Twitter Gplus RSS

Seria II – Atelier 3


Atelier de creative writing (3)

 

            La a patru întâlnire din seria a doua a atelierului de Creative Writing, am lucrat cu participanţii (mult mai puţini decât la primele două întâlniri, doar unsprezece) pe un fragment din amplul poem Parcul(VII) de Angela Marinescu. Am explicat mai întâi retorica aparent lucidă a poetei, dar care camuflează de fapt nebunia şi criza. Nu am izbutit să analizăm un imaginar clar conturat, poemul fiind mult mai încifrat decât cele semnate de Nora Iuga şi Nichita Stănescu. Toţi participanţii au intuit însă în poem un ritual de purificare şi exorcizare. De asemenea, a fost semnalată de către aproape toţi studenţii construcţia poemului şi în funcţie de alternanţa întuneric-lumină. Personajele-cheie ale poemului au fost doar simbolic descifrate în preoţi, măcelari şi mai ales în călugăriţa cu “sutană de fier” (şi copilul cu privire asiatică). Deşi analiza pe text nu a fost posibilă într-o manieră aprofundată, din pricina stilului abscons în care era redactat acesta, impactul poemului a fost mult mai mare decât în atelierele anterioare. Aşa se face că şi produsele comise de participanţi au fost de departe mai performante. 
În a doua parte a atelierului, participanţilor li s-a dat să scrie un poem amplu (fără limită de versuri), în versuri albe şi lungi, având ca personaje-cheie călugărul şi târfa care există, dual, în făptura umană, în fiecare din noi. Ca şi la atelierele anterioare, versurile au fost redactate cu minuscule şi fără punctuaţie. Timp de creaţie: o oră. Experimentul a ieşit destul de bine, în orice caz cel mai bine dintre toate atelierele de scris de până acum, în sensul în care, cu o singură excepţie, toţi participanţii au produs ample poeme cu structură delirantă autentică şi limpede. De data aceasta voi cita masiv din poemele respective, începând cu micul poem redactat de una dintre participante (Valerica Mărginean), din care am selectat doar poemul din poem: “pielea îţi este o eşarfă de sânge/ prin care devor frenetic craniile umflate/ aş viola cu trupul meu transcendenţa/ ce zace în fibrele tale de carne / cu buzele negre ornamentate cu cenuşă/ adun idei sofisme cuvinte şi iar cuvinte” (tunelul).
            La acest experiment am participat eu însămi (Ruxandra Cesereanu), scriind un poem spontan, după indicaţiile date participanţilor. Iată-l: “pe mantia călugărului stă cusută o târfă blondă cu dinţi lucioşi/ păcatul are gheare lipicioase de miere/ în carne cuţitele sunt nişte fetiţe alungate de-acasă/ călugărul ar vrea să împletească părul acestor fetiţe/ orfane de tată mamă dumnezeu/ călugărul ar vrea să le susure cântece ascuţite de noapte/ dar târfa-i pe-aproape desăvârşit animal îmbrăcat în haine de camuflaj/ căci nu fac ce vreau nu binele pe care vreau să-l fac îl fac/ ci răul pe care nu vreau să-l fac aceasta fac/ din cârciuma lumii zăngănesc pahare şi sticle pe jumătate umplute/ cu sângele nou al unui întuneric ciuruit de vulturi/ clonţul păsărilor e legat cu plasa unor pescari morţi de mult/ călugărul nu ştie exact ce să facă/ nici târfa nu ştie exact ce să facă/ călugărul are ochii roşii de iepure gura albastră şi pielea tatuată c-o târfă de izbelişte/ când vine moartea tiptil pe sine însăşi ea se decojeşte/ când vine viaţa năvalnic pe sine însăşi ea se înnăspreşte/ nu am ştiut niciodată ce-i desăvârşirea ci doar/ suava nedesăvârşire cu panglici roz şi broşe de plastic/ nici frumuseţea deplină n-am ştiut ce înseamnă/ decât golul umplut pe sfert cu senzaţii lichide şi hiatusuri translucide/ hocus-pocus între călugăr şi târfă e doar o deosebire/ de formă fără fond de creier blond spălăcit/ o trepanaţie fără martori şi fără victime/ în care indiferenţa şi decadenţa îşi caută rostul de lepră/ urcat pe picioroange călugărul saltă dement în biserică/ în timp ce târfa bate din palme ca la circ” (călugărul).
În continuare, iată poemele reuşite.

 

Valentin Moldovan
preaplin

creierele pe trepte
ele sunt cusute cu vene şi coadă de pian
frunzele bulbucate fardate pentru vodevilul resturilor
se gustă la intrare pateuri cu foşnetul incestului
paşi de balerină la mână cu pietre violate
cinci capete îşi lasă pelerina în cuierul vicios
formolul vinde un pont necomestibil 
ea îl toacă mărunt din cauza
licornului moştenit de la preot
marchizul jongleur al sânilor prin bucle de smoală
s-a mutat în sfârşit din crematoriul invizibil
ţopăind într-un picior din cauza obuzelor creponate
contesa are tocurile ieşite prin buricul de foc
atârnă de pelvis îşi descarcă buzele peste oaspeţi
marchizul ronţăie urechea fondantă a călugărului
ale cărui plete în chilie cu meduzele alcoolice
şfichiuiesc pântecele soţiei din confesional
punchul gâlgâie în cupe
atunci contesa înfige cerul celor nouă ape
în stânca poroasă a preotului 
cutremurul aduce mugetele fătului 
pe tava de fiere ornată cu bomboanele din
colivele morţilor ortodocşi ce sapă cu urzicile în pâine şi
sare aur pietre preţioase unde se reflectă chipurile
victimelor credule asfixiate de adulter
bustul memoriilor înfăşurate în pagini galbene
muşcă din cotorul aluniţei contesei
vertijul în sutană conjură norii penitenţei
crapă apele în zece pentru a lăsa fătului 
să-si ceară partea din colţii mentolaţi ai femeii
ea îşi decojeşte semiluna pentru festin 
acum tuturor le străpunge ficatul furunculi
de sânge din borcanele cu murături
pereţii vulvei clămpăne de un canin
atârnă zdrenţele.

 

Simina Raţiu
faţa lui cu formă impară

faţa lui cu formă impară îmi alerga prin stomac
sabia mânjită de-albastru scrijelea pe şira spinării
într-un urlet de ziduri cu umbra stăteam la
taclale mă invitase să ne descoasem unghiile
îmi despica mai întâi pielea deschidea fermoarul
posedându-mi venele cu îngerii
mă agăţam cu unghia şi deschideam

o sticlă de cola mi-o turna în vene
stingea focul sutanelor apoi purtam cămăşile lui
sângele păstra urmele paşilor 
chircit gustul sângelui umbra lui în
scoică făceam ture îmi pierdeam bucăţi din carne
mi-a mai rămas încă un ochi mirosea
albastru îngheţat din oase
gaura zidului puteam să-ţi amestec măruntaiele şi
apoi să fumăm kent direct cu degetele de la picioare
îmi ziceai iubito nu fugi dragostea e frumoasă.

Marius Conkan
poem

privirea ta virilizează în mine
dezbrăcată şi lâncedă ca o bere mă îmbăt
cu gândul la sexul meu proaspăt ras la sânii mei
din care muşcă toţi bărbaţii din lume
cad în genunchi în faţa acestui altar
închin părul meu pubian femeilor sacre
cad în genunchi şi carnea mea se desface
oasele îşi fac lor însele o plecăciune şi apoi se descompun
în miei şi văduve tratamentul meu e doar o formă de negaţie 
a sinelui membrana excitată adulmecă pielea acestui călugăr
biserica îşi deschide largi ferestre prin care intră un stol de păsări
negre femeia şi călugărul fac sex în faţa altarului se aud 
strigăte ale umilinţei şi-ale groazei mişcările lor violente
dau senzaţia sferei în care eu locuiesc din braţele mele ţâşnesc
râuri de sânge sunt răstignit după un orgasm lapidar femeia
se îndreaptă spre mine cu o cârpă umedă în mâini îmi şterge
rănile cu umilinţa surorii şi-a mamei venite să-şi vadă 
fiul şi fratele sacrificat călugărul continuă să se masturbeze
în faţa altarului plânge supus crucea mea
se prăbuşeşte peste el şi el continuă să plângă 
rănile lui sunt rănile mele femeia începe s-adulmece
sângele trupului meu îndurerat în timpul acesta îşi atinge
sexul cu furia unei narcomane călugărul pare îmbrăcat în alb
pe chipul lui nu se mai văd vânătăi poartă în mâini
două torţe aprinse şi se îndreaptă spre mine din nou răstignit
o tu nebunie măsură a erorii şi-a chinului din creierul meu se înalţă un stol de 
păsări negre urăsc violenţa şi totuşi această negaţie a sinelui
se preface-n ferestre biserica pare închisă călugărul rosteşte
incantaţii surde şi îmi unge trupul cu mir o tu nebunie
măsură a erorii şi-a chinului furioasă femeia înalţă oul clocit
în semn de supunere şi-l izbeşte apoi de altar.

 

Alexandra Constandache
câteodată ştim mai mult

în tine e cald au început să se plimbe imaginile de ieri dimineaţă
cu toţii ne minţim când ne privim în oglindă data viitoare să porţi mănuşi noi
eu una m-am plictisit să te aud vorbind în fiecare noapte machiajul şters
pielea căzută noroiul lăsat de cizmele tale pielea lucioasă de atâtea atingeri 
ochi prinşi de mâinile tale zâmbetele aruncate prin tine
buze rupte degete grele de atâta plăcere simt că trupul ştie mai mult
în mine port oameni vieţi şi gânduri şi vreau să cuprind întreaga lume 
trăiesc prin mine însămi şi am tot ce-mi pot dori
umbrele lor în fiecare noapte înoată în mine şi sunt o mie de făpturi condensate într-o atingere
aş vrea să plîng uneori dar mă caut în celălalt şi găsesc de fiecare dată 
o bucată din mine pierdută prin perne
lângă ziduri printre pietre ţi-am spus să te acoperi şi să nu-mi mai spui nimic
eşti doar copilul lui şi ar trebui să-l simţi aproape de tine
pur e doar cel ce i-a simţit atingerea căldura
de fiecare dată când mă privesc aş vrea să-l văd lângă mine
doar el e lângă mine sunt orb şi îmi e dor de lumina lui
genunchii mei şi mâinile şi trupul şi tot ce am
nu te aud şi în singurătatea mea mă simt întreg
nu mă părăsi eu ţi-am dat tot ce sunt ce pot
nu vreau decât lumina 
eşti aici şi acum.

 

Trina Tăut
liberul arbitru

pisica miaună la uşa deschisă
câinele-i îndeplineşte ultima dorinţă şi-o
trece prin dinţii lui de carne
bestia-şi are locul de-o parte sau de alta şi acum
e prea plin pentru ea 
bestia e la cules de mure
pe stradă poartă un rânjet hepatic 
bestia umblă pe străzi dimineaţa devreme
după ce iese din cărnuri străine pentru că 
bestia e fan de cărnuri străine colecţionar
fin critic eseist prozator şi poet erudit
într-ale frumuseţii feline
bestia-i ştie de frica lui nenea călugarul care
locuieşte în centrul creierului de piatră şi care
iese în general să-l dojenească pentru câte-o 
răutate gratuită şi neterminată
bestia-şi spune mare calugăr mare printre
animale târâtoare
prin bobul de orez bestia şi călugarul 
trec unul prin altul trec unul prin
altul prin mine
pentru că aşa vreau.

 

Alexandra Anisie
sunetul clopotului

sunetul clopotului incita la rugăciune dar cuvintele rămâneau ascunse în fierul limbii
ea a ieşit din cristelniţa străvezie cu ochii plini de şerpi comunicativi 
cu solzi stălucitori de sărbătoare
străpunsă îmi întinde în locul calităţilor şi cuvintelor frumoase promise la naştere
crucea lustruită pe care zâmbea pervers şarpele galben din ochiul ei drept
se căţăra pe pereţi ca un păianjen
agăţându-se cu ghearele de ochii sfinţilor care
strănutau mulţumiţi şi o binecuvântau
iar clopotul-sunetul-îngerul coborau spre ea îndemnându-mă să o botez 
cu ulei fierbinte de candelă
fiecare călărind pe îngerul său păzitor ca pe un cal înaripat
roiau în jurul meu şoptind rugăciuni şi incantaţii
care de care de care mai înţepătoare
mai ude
orchestre de greieri 
străveziul aripilor zdrenţuite de dantelă neagră opacă
a sutanelor zumzăind slava noului zeu care acaparase cupola.

 

Cristina Vidruţiu
contaminarea fărâmelor

contaminarea fărâmelor rămase în talgerul durerii
se îmbibă de ceaţa nespusului mereu mort cu aripa jumulită 
de la stânga la dreapta gândurile trec prin perdele de cuvinte
se înfăţişează ca miresele boite 
cerul nefiert zgâriat cu furculiţa 
ca un film întrerupt de pulsaţii de beci închis 
se prelinge sfărâmicios 
călugărul meu aprig cu unghiile roz tocite-n coperta grunjoasă a cărţii 
în serpentina sclavă icnitului 
ca o rândunică imprimată pe retina apei mişcate 
târfa mea galbenă molcom răsfirată pe jos experimentează poziţii de icoane 
mi se zbat morţii şi viii deodată 
în tâmpla-mi străpunsă de coroane de lut
jupoai-o de piele şi îmbrac-o în roşul dantelat al vinişoarelor 
smulge-i unghia de domnişoară şi prăjeşte-o în ulei 
fac o reverenţă în spatele celor două reguli 
şi mă spânzur de unghii de gură de piele 
până când curge din mine 
şi mortul şi viul.

 

Marcel Hontău            
orgasm al sfinţeniei

m-am născut surdo-mut şi deci călugăr dar nu am aflat asta decât pe când ştiam a vorbi târfa de mine

treptat în fiecare luni seara şi duminica toată ziua târfa era dusă la preot preot diabolic de iscusit care se străduia să o posede să semene sămânţa de călugăraş în pământul acoperit de muşchi al târfei la început sămânţa a căzut lângă drum şi au venit păsările de au mâncat-o apoi au înăbuşit-o spinii şi pălămizile mă rog dar într-un final a dat roadă de treizeci de şaizeci de o sută de ori

zile la rând nu mă doare nimic persistent iar călugărul mă priveşte cu neîncredere cum râd cum plâng a patra zi în mine ceva s-a rupt ca o pojghiţă transparentă prin care se vedea până atunci magma galbenuşul fierbinte ca pântecele fecioarei care se lasă greu dintr-o dată ca mirarea bătrânei din ţarină căreia i-a luat vântul năframa iar cu capul gol îşi scapă proteza. am început să vorbesc în limbi necunoscute mie sonorităţi elastice sau lătrături amărui timp în care s-a făcut asemeni unei linişti nemaiîntâlnite asemenea unei culori albe fără de culoare nu mai auzeam şi nu mai puteam vorbi nu mai cunoşteam senzaţie şi nici gând era transfigurat de o seninătate nou născută în genunchi cu mâinile ridicate nepăsându-i că ceilalti s-au ridicat şi cântă o cântare a stat aşa mult fără să o ştie

după care mama şi soră-mea m-au tras de mână hai ridică-te că ai amorţit ia o batistă că eşti plin de muci atunci am ştiut că din nou sunt târfa preotul mă întreabă dacă nu am auzit un sunet de orgă draci vine el să mă dea cu ruj şi să-mi aranjeze minijupa.

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn