozitie emblematica fata de sistemul comunist. Este vorba despre demersuri individuale care partial au avut sensul unei contrareeducari, ca opozitii transante fata de sistem. Cazul Doinei Cornea (opozanta din 1982) este si el emblematic; sau al lui Radu Filipescu (1983).

Momentul grevei minerilor din 1977 si al miscarii muncitoresti brasovene din 1987 trebuie luate ca actiuni masive care ar putea sa fie circumscrise rezistentei la reeducare. Pe mine m-a interesat, insa, de ce chiar si atunci când românii si-au dobândit libertatea in 1989 si au luat pulsul democratiei, mecanismele spalarii creierului au continuat sa functioneze. Pentru ca fratricidul, delatiunea au continuat si dupa 1989 in România, tocmai pentru ca spalarea creierului izbutise. Care sunt mecanismele care i-au facut pe români (fireste, nu pe toti, dar pe majoritatea dintre ei) sa fie dresati si dupa ce revolutia din decembrie avusese loc si dupa ce, teoretic cel putin, democratia fusese instaurata in România, aceasta este chestiunea pe care o pun eu.

Corin Braga: Ai dreptate ca, in timpul comunismului, au existat forme de rezistenta la reeducare, dar acestea sunt fenomene de rezistenta spontana, individuala, informala… Mi se pare insa ca definitia pe care Ruxandra o da contrareeducarii implica posibilitatea institutionalizarii. Or, in timpul comunismului nu exista posibilitatea institutionala de a organiza o rezistenta propriu-zisa. De aceea protestele ramâneau rabufniri mai mult sau mai putin coordonate, care nu puteau deveni programul vreunei institutii, organizatii etc. Contrareeducarea postcomunista impune in schimb un program si niste instrumente institutionale, impune un proiect, chiar daca cei care il pun in practica nu au neaparat o constiinta foarte limpede a scopului lor final, a meta-obiectivului lor, ca sa-i spun asa.

Ruxandra Cesereanu: Am uitat sa amintesc un moment foarte important, radical, de opozitie autohtona fata de regimul comunist: pe luptatorii din muntii României, câteva sute, atâti câti au fost ei, cel mult o mie. Aceasta rezistenta a existat in paralel cu Gulagul, pentru ca ultimii luptatori din munti au fost capturati si executati in 1962.

Corin Braga: De aceea nici nu au fost reeducati…

Mihaela Ursa: Sustin observatia Sandei ca ar trebui departajate tipurile de reeducare. Mi se pare ca vorbesti in textul tau, in aceiasi termeni, confundindu-le de fapt, despre necesitatea de-a inversa procesul reeducarii, pentru generatiile care au trecut efectiv prin experienta reeducarii, si pe de alta parte, despre restituirea unei memorii, mai exact despre constituirea unei memorii practic absente generatiilor noi. Asta chiar merita detasat si discutat separat. Institutiile despre care vorbesti nu cred ca au rolul de a-i face pe aceia care au trecut prin reeducare sa “inteleaga mai bine ce li s-a intimplat”, cum spui la un moment dat, ci se adreseaza mai ales generatiilor noi si mai ales generatiilor care nu au memoria reeducarii (sau care o au indusa printr-un anumit tip de educatie, prin presiuni difuze, desi nu mai putin blamabile etic), si pot dobândi in consecinta o memorie autentica.

Mai am o observatie de facut. Terminologic mi se pare ca propunerea ta merita rescrisa. E prea mult sa-l ai pe “contra”, un prefix negativ si pe “re”, un prefix repetitiv intr-un singur concept din familia “educarii”. in primul rând, suna “schiop”, naucitor, muta interesul de pe continut pe semnificant, si in al doilea rând, as mai atrage atentia ca, de regula, termenii compusi cu prefixul “contra” nu capata realitate conceptuala, decât atunci când desemneaza altceva decât derularea inapoi a procesului desemnat prin termenul de baza, adica atunci când realitatea pe care o denumesc este de sine statatoare, nu doar o definitie negativa. Exemplul care-mi vine acum in minte este perechea “contratransfer” – “transfer”, o pereche poate nu complet straina de ceea ce se intâmpla si intre educator si cel reeducat, cine stie, un cuplu conceptual care, pe de alta parte, ilustreaza foarte bine felul in care functioneaza logic acest “contra” “Contratransferul” nu inseamna, in psihanaliza, derularea inapoi a “transferului”, ci punerea psihanalistului in pozitia celui care sufera reactia de transfer. in contextul acesta, ma intreb daca nu ar exista documente sau surse care te-ar putea face sa analizezi si asta: daca se intâmpla ceva cu educatorii. Exista exemple de educatori care se sinucid in diverse momente, insa tu esti persoana cea mai nimerita pentru a decide daca s-ar putea vorbi relevant si despre asa ceva. Nu stiu daca vei pastra sugestia terminologica a lui Doru. Oricum, parerea mea este ca trebuie sa optezi pentru alt termen decât “contrareeducare”, iar daca il pastrezi, cred ca ar trebui acoperit notional altfel decit in momentul de fata.

Marius Jucan: As vrea sa mai adaug ceva. Nu ar trebui sa uitam acea perioada de liberalizare, intre 1965-1971 care marca o subtila forma de trecere la o alta faza, de parasire temporara a stalinismului, mascare momentana a lui. Ar trebui probabil sa te referi, Ruxandra, in cadrul proiectului, la o anumita perioada sau la câteva. Parerea mea este ca nu poti renunta la comparativism, pentru a afla doar ce s-a intâmplat la noi… De ce aceasta spalare a creierului a reusit atât de bine la români? Trebuie sa vedem de ce a reusit mai putin in alte parti, pentru ca se ating fundamentele unei societati civile, care a existat la inceputul secolului XX in Ungaria, Cehia, Polonia si mai putin la noi. La urma urmei, duplicitatea morala preexista fenomenului comunist.

Stefan Borbély: Personal, am foarte multe dubii in privinta validitatii termenilor propusi. Cel de “contra-spalare a creierului” mi se pare de-a dreptul hilar, si nu l-as retine sub nici un motiv. “Brainwashing” s-a folosit, pentru prima oara, pentru a desemna presupusele tratamente de tortura psihiatrica aplicate de catre Stalin in procesele din anii ’30, dar termenul a intrat in uz si a dobândit legitimitate tehnica definitiva in urma razboiului din Koreea, când s-a demonstrat ca multi prizonieri americani au suportat un tratament de “spalare a creierului”, pentru a colabora cu dusmanul. Tot de “brainwashing” s-a vorbit si in legatura cu China lui Mao, când multi opozanti au fost “facuti leguma”, prin tratamente chimioterapeutice si psihiatrice: nu au fost ucisi, facuti disparuti peste noapte, ci au fost lasati sa rataceasca lobotomizat pe strazi, pentru a le reaminti oamenilor ce vor pati daca nu se vor supune. Terifianta exemplului conta, aici, foarte mult. Ulterior, termenul a fost extins asupra tuturor formelor institutionale de educare purpurie din spatiul sovietic: extins prin extrapolare, nu firesc, in limitele evidentei. Ar trebui sa vedem daca, in discutia de acum, nu apelam cumva la acceptiunea extrapolata, fortata a termenului. in privinta termenului de “contrareeducare”, nici mie nu-mi place eufonia scrâsnitoare de la mijloc, dar mai am si alte obiectii, pe care le las mai la urma. Pe de alta parte, referitor la ceea ce a spus Marius, nu cred ca putem vorbi de “contracultura”, fiindca acesta desemneaza, ca termen acreditat, o reactie non-institutionala. Ruxandra vorbeste de institutii…

Alte dificultati pe care le am sunt de ordin tehnic. Una tine de diacronia si de modul in care diferitele straturi ale culturii din perioada comunista se lovesc sau se freaca intre ele. De pilda, nu cred ca iesirea din inchisoare a celor “reeducati” a difuzat, la nivel social, efectul unui model concentrationar. Ceea ce face textul-pilot este sa extrapoleze un model concentrationar la nivelul intregii societati. Paradoxul pe care il am in toata povestea aceasta este absolut limpede: in primul rând, daca luam cazurile mari, Noica, Steinhardt etc., se vede foarte bine ca la acest nivel “reeducarea” nu a reusit…

Ruxandra Cesereanu: in cazul lui Noica a reusit…

Stefan Borbély: Ma indoiesc. in momentul in care oamenii acestia ies din inchisori, nu cred ca au creierul formatat. Ba dimpotriva, in jurul lor, in sate sau orase, se creeaza un fel de halou straniu, un fel de halou irational, de teama. Sunt izolati cultural si individual: au buletinul stigmatat, unii au domiciliu fortat, sunt stramutati din zonele lor de origine sau din cele in care ar putea intretine legaturi de familie sau de societate firesti, deci nu au cum sa difuzeze un model, chiar negativ. Tehnic (fiindca sunt si urmariti), au o foarte limitata marja de manevra pentru a difuza un anumit model. Aceasta este impresia pe care o am. Ca sa nu mai amintesc de faptul ca, inteleptiti fiind de pe urma experientei concentrationare brutale prin care au trecut, unii se feresc sa intretina relatii sociale normale, se inchid intr-o singuratate prudenta, pentru a nu le provoca celorlalti necazuri.

Cealalta impresie pe care o am este ca ceea ce se intâmpla aici, mai ales in perioada 1962-1964, este caderea in gol a unei culturi foarte vechi. Mi se pare, exegetic si uman, o perioada fascinanta. Ce se intâmpla? Oamenii acestia sunt inchisi in ’47-’48, dispun de o cultura interbelica foarte bine sedimentata, si in momentul in care ies din inchisori, atunci se trezesc in mijlocul unor abecedare de alt tip, se trezesc in mijlocul unor generatii fara memorie. Pur si simplu cad in gol. Nu mai au posibilitate de comunicare. De aici vin toate subprodusele acestui comportament: boema, cersitul, ratacirea, foarte multe lucruri de acest gen.

Pe de alta parte, se intâmpla, in chiar momentele acelea, modificarea macazului politic de catre Dej. 1964 este anul in care se vorbeste pentru prima oara de “linie nationala” in comportamentul partinic. Dupa mine, nu este numai subordonare piezisa fata de Moscova aici (dimpotriva…), ci si un pas tactic prin care Dej si echipa de la putere incearca sa capteze sensibilitatea nationalista a acestor oameni, brusc revarsati pe strazi si ulite. Oamenii acestia ies din inchisori, incep sa vorbeasca despre vremurile vechi, majoritatea dintre ei sunt legionari si nationalisti, membri ai unor partide istorice, vin cu o oferta culturala alternativa, restitutiva, si Puterea face totul pentru a capta acest mesaj, pentru a-i relativiza impactul social prin sugestia de legitimitate. Care vine si bine, fiindca are drept corolar independenta politica si doctrinara relativa fata de Moscova. Aici, dupa mine, psihologic s-a lucrat foarte bine, pentru ca a lasa acest mesaj sa circule in voie, sa devina un fel de paseism idilic sau energetic, reprezenta un pericol. in momentul in care el se introduce in ideologia, in doctrina partidului, atunci el devine deja altceva, nu mai este atât de ilicit pe cât ar putea sa fie. Aici cred ca Dej si cei de la putere au dezamorsat o bomba ideologica, o bomba culturala: pur si simplu au legiferat, au cautionat detonatorul.

Ar mai fi ceva: atunci când am citit textul-pilot, si am facut niste legaturi cu alte concepte care circula in exegeza, m-am intrebat, care sunt sansele tehnice, concrete, ca termenii sa se impuna. “Contra-spalare a creierului” mi se pare, cum spuneam, inadecvat. “Contrareeducare” mi se pare un concept fracturat: l-as impune cu retineri, dar parca mai degraba nu. Eventual cu modificari.

De ce nu le-as impune? Ambele au, dupa mine, o nuanta retroactiv ofensatoare. in momentul, in care spui “spalare a creierului”, atunci mie imi sugerezi ca intreaga cultura si viata sociala de pâna la 1989 a fost un proces continuu de lobotomizare ideologica. Or, lucrul acesta, slava Domnului, nu s-a intâmplat. Modelul este mult mai eterogen. Fiecare dintre noi poate confirma acest lucru. Nu citeam numai Marx (ceea ce nu e rau…), Dej sau Ceausescu. Noi ne-am “reeducat” de la sine – unii, prin providenta profesorilor de care am avut parte (cazul meu concret). Lucrul acesta trebuie neaparat demonstrat. Bibliotecile noastre personale sunt biblioteci contraculturale. in momentul, in care, de pilda, mie mi se sugereaza faptul ca am fost “spalat” (brainwashed) sau “reeducat” pâna prin ’89, sau ca sunt produsul unei anumite “reeducari” programate, atunci, psihologic vorbind, ma simt ofensat si probabil ca aceasta ofensa poate fi extinsa asupra foarte multor oameni, care ar fi dispusi sa accepte acest termen. Eu spun doar care ar putea fi reactiile posibile: adica eu nu cred, de pilda, ca foarte multi dintre noi, chiar din aceasta sala, suntem rezultatul unei reeducari.

Sanda Cordos: Dar suntem si acel rezultat…

Stefan Borbély: Da! Suntem si acel rezultat, pentru ca aici treaba a si functionat, superlativ chiar. A functionat la nivelul istoriei, constiinta istorica a fost pervertita; a functionat la nivelul egalitarismului, egalitarismul social fiind psihoza cea mai puternica pe care o avem la ora aceasta; a functionat la nivelul dihotomiei dintre ruralitatea frumoasa si citadinismul corupt. Sunt anumite constante care dovedesc ca acest popor a suferit un proces de educare. Paradoxul, dupa mine, este ca acest proces de educare a fost mult mai eficient in afara inchisorii, decât in inchisoare. Oamenii din inchisoare au suferit un proces de educare mult mai dilematic decât acela pe care, foarte firesc, l-au suferit ceilalti. Ceilalti au fost efectiv marcati ideatic si psihic, nu au fost chiar lobotomizati, dar, in sfârsit, li s-a creat o anumita memorie, o anumita constiinta, in perimetrul carora gândesc si acum.

insumând toata povestea aceasta, cred ca ar trebui operate unele disjunctii. in primul rând, ar trebui fixata povestea contrareeducarii numai la nivelul spatiului concentrationar. Aici intervine aceea reeducare sistematica pe care au initiat-o acesti oameni, care stateau in inchisoare, vedeau ce se intâmpla si atunci si-au spus: haideti sa facem un anumit lucru ce tine de normalitatea lumii libere din afara, pentru a contracara tot ceea ce caraliii si ceilalti fac cu noi. Aceasta a fost o contrareeducare difuza, asistemica: tineau ore de religie in celula, ore de cultura, istoria literaturii engleze si lucruri de acest gen.

Singurul termen pe care, cu anumite dificultati de impunere, l-as putea accepta este “contraeducare” (cu contrareeducare!), daca se elimina nuantele peiorative ale termenului “educare”. Acesta este punctul dificil de surmontat al intregii povesti, dupa mine: sugestia ca intreaga societate româneasca este o functie unica a unei anumite “educatii”. Educarea presupune sistemicitate, iar “reeducarea” de dupa ’89 nu mai are caracter sistematizat: restauratia memoriei, revenirea la istoria reala, recuperarea lucrurilor obiective din trecut nu mai au caracter de educare sistematica.

De ce militez totusi, cu anumite rezerve, pentru termenul de “contraeducare”? Daca deconstruiesti nuanta peiorativa a termenului de “educare”, atunci chestiunea s-ar putea sa prinda, fiindca are corespondente, analogii. De pilda, in teoria postcoloniala se vorbeste foarte mult de “contranaratiune”. Contranaratiunea presupune doua lucruri: o alternativa retorica la centru, prin naratiunui marginale, si, pe de alta parte, oglindirea unicitatii centrale in naratiunile minoritare pulverizate. Prin analogie, ar putea fi acceptat, astfel, si termenul de “contraeducare”, fiindca dispune de un impact generalizator, integrativ: are consistenta unei umbrele conceptuale definitorii.

in rest, ma indoiesc. “Deprogramare a creierului” este ofensator, fiindca sugereaza faptul ca toti avem creierul programat, or, eu ma opun deschis acestei supozitii. Nu l-am avut niciodata! Dau un exemplu empiric. in ’90, din intâmplare, am fost intermediarul mai multor transporturi de ajutoare, care veneau din Occident. Oamenii veneau, dormeau la noi acasa, claie peste gramada, multi intelectuali francezi, englezi etc. Nici numele nu li-l stiu… Care a fost revelatia pe care au avut-o la mine in casa?: biblioteca. Erau uluiti: il aveti tradus pe Nietzsche? il avem. il aveti tradus pe Heidegger? il avem. Plus alte nume: Sartre, Jaspers. Adusesera cu ei carti vechi, prafuite, caduce, pentru a le darui… Si-au dat seama, pur si simplu, ca este o rusine ce au adus. A fost o revelatie pentru ei, care traisera cu impresia – difuzata social in tarile din care proveneau, uneori chiar de catre buna noastra emigratie… – ca suntem undeva prin secolul al XIX-lea, ca la noi se gaseste, cultural si spiritual vorbind, o “terra incognita”… Ca suntem niste trogloditi intelectuali. Impresia lor era ca am avut un creier bine spalat. Nu l-am avut…

Ruxandra Cesereanu: Eu cred ca ai inteles gresit o serie de chestiuni… Nu am vorbit despre fostii detinuti politici, care au iesit din inchisoare intre 1962-1964, cum ca ar fi avut creierul formatat. Tocmai de aceea i-au exterminat pe jumatate dintre ei, pentru ca nu au reusit sa faca nici o reeducare asupra lor (cu exceptia Pitestiului). Si atunci i-au omorât, fiindca nu i-au putut lobotomiza. Am spus doar ca atunci când detinutii au iesit din inchisoare, lumea presupusa a fi libera era de fapt atât de timorata si hartuita de ceea ce se intâmplase in Gulag si de teroarea de afara, incât dresajul a izbutit in cele din urma. Spaima de Gulag si presiunile Securitatii, apoi ritualurile ideologice obligatorii, nu in ultimul rând delatiunea si frica de a fi turnat au facut ca reeducarea sa reuseasca si chiar sa fie acceptata prin pasivitate. La urma urmei, au murit sute de mii de detinuti politici, in aproape douazeci de ani (1945-1964), etapa Gulagului clasic, iar luptatorii inarmati din munti au fost si ei decimati in zece-cincisprezece ani de zile. Iar cei care nu cunoscusera inchisorile, dar stiau ce se intâmpla acolo, au ales ca de la un punct sa nu se mai opuna, sa nu mai protesteze, ca sa fie lasati in pace. Chiar daca mohicani au mai existat pe ici pe colo, dar erau rara avis. insisi detinutii politici eliberati au dorit sa fie lasati in pace. Nu prea povesteau familiei decât rar despre viata lor in Gulag. Evitau sa vorbeasca, in general, sau vorbeau doar intre ei ca intre niste initiati. Iar unii dintre ei au fost intr-atât de hartuiti incât, din pacate, au acceptat colaborarea cu Securitatea. Dar au fost putini, totusi. Turnatorii de marca s-au ales dintre cetatenii liberi ai României si dintre cei fideli regimului comunist.

Stefan Borbély: Uite, eu am trait povestea aceasta aproape direct, biografic. Cetatea Fagarasului, se stie, a fost inchisoare. Oamenii aceia ieseau. Foarte multi erau fagaraseni, din satele din jur. Sa stii ca nu au avut un impact de opinie in momentul in care au iesit. in momentul in care tu spui lucrul acesta, sugerezi faptul ca ei au devenit organe de difuzare a modelului concentrationar… Eu asa am inteles.

Ruxandra Cesereanu: imi atribui idei false si chiar contrare a ceea ce sustin eu. Ar fi un paradox si o absurditate ca, dupa ce am scris o carte-sinteza despre Gulag, despre memorialistica inchisorilor din România, in care am demonstrat si cum s-a cedat, dar mai ales cum s-a rezistat inauntrul inchisorilor comuniste, sa vin acum cu o teorie prin care sa sustin ca detinutii politici au fost reeducati si au raspândit reeducarea. Tocmai de aceea au facut inchisoare, fiindca erau refractari la spalarea creierului si la implantul ideologic.

Sa o iau de la capat, inca o data, deci. Regimul comunist din România a initiat un proiect de dresare si reeducare a populatiei atât inauntrul inchisorilor si lagarelor (in Gulag), cât si in afara lor, pe cei presupusi a fi ramas liberi. Proiectul de interior a esuat (el a izbutit doar exceptiv in inchisoarea Pitesti, intr-o perioada anume), in schimb proiectul la nivelul intregii populatii a reusit si a continuat si dupa eliberarea detinutilor politici. Dar nu fiindca acestia ar fi fost agenti ai reeducarii, ci fiindca experimentul prinsese radacina, iar populatia fusese ingenuncheata. Detinutii politici care au supravietuit si au iesit din inchisoare, au format niste insule tacute, care abandonasera protestul, fiindca erau timorati de ceea ce patisera. O parte dintre ei, o minoritate, fusesera reeducati si aveau reactii schizoide. Altii, foarte putini, mai aveau totusi curajul sa povesteasca ce se intâmplase in Gulag. Existau, prin urmare, trei tipuri de detinuti eliberati din inchisori: tacutii nereeducati (majoritatea), “limbutii” nereeducati (care povesteau patimas despre Gulag) si reeducatii (dintre care, o parte, au devenit colaboratori ai Securitatii).

Raspund acum la un alt repros: nu m-am referit la intelectualitate, la intelighentie, ca fiind reeeducata; in orice caz, chiar daca si printre intelectuali au existat reeducati (si au existat), in general ei au rezistat mai bine spalarii creierului decât alte categorii. Majoritatea dizidentilor au provenit dintre intelectuali. Noi cei care discutam acum ne amintim cum citeam, in timpul facultatii, carti alternative si opuse la ceea ce ni se propunea in realitatea comunista oficiala. Am spus doar ca reeducarea a izbutit in procent coplesitor la nivelul maselor, la nivelul poporului român.

Stefan Borbély: Eu am inteles ca, in momentul in care acesti oameni ies, exista o inter-relationare intre dresajul societatii si dresajul lor.

Corin Braga: Aici as interveni si eu, fiindca mi e pare ca e o neintelegere la mijloc, ca luptam cu mori de vânt create artificial. Nu am inteles deloc din textul Ruxandrei ca ea vede fostii detinuti ca pe niste “agenti” meniti sa reeduce societatea, ca pe niste pedagogi formati de regim pentru ca, in momentul in care ies din inchisoare, sa inceapa sa-i reformeze si pe ceilalti. Nici macar ideologii si artizanii represiunii comuniste nu cred ca isi faceau asemenea iluzii. Fostii detinuti au putut eventual avea un rol “educativ” din perspectiva regimului doar in calitatea lor de “sperietori”. Ei erau exemplul viu a ceea ce poate pati cel care se opune comunismului.

Stefan Borbély: Si indemnau la prudenta.

Ruxandra Cesereanu: Asta da. Dar ei nu au fost agenti ai reeducarii. Nu stiu cum de ai inteles ca am sustinut asa ceva.

Corin Braga: Voi spune un truism, si anume ca reeducarea da rezultate cu atât mai bune cu cât oamenii respectivi sunt privati mai masiv de cultura. Din cauza aceasta intre intelectuali si mase exista totusi o diferenta. Cu cât cultura ta este mai bogata, cu cât citesti si ai mai multe puncte de vedere la dispozitie, cu atât esti mai dificil de reeducat. Comunismul a mizat mult si pe deculturalizare sau aculturalizare, trimitând intelectualii la munca de jos, saracind pe burghezi, aducând taranii la oras. Prin aceste dizlocari oamenii erau scosi din contextul lor cultural, reperele lor valorice erau perturbate si anulate. in haosul astfel creat, regimului ii era mai usor sa-si impuna propriul mesaj: iata, acesta este adevarul, aceasta este doctrina, aceasta este filozofia asupra lumii. Scosi din sistemul lor, neavând alte modele la dispozitie, oamenii adoptau singurul model disponibil. Deci, daca vorbim de grade diferite de reusita a reeducarii la nivelul categoriilor sociale, ele nu se datoreaza unor predispozitii genetice, ci faptului ca o preocupare de tip intelectual iti asigura o mai mare libertate de optiune. Cu cât ai mai multe opinii, mai multe cai la dispozitie, cu atât esti mai greu de manipulat, fiindca ai repere contradictorii, care infirma din start pretentia ca un singur model ar putea fi adevarul absolut.

in alta ordine de idei, v-as propune sa deconspiram un anumit complex de superioritate pe care riscam sa-l dezvoltam noi, ca intelectuali. Sa nu ne iluzionam cu ideea ca masele largi, mari, au fost reeducate, in timp ce noi am scapat mai putini reeducati… Desigur, putem vorbi de reeducare in termeni procentuali, constatând ca unii au fost reeducati in procent de 90%, altii de 50%. Dar nu cred ca cineva a putut evita total deformarile, chiar si atunci când li se opunea. Fenomenele de evazionism, de rezistenta, sunt tot niste reactii mutilante, chiar daca evita deformarea dorita de sistem. Gândindu-ma la mine, desi poate nu am apucat sa traiesc asa de mult in regim incât sa ma simt reeducat la modul masiv, nu pot totusi sa nu constat ca au existat efecte colaterale ale sistemului si asupra mea. Desigur, aveam acces la carti si alte forme de contracultura (cum ar fi muzica rock), care deconstruiau ideologia regimului, dar existau si alte fenomene, pe care regimul, vrând-nevrând, mi le-a indus macar prin privare. Spre exemplu, nu mi-am putut forma deprinderea de a lucra cu aparat si bibliografie de tip occidental decât dupa caderea comunismului pentru ca, este de natura evidentei, inainte nu puteam circula in Occident, la universitati, congrese, biblioteci etc. Dupa 1989 a trebuit sa ma reformez in aceasta privinta, sa ma “contrareeduc”. Deci au existat conditionari impuse de comunism pe care si eu, ca un reprezentant al celor care se “dezreeduca” sau se contrareeduca, a trebuit sa le depasesc. Cred ca, intr-un procent mai mare sau mai mic, toti am fost in situatia aceasta.

Anca Hatiegan: Povesteati, la un moment dat, ca inainte de ’89 aveati tendinta sa cititi un anumit tip de carti, va interesa un anumit tip de fantastic, erati tentat sa evadati pe cai livresti din realitate. Or, aceasta era o atitudine indusa de mediu, pâna la urma. in incercarea de a scapa, de a “uita” de realitatea societatii totalitare, va intorceati privirile spre transcendent, spre literatura onirica, spre o literatura rupta de cotidian, va atrageau stiintele oculte, yoga s.a.m.d.

Corin Braga: E adevarat. Mi se pare evident ca, intr-o buna masura, evaziunea a fost si o contrareactie la sistem. De altfel, s-a si vorbit despre literatura evazionista, metaforica, metafizica a anilor 60 ca despre o forma de opozitie sau de evitare a ideologiei impuse de establishment.

Ruxandra Cesereanu: As vrea sa revin la o problema grava pe care a ridicat-o Stefan si care nu intra in premisa mea din textul-pilot. Repet: reeducarea a izbutit intr-o forma nebrutala fizic asupra poporului român. Consider ca intr-un procent de peste cincizeci la suta ea a izbutit. Dar ceea ce ma intereseaza in proiectul si demersul de acum nu este atât reeducarea din timpul comunismului cât felul in care aceasta reeeducare a continuat sa functioneze si dupa caderea comunismului, dupa 1989. in mica noastra si instabila democratie, românii au avut posibilitatea sa reactioneze altfel decât in comunism si, cu toate acestea, adesea, ei au reactionat tot dupa calapod comunist, ca niste cobai dresati si testati. Si aceasta fiindca reeducarea a izbutit, din pacate.

Stefan Borbély: Ruxandra, in momentul in care rostesti termenul “contrareeducare”, in momentul acela ideea de “reeducare” face parte din substanta insasi a conceptului. Eu nu ma simt un om reeducat, care trebuie sa fie contrareeducat.

Ruxandra Cesereanu: Intelectualii au fost, in majoritatea cazurilor, cei care s-au opus reeducarii, ca sa luam, de pilda, ceea ce se citea la Radio Europa Libera, eseuri ale opozantilor, fragmente din literatura lor anticomunista etc. E clar ca reeducarea nu a izbutit neaparat la nivelul intelectualitatii, ci la nivelul maselor. Desi, pe de alta parte, exista contraexemplul Noica; dar contraexemplul Noica exista, pentru ca Noica a trecut prin Gulag si a fost hartuit cu tenacitate pâna când a cedat. Tu spui ca el nu a fost reeducat. Dupa mine, Noica este, din pacate, unul dintre reeducatii de marca obtinuti dintre intelectualii de elita, care si dupa inchisoare isi continua auto-reeducarea. Experienta sa de detentie este sfâsietoare, dar nu are nimic moral in ea si stârneste chiar oarecare repulsie din punct de vedere etic. Pe de alta parte, chiar daca a suferit aceasta reeducare si apoi auto-reeducare si a fost un infrânt, Noica a fost creatorul unei scoli ce a dat gânditori si oameni liberi in timpul regimului comunist. Si prin aceasta probabil s-a salvat, prin ucenicii sai, prin fiii spirituali.

Stefan Borbély: Repet, nu cred ca Noica a fost reeducat, ci ca el a tras, laolalta cu alti legionari, consecinte foarte profunde din experienta concentrationara de care a beneficiat, intelegând ca, din momentul in care iese, trebuie sa se poarte “mascat” in cultura: ca trebuie sa ascunda substanta autentica a gândirii sale sub platosa unei formule culturale de acoperire. Acesta a fost, dupa mine, ontologismul heideggerian, care e orice altceva, in acceptiunea lui Noica, dar nu anistoric sau supraistoric, cum ar trebui filosofic sa fie. Heidegger coboara din fenomen in fiinta, pe buna logica a lui Husserl. Noica, vorbind despre Heidegger, procedeaza invers: discuta despre patologia fiintei, despre “bolile” ei, altfel spus: deschide fiinta inspre patologia istoriei. Fiindca, la el, fiinta este bolnava tocmai fiindca exista in istorie, aceasta fiind, ea insasi, bolnava. Nuanta mi se pare mai subversiva decât pare la prima vedere, si de loc cantonata in perimetrul mimetic, involuntar slugarnic, al “reeducarii”. Fireste, nu putea spune direct ca istoria bolnava este istoria entuziasta, purpurie din jurul sau, dar trebuie citit printre rânduri…

Sanda Cordos: Pe de alta parte, sunt si alte grupuri care intorc spatele istoriei. Din alte motive… Cred ca e o reactie la istorismul si istoria galopanta, pe care regimul le propunea.

Ruxandra Cesereanu: Vreau sa revin la acel exemplu, care ma obsedeaza, al bucurestenilor care au aplaudat venirea minerilor in 1990. România era o tara unde avusese loc o revolutie anticomunista, intre ghilimele sau fara, o revolutie care fusese in primul rând sustinuta de tineri, murisera peste o mie de oameni, erau câteva mii de raniti, orfani si vaduve. Apoi in 13-15 iunie 1990 a avut loc aceasta actiune reprobabila si abominabila, in primul rând impotriva studentilor si a ideii de universitate, iar majoritatea bucurestenilor, nu neaparat rai, malefici, ci mai degraba manipulati si “mancurtizati”, au aplaudat venirea minerilor. Acesta este pentru mine exemplul flagrant ca reeducarea, la nivelul majoritatii românilor, in ciuda insulelor de rezistenti, opozanti, disidenti, in ciuda miscarilor din ’77 sau ’87, a izbutit. Nu inseamna ca plasez intelectualitatea deasupra tuturor; cred, insa, ca intelectualii au avut, in general, posibilitatea unor mijloace prin care sa se opuna reeducarii: literatura, gândirea filozofica, arta. in timp ce masele nu au avut aceasta posibilitate.

Stefan Borbély: Depinde pe cine asimilam categoriei intelectuale. Foarte multi au facut, de fapt, lucrul acesta: ingineri, medici, muncitori luminati, prin diferite forme. De exemplu: grupuri de jazz, internationalismul stimulat prin pasiunea pentru filatelie, radiofonia personala, cu carduri de confirmare si de schimb pentru stabilirea legaturilor etc. A existat o asemenea normalitate.

Ruxandra Cesereanu: Da! Dar la nivelul majoritatii poporului reeducarea a reusit.

Stefan Borbély: Fireste. Nu trebuie sa mergem neaparat la Bucuresti. Este suficient Manasturul clujean. Egalitarismul, inertiile din societatea româneasca sunt un rezultat al acestei educari evidente. Mai bine mor de foame, dar oamenii acestia, care nu mai au un loc de munca, nu mai au un rost precis la oras, dar l-ar putea avea acasa, nu pleaca inapoi la tara, fiindca se tem de o declasare simbolica. Se tem de zâmbetele celorlalti, sau de eventuala rusine cu care ar putea fi primiti: lipsa de flexibilitate existentiala, inertia româneasca sunt rezultatul educarii. Dar nu este numai asta. Sunt si alte foarte multe lucruri. Societatea româneasca a fost un mediu experimental superb pentru dictatura: nicicând oamenii nu au fost mai fericiti, fiindca statul gândea in locul lor si tot statul le dadea si de mâncare. in istoria moderna a României, momentele de dictatura si de instabilitate politica cu propensiuni dictatoriale au fost mai multe decât esantioanele de libertate democratica: lucrul acesta trebuie sa dea de gândit. La nivel social, traim si acum intr-un mediu cu propensiuni dictatoriale: oamenii viseaza “mâna de fier” care sa faca ordine, si se bucura paroxistic atunci când mai cade – foarte rar, din pacate – câte-un cap de sus. Nostalgia parului totemic, din vremea lui Tepes, e foarte puternica si azi. Si ar mai fi ceva, legat de obedienta. Amintea Marius de situatia spirituala româneasca in comparatie cu tarile din jur, Polonia, Ungaria. Totusi, catolicismul nu este ortodoxism…

Marius Jucan: Exact.

Stefan Borbély: Haideti sa discutam lucrurile acestea pe fata. Iertati-mi aceasta blasfemie, insa unde a reusit educarea impecabil este la nivelul clerului si al Bisericii Ortodoxe – care nu s-a opus demolarilor de biserici -, in armata si in politie: atât in cea secreta, cât si in cea care lucreaza pe fata. Pe de alta parte, tot acestea sunt si institutiile care se bucura de prestigiu social maxim in România in momentul de fata. Sondajele demonstreaza cu prisosinta o astfel de cautionare. Admiratia pentru uniforma a fost, dintotdeauna, foarte pregnanta la noi: inregimentarea confera identitate, putere oculta, influenta, te apara. Multi din jurul nostru viseaza, inca, la o democratie de comanda, fara sa resimta ca, de fapt, aici e o incompatibilitate intre termen si dorinta.

Anca Hatiegan: Ar trebui totusi fixati termenii. Când vorbim despre “reeducare” si când despre “educare”?

Stefan Borbély: Reeducarea nu o vad functionala decât in interiorul inchisorii.

Sanda Cordos: Sa fie educatia comunista, pentru ca partidul folosea in doctrina termenul, reeducarea, ca un fenomen de vârf, sa desemneze fenomenul din inchisori, iar contraeducarea, asa cum propunea Stefan, simplificând conceptul, ceea ce tu, Ruxandra, urmaresti in postcomunism.

Ruxandra Cesereanu: Cred ca mie imi foloseste mai degraba termenul sugerat de Doru Pop si imprumutat din psihoterapie, acela de “deprogramare a creierului”.

Stefan Borbély: Eu am dubii… Nu cred ca creierul este programat. M-am straduit o viata intreaga sa nu mi se programeze!

Ruxandra Cesereanu: Este un termen conventional pâna la urma… Trebuie sa-l iei in acceptia lui referitoare la deconstructia unor mecanisme mentale inculcate ideologic prin reactii pavloviene.

Stefan Borbély: in momentul in care tu vrei sa impui un termen, atunci aduci cu el intreaga sa constelatie si judeci toate analogiile posibile.

Ruxandra Cesereanu: As vrea, in incheiere, sa va relatez opinia câtorva nume de referinta pe care le-am consultat, inaintea acestei dezbateri, in legatura cu termenii propusi de mine, de contra-spalare a creierului si contrareeducare. Doamna Monica Lovinescu mi-a spus ca demersul meu este bun si binevenit, dar ca termenul de contrareeducare este compromis datorita particulei reeducare, consacrata negativ din pricina fenomenului Pitesti. Ca, prin urmare, trebuie sa gasesc un alt termen pentru demersul pe care il am in vedere. Ana Blandiana si Romulus Rusan au agreat atât termenii, cât si demersul in sine. Când le-am propus, alternativ, la sugestia lui Doru Pop, cum am spus deja, termenul de deprogramare a creierului, acesta li s-a parut, ca si mie, de altfel, mai adecvat decât primii doi. Horia-Roman Patapievici a reactionat cu repulsie la adresa termenilor de contra-spalare a creierului si contrareeducare, considerând ca acestia nu pot desemna ceva pozitiv. O prima rezerva era aceea ca termenii respectivi puteau fi intelesi ca o actiune simetrica aceleia de falsificare a constiintei; o a doua rezerva era aceea ca acesti termeni tin de relativismul postmodern. Am consultat, apoi, alti doi colegi si istorici, Ovidiu Pecican si Marius Oprea, care m-au anuntat ca isi vor formula opinia in texte independente de aceasta dezbatere. Tot un text de sine statator a produs si Doru Pop: in opinia sa, termenii propusi de mine nu sunt adecvati in primul rând pentru ca un demers de recuperare mentala si morala a românilor trebuie sa fie unul pozitiv si afirmativ, si nu unul contra, chiar daca este vorba de contra-spalarea creierului. Fireste, m-ar interesa si alte opinii din partea institutiilor invocate de mine in textul-pilot. in ce ma priveste, probabil ca voi renunta la termenii de contra-spalare a creierului si contrareeducare, optând, in schimb, pentru termenul de deprogramare a creierelor.

[Top]

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn