Twitter Gplus RSS

Seria III – Atelier 7


Atelier de creative writing pe muzică psihedelică (7)

 La al şaptelea atelier de scriere creativă din seria III, muzica propusă spre audiere a fost cea a formaţiei The Doors (care a luat naştere în 1965). Nu am oferit spre audiere un album anume, din cele şase scoase de formaţie, ci am compilat un potpuriu cu câte una sau două melodii de pe albumele The DoorsStrange DaysWaiting for the SunThe Soft ParadeMorrison HotelL.A. Woman. Am mizat atât pe vocea specială a lui Jim Morrison (în câteva din sonorităţile sale extravagante: The EndBreak on Through to the Other SideRiders on the Storm,The Soft Parade etc.), cât şi pe intenţionalitatea întregii formaţii de a apela la o formulă rebelă de dereglare psihedelică a simţurilor (deloc în zadar numele formaţiei fiind împrumutat de la Aldous Huxley şi a sa The Doors of Perception, care Huxley, la rândul său, împrumutase formula cu pricina dintr-un poem al lui William Blake). Nu am insistat, totuşi, asupra felului în care Jim Morrison a apelat la droguri, practicând, uneori, pe scenă, din această pricină, secvenţe exhibiţioniste riscante. Mai jos prezint textele comise de studenţi pe muzica formaţiei The Doors, specificând faptul că, şi în acest caz, participanţii au fost solicitaţi să explice în scurte note (la sfârşitul textului produs) felul în care au izbutit sau nu să se concentreze pe muzica respectivă.

atelier7

Sonia Doris Andraş

Prophete Swing

Viva la relativity striga nebunul.
Viva Las Vegas, răspunse Elvis.
Trei cai tricolori zburau în cerc
Şi cădeau în sânge şi organe putrezite
Fiinţa behemoţilor se scurgea încet
Din lanuri de porumb săreau ursuleţi
Toţi sunt down şi down sunt toţi!

E nebun, e nebun, e nebun!
Strigau toţi şi aruncau cu bani.
El continua să strige în limba lui
Vishnula la la…
E nebun, e nebun, e nebun!

Mi-era frică Umbre de tot felul mă înconjurau, mă atacau
Douăzeci de ciocane fugeau după mine.

Eu sunt zeul vostru, închinaţi-vă gloriei mele!
Nu vă împotriviţi, vă aduc un mesaj de dincolo.
Veţi arde cu toţii la foc mic.
Visele vi se vor nărui.
Armatele iadului vor veni
Vor rade totul în cale
Pe voi vă vor transforma în broaşte.
Ascultaţi-mă şi pocăiţi-vă!
Nu mai zbieraţi, nu mai şoptiţi!
Nu mai muriţi, nu vă mai naşteţi!
Ascultaţi profetul!
Nu-l ignoraţi! E nebun!

E nebun, e nebun, e nebun!
Strigau toţi şi aruncau cu păr de ţap negru.

În pas de step profetul cu pălărie şi costum
de culoare albă şi dungi negre
Îşi legăna bastonul şi omora câte o dansatoare.
Gotta dance! Gotta dance!
Gotta die!

Mulţimile se agitau, cântau şi ele.
Profetul bătu cu bastonul în cuier
Apăru vagabondul, frişca, drujbele.
Caii muşcau din timp şi spaţiu
Turnul ardea în flăcări şubrezite
Speriaţi de foc, oamenii se aruncau în groapa cu şerpi.
Anaconda se încolăcea în jurul profetului
Şi îi promitea Zanzibarul în schimbul vieţii.
Sufletul nu-mi trebuie, e o chestiune răsuflată.
Vreau viaţa ta cu frişcă şi Grasă de Cotnari.

femei verzi cântând imnuri argintii
urcau în turn să atingă soarele
ciorchini de fluturi se părăseau între ei
kilometri de lanuri de floarea lunii băteau măsura

ortografia apocalipsei se pierdea
fugărită de femei cu năframe şi
flori de cactus de Bruxelles

 

sistemul unui jos de prăpastie
uşile, uşile, aşa să v-ajute Dumnezeu
cred ca exişti, ştiu că eşti aici la
kilogram, la litru în mine şi în tine
ah, stăpâne nu mă uita, eu sunt tot
ah, eu sunt zeul vostru!

Nu fugiţi, nu fugiţi, nu fugiţi!

E nebun, e nebun, e nebun!
Strigau toţi şi aruncau cu scaune.

trâmbiţele armatei negre se auzeau din nori
heruvimi şi diavoli deopotrivă
incantau imnul muzei-regină
salvaţi copiii, salvaţi copiii!

islamul căzu primul, apoi bairamul
sumerul, tanzania, armenia

tancurile călcau mările în
hora timpului prăjit
e el!

e el!
nebunul!
da, e el!

 

Notă:
M-am concentrat destul de bine pe muzică, în afara faptului că mă gândeam serios la dansuri indiene cu tot tacâmul.

 

 

Cristina Vidruţiu

 

Listening and writing 
                                                                                                       

 

     Să te trezeşti că habar n-ai dacă eşti în picioare sau pe jos, că azi o fi mâine sau ieri faţă de momentu în care ghemuit într-un tufiş de mure ţi-ai promis că o să prinzi pisica din vecini şi o să o bagi în lada cu cărţile colorate de poveşti pentru ca să dezghioace rozătorii născuţi pe grâul bunicului mort ca toţi bunicii într-un război a cărui importanţă n-o mai ştie nici poştăşiţa cu 5 copii neşcolarizaţi, nici preotu hirotonisit în biserica nouă acoperită cu paie şi ticsită de babe până la refuz.
Când mă culegi de pe jos mi se întâmplă să rămân acolo chiar şi după ce m-ai ridicat şi mi-ai înfăşat ochii într-o pieliţă de rugină moştenită din vremea bunicii şi păstrată cu sfinţenie pe capacul borcanului cu dulceaţă de lângă patul nostru.
Actul de a-i croi copilului una când se răţoieşte la vecina pensionară fostă profesoară de matematică, fostă premiantă, fostă, răsfostă, dar totuşi încă actuală scorpie cu impresii de balerină şi brăţări din oase de balenă la picioare, se justifică prin deducţia cea mai economică: dacă ăsta micu, tornada ambulantă, rămâne de căruţă, fără cai la matematică, bătrânica o să-i dea nişte meditaţii la preţul de la reducerile din toamnă când pentru o pereche de şlapi dădeai 5 borcane de iaurt de ăla scump primit de la nepoatele venite în vizită la casa găinii care făcea într-o vreme ouă de aur şi iepuraşi de ciocolată. Numai că toate minunile ţin până stingi televizoru.. după nota la electricitate îţi produce o iluminare definitivă astfel încât ajungi să te muţi cu mama şi soacra în beciul nepotului de unde timid la ocazii festive o să lasi radioul să se audă ca să acoperi din clipocitul sunetului mâzgos care ţi se depune pe viaţă, pe viaţa pe care tu ai impresia că ai trăit-o când de fapt n-ai făcut altceva decât să schimbi găurile: din beci în pod, din pod în drum, din drum sub maşină şi dacă ai noroc iar într-o gaură aproape de cineva care a fost probabil cândva în mai multe locuri decât ţine în timpul vieţii: în beci, în pod, în drum, în canal, în container, în pădure.
Fluturii fac curse între pleoapele celor adormiţi pentru ca să fure culorile din visele eclozate la umbra genelor de ieri.

 

Notă:

Mi-a fost greu să mă concentrez datorită unei prea bune dispoziţii; acesta este motivul pentru care textul rezultat este jucăuş, copilăresc, simplu. Muzica a stimulat, de asemenea, un flux fragmentar de gânduri ludice care hoinăresc fără vreun scop anume. Fiecare dintre paragrafe corespunde unei bucăţi muzicale.

 

Marius Conkan

 

şopârla cu rochiţă şi ochelari pofteşte carnea unui sodomit
şi bere cât pentru un cal
m-a îndulcit cu un strop de tămâie mi-a scos dinţii şi m-a ras în cap
m-a rujat ca pe-o fată bătrână şi mi-a înfundat în gură un nap
m-a încălţat cu pantofiori şi mi-a pus unghii false 
de pe vremea când ea cocheta cu bărbatul ei decedat
m-a învăţat să scot un limboc de şopârlă de să sperie toţi masculii pe stradă
pielea verde nu mi-a fost niciodată nici mustaţa n-o lăsam să se vadă
şopârla cu rochiţă şi ochelari m-a transformat în fetiţă vegetariană
nu cumva să poftesc şi eu carnea vreunui sodomit
mă plăcea mai ales pentru scrisul meu născut prin cezariană 
şi pentru alte măgării de nepovestit
am stat împreună până când şopârla a murit de diabet
nu mai port unghii false şi nici pantofi lăcuiţi
ras în cap scriu doar nebunii pentru cei sodomiţi
gluma asta mi-a spus-o odată unul ce-şi căuta calul pierdut la mine prin casă
un cal care bea multă bere poartă ochelari şi rochiţă
ce-i drept omul era o fetiţă şi scotea un limboc de să sperie orice jivină
încă miros a tămâie şi rujul nu mi s-a dus
par o şopârlă de plastilină îndrăgostită de carnea unui sodomit
nu cred însă că sunt magician
fetiţei mele n-o să-i scot dinţii şi n-o să-i înfund în gură un nap
o las să spună gluma mai departe

Notă:

Nu m-am putut concentra suficient pe The Doors şi din cauza momentului haios de dinainte de a scrie (am făcut poze cu participanţii la atelier, veniţi îmbrăcaţi ca-n perioada hippie). Am stors muzica de anumite substraturi absurde, pe care le-am inserat apoi în poezie.  

 

                                    Valerica Mărginean

        destăinuiri pentru adormit demenţii

 

în loc să guste din visele oraşului disecat
canibalul în lesă maro preferă să cânte la pian 
mistuirea greţoasă a viciului dement
destrămarea infamă înghite singurătatea şifonată
de radăcinile senzualităţii ce-şi purtau coroniţele de carton de-a lungul cascadelor
voi de ce muşcaţi unghia deşirată de sub mantaua de oase
de ce rupeţi supapa durerii din aroma ochilor împuşcaţi ai rândunicii
iar plâng nu l-am văzut pe scribul paradisului
distrugând zdrenţele frunzelor de adormit râsul nevrotic
nici perlele ce ating stofele visului deşirate
în toată spendoarea făţişă a somnului pervers
acum se alege mortul sublim al lumii
şi-un vrăjitor desculţ îmbrăcat în lemn
ei vor întinde fericirea pe umerii rezemaţi de cutia cu bomboane
săgeţile din mâinile strânse ale statuii din hârtie creponată vindecă rănile
şi adună algele ce pier în focul dulce al pleoapelor înnegrite
caii glorioşi ai mării rumegă spasmele din bucăţi de zahăr ars
prin burta încărunţită a ultimelor blesteme
ţiganii vărgaţi strănută melancolici
urechilor voastre teoretice le-au căzut
până şi dinţii de vânzare din visele albe
lipite pe vitrina amintirilor putrede
văd iar sclipirea isterică a iubitului legat de raftul bibliotecii
n-am ştiut că înainte ca sugativa morţii să absoarbă cerneala vieţii
ţi-ai torturat şi ţi-ai dus la vulcanizat rafinatele obsesii în formol
iar şi iar ai scuipat ca un scelerat
când ţi-am tăiat cu foarfeca secretele necoapte încă.

 

               Notă:
              Conceptul-cheie care mi-a inspirat această poezie a fost cuvântul ,,coşmar”, având ca temă nebunia ca fantasmă şi vis, în care halucinaţiile se îmbină cu stări diferite şi reveniri la realitate. M-am văzut în ipostaza unei asistente medicale la ospiciu care trebuie să le aplice pacienţilor diverse terapii, dar în tot acest timp, ea înnebuneşte, ajungând să le vorbească acestora într-un limbaj nevrotic, de criză, de anxietate. Poezia este o invitaţie de continuare a fantasmei, adresându-se spiritului imaginar al cititorului.

 

Lavinia Rogojină
(fără titlu)

saturnian prăbuşit în lume
timp pierdut încercând să fii 
tu
jocul n-avea reguli
te-au minţit
ţi-au întins venele până s-au rupt
deşirându-se ca visele atinse de soare
îţi plăceau jocurile
te-ai pierdut în torentul lor
plângând cu regulile-n mână
ucigându-le chiar tu 
într-un pumn înfuriat
de multe ori mi-ai spus că 
ai vrea să cunoşti un singur cuvânt
niciodată nu l-ai rostit
e doar al tău
cu el ai plecat din lume
era doar un alt joc

Notă
Nu m-am putut concentra absolut deloc. Cercul creat de câţiva dintre noi, în mod involuntar, m-a deranjat. A fost un cerc claustrofob. Mi-a lipsit muzica şi izolarea. Am improvizat lamentabil, încercând să adun cuvinte.

 

Valentin Moldovan

(fără titlu)

 

e ultimul meu concert
imagini din fum aromat de chitară
electrizează oul microfon
luminile îmi construiesc în spate o piramidă
cu piranha ce urcă şi coboară pe vertebre
e bine că în păr mai am încă zâmbetele paşilor
le-am primit când am muşcat din inima unei note
era cu umplutură de ciocolată şi brandy
şi ambrozia mi s-a prelins pe piept
mi-au înmugurit corzi
pe care mai apoi le-am folosit
să leg pantofii visului nostru
s-a prelins pe cravată pe curea
cu lasoul ăsta am intrat pe la fiecare din voi
ne-am drogat cu dansuri irlandeze
un buchet de tăciuni îmi creşte sub fiecare unghie
aşa pot să vă culeg şi
cu apusul scrâşnind în oglinzi
putem să fredonăm umbra scenei
am făcut-o din isteriile voastre bătute în cuie
aveţi mare grijă cum şerpuiţi pe pista asta de chipuri
ar putea să se deschidă o trapă
şi o clepsidră piromană să vă exileze pe soarele gol
să nu mai aveţi încredere în măruntaiele voastre
rulează pe nişte mori de vânt
şi macină avortonul muzical insula de sub pleoape
pe autostrada asta clipicioasă când furtuna vitrinelor 
vă arată calea

 

                                                                                    
Notă:

Acest poem a fost scris pe muzica celor de la The Doors. Mi i-am imaginat pe toţi la concertul lor de adio, unde trebuia neapărat să ne dăruiască sufletul lor prin muzică. Fiind cu toţii (spectatorii şi componenţii trupei) extaziaţi – din motive lesne de ghicit -, ne-am imaginat luminile şi sunetele că plăsmuiesc un decor suprarealist, exact în ton cu concertul. Iubeam şi îi aduceam ofrande scenei pe care i-am văzut de atâtea ori. Odată “băuţi” sau “sorbiţi de toţi”, s-a deschis Trapa şi ei au dispărut, în acelaşi moment cu ultimul clic al casetofonului. 

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn