Twitter Gplus RSS

Răzvan Cîmpean, Peripeţii prin creative writing


Peripeţii prin creative writing

(un istoric concentrat al atelierului)

 

De la începuturile mele în Litere, prin 2010, îmi amintesc destul de puternic cursul la care ni s-a vorbit pentru prima dată despre atelierul de creative writing al facultăţii. Când am auzit că în anul respectiv nu avea să se ţină şi că e destul de probabil să nici nu prind unul, recunosc că am fost cel puţin dezamăgit. Tocmai din cauza asta, e lesne de înţeles că m-a entuziasmat momentul în care am aflat că, în cel de-al doilea semestru al anului doi, prin martie 2012, un atelier nou, de proză (exact ceea ce mă interesa), pe muzică psihedelică, avea să înceapă.

Am mers acolo, în egală măsură, cu entuziasmul despre care vorbeam înainte, dar şi cu o oarecare reticenţă, fiindcă, trebuie s-o recunosc, era pentru prima dată când luam parte la aşa ceva, ce mai, nici măcar la cenaclu nu fusesem. A fost, şi trebuie s-o recunosc din nou, mult mai bine decât mă aşteptam. Ruxandra Cesereanu, cea care condusese precedentele ateliere de creative writing şi care, prin urmare, avea să-l conducă şi pe acesta, ne-a făcut, pentru început, un scurt istoric, atât cât timpul ne-ar fi permis, al atelierelor din Litere şi al ideii de scriere creativă, în general. Apoi, pentru că atelierul la care participam era unul pe muzică psihedelică, ne-a vorbit despre ce înseamnă asta, despre promotorii ei, despre starea pe care muzica psihedelică ne-ar putea-o crea, stare pe care să încercăm s-o valorificăm în scris.

Ne-am adunat zece persoane, dintre care puţini ne ştiam între noi şi dintre care doar o parte avea să rămână până la final, iar alţii ni s-au alăturat la următoarele întâlniri. Cu o oarecare stinghereală, ne-am apucat de scris. Prima dată am ascultat muzica indienilor navajo (la următoarele întâlniri am ascultat Pink Floyd, The Mars Volta, Dead Can Dance, Jeff Buckley, The Velvet Underground, Soft Machine etc.) şi, din felul în care ceilalţi au spus că au receptat muzica, reţin că pentru cei mai mulţi fusese o experienţă de autocunoaştere. Într-un fel, era premisa perfectă pentru a ne cunoaşte între noi şi, nu aveam cum şti asta atunci, atelierul ne pregătea cel puţin o surpriză. La una dintre întâlniri, prima melodie de pe albumul pe care urma să-l ascultăm în acea săptămână a fost repetată obsesiv (The Velvet Underground – Venus in Furs), iar în ultima întâlnire în care s-a scris pe muzică, am ascultat ceva adus de unul dintre noi (Eleanoora Rosenholm).

Ritualul atelierului era destul de clar: ne întâlneam în aceeaşi încăpere, pentru ca fiecare să-şi aibă locul magic, şi, aproape imediat, ne apucam de scris, după care fiecare îşi citea textul şi explica felul în care muzica a ajutat sau îngreunat să ajungă la acea stare de semitransă, pe care fiecare o căuta în felul său. Partea de lectură cu voce tare a textelor era o opţiune personală, fără ca asta să însemne că, ulterior, nu erau toate textele adunate la un loc, pentru a fi selectate cele mai bune spre publicare pe www.phantasma.ro. Ţin minte că dincolo de entuziasmul pe care mi-l crease atelierul, de faptul că reuşisem să scriu ceva, după o perioadă în care pur şi simplu lăsam hârtia goală, am refuzat să-mi citesc textul, tocmai din cauza reticenţei despre care vorbeam la început. Mi se pare un moment important, tocmai pentru că nu avea să se repete niciodată: toţi ne-am citit, după aceea, fără ezitare, textele.

Următoarele întâlniri s-au desfăşurat la fel: ajutaţi de muzică, scriam texte care nu puteau decât să mă facă să mă întreb cum o să reuşim să scriem împreună, în condiţiile în care stilurile noastre, necizelate cum erau, difereau enorm. Pentru că, un lucru pe care îl ştiam din start, după cinci-şase întâlniri, în care încercam să ne obişnuim unii cu alţii, atât la nivel de scriere, dar mai ales la nivel personal, aveam să lucrăm împreună la un text, pe care urma să-l construim de la zero (totul era la latitudinea noastră: unul sau mai multe fire narative, numărul şi identitatea personajelor, perspectiva narativă etc.), care nu trebuia să mai poarte o amprentă individuală, dar în care stilurile trebuiau, totuşi, să se omogenizeze.

Dacă pare ceva uşor de realizat, doar pare, fiindcă, în realitate, lucrurile s-au mişcat ceva mai greu: în primul rând, un stil trebuia impus şi, cum Ruxandra Cesereanu a decis ca întregul text să fie scris de noi şi, deci, ca începutul să fie dat tot de unul dintre participanţi, problema care a apărut a fost aceea a coerenţei stilistice, cu care, pentru o bună bucată de vreme, niciunul dintre noi nu s-a prea împăcat; apoi, tocmai din cauză că fragmentele scrise de fiecare erau atât de individualizate din punct de vedere stilistic, problema aceasta trebuia cumva rezolvată, aşa că, undeva într-o vacanţă, Ruxandra Cesereanu m-a rugat să intervin peste pasajele pe care le aveam deja şi să încerc să le aduc la un numitor comun. Cum era oarecum de aşteptat, asta a stârnit reacţii nu tocmai pozitive din partea unora, pentru care identitatea individuală a fragmentelor era mai importantă decât coerenţa textului, în ansamblu. Cu toate acestea, nu a durat foarte mult până când lucrurile s-au liniştit, până când am ajuns cu toţii să înţelegem că ceea ce încercam să facem acolo nu era să subminăm stilul cuiva, ci doar să moderăm totul în aşa fel, încât, la final, textul să nu pară un colaj de fragmente care nu păstrează mai nimic din stilul general.

Practic, probabil că niciodată nu am reuşit asta până la capăt; descopeream după ce scriam că, vrând, nevrând, o parte din stilul nostru se regăsea în bucata respectivă de text, aşa că, după ce s-au adunat câteva pagini, am început să corectăm pasajele respective. Dar lucrurile nu s-au oprit aici; fiindcă era clar că, scriind singuri, urma să repetăm scenariul acesta, s-a decis să scriem la două mâini. Iniţial, acest lucru a încetinit scrierea textului, pentru că, dacă exista o dificultate în a continua pe cont propriu un text cu un stil care nu-ţi aparţinea, dificultatea nu a făcut decât să se dubleze în momentul în care se mai afla cineva alături de tine în camera în care se scria. Bineînţeles, ca toate problemele precedente, nici aceasta nu a fost imposibil de depăşit, însă cred că a fost cea care a necesitat cea mai mare doză de răbdare, pentru că a scrie în perechi a însemnat pentru noi a scrie de fiecare dată cu altcineva.

Vorbim, totuşi, de un text a cărui premisă a fost scrierea pe muzică psihedelică, iar unul din amănuntele esenţiale în contextul acesta a fost un experiment pe care l-am repetat de fiecare dată când aveam nevoie de fragmente psihedelice: pe lângă faptul că ascultam muzică în timp ce scriam, la un moment dat, Ruxandra Cesereanu ne-a propus un exerciţiu care, sunt convins, a fost unul dintre părţile preferate ale tuturor celor implicaţi în atelier. Acest exercițiu se numea mâna moartă, iar ceea ce presupunea era destul de simplu; se scria tot în perechi de câte două persoane şi, în timp ce unul ţinea pixul sau stiloul, celălalt, folosindu-se de mâna aceasta, trebuia să scrie. Ideea de bază era că, scriind în felul acesta, se putea produce o formă de transfer de la mâna moartă la mâna care scria şi, trecând peste scepticismul cu care poate fi privit un astfel de experiment, rezultatul a fost destul de surprinzător. În mod evident, textele rezultate nu au fost sută la sută influenţate de experiment, dar, pe alocuri, s-au observat câteva influenţe, mai ales în ceea ce privea temele predilecte ale mâinii moarte. Cred că merită notat că unele dintre cele mai reuşite fragmente psihedelice au fost scrise în felul acesta. Procedeul fusese împrumutat de Ruxandra Cesereanu de la Andrei Codrescu.

Mă găsesc acum, cu istoricul atelierului, doar undeva la jumătatea peripeţiilor: trecuseră deja câteva luni de când ne întâlneam, săptămână de săptămână, şi un lucru care devenea din ce în ce mai evident era faptul că, petrecând atât de mult timp împreună şi bătându-ne capul în mod constant cu textul, ceea ce făceam era să ne apropiem într-o măsură în care cel mai probabil niciunul dintre noi nu bănuia la început. Aşa că, având asta în vedere, am încercat să ne întâlnim şi singuri, tot la propunerea Ruxandrei Cesereanu, iar rezultatul nu a fost dezamăgitor. Adevărat, nu lucram la fel de mult în momentul în care eram pe cont propriu (fiindcă mare parte din timp rămâneam fixaţi pe o idee, pe o glumă, din care ne era greu să ieşim), dar reuşeam să vorbim despre text cu o lejeritate şi deschidere care ne-au făcut, în cele din urmă, să înţelegem unde vrem să ajungem cu proza aceasta şi care erau punctele în care ea scârţâia.

Dar, cu cât petreceam mai mult timp împreună, cu atât discuţia despre text trecea undeva în subsidiar. Sau, într-un fel, textul devenise pretextul perfect pentru a ne întâlni şi a vorbi, de cele mai multe ori, despre lucruri care nu aveau neapărat foarte multă legătură cu ceea ce lucram acolo. Cu toate acestea, finalizarea textului era una din priorităţile atelierului, dar nu ştiu în ce măsură era şi prioritatea noastră, tocmai fiindcă ne oferea prilejul perfect să ne adunăm şi să stăm câteva ore împreună, dincolo de faptul că adesea eram surprinşi de cât de puţin lucrasem pe text şi de cât de mult făcusem cu totul altceva. Asta devenise dinamica noastră şi, de departe, cea mai plăcută surpriză a atelierului.

Din cei zece oameni care ne-am adunat iniţial, plus cei care au venit pe parcurs, în cele din urmă am rămas doar şase. De noi a depins, într-un fel, întregul text. Toată partea de corectură şi răscorectură, găsirea unui final (fiindcă ne distanţasem puţin de planul pe care îl schiţasem la început), toate au rămas în responsabilitatea noastră, ceea ce, uneori, s-a dovedit mai greu decât ne aşteptam. Important e, cred, faptul că am reuşit, dincolo de toate dificultăţile pe care le-am întâmpinat, să terminăm un text pe care tot mai mult, cu trecerea timpului, înţelegeam cum să-l încheiăm.

Dacă a ieşit bine sau nu, dacă suntem sau nu mulţumiţi de varianta finală a textului cred că e mai puţin important. Oricum, pornisem de la convingerea că nu rezultatul e cel care primează, ci experienţa atelierului, lucrurile pe care el ne-a ajutat să le înţelegem despre scris, despre jocul cu scrisul, dar şi despre noi înşine. Şi partea aceasta îmi pare, de departe, cea mai importantă dintre toate: faptul că atelierul a reuşit să fie în acelaşi timp o experienţă a scrisului, dar şi una personală, iar acestea două au mers mână în mână. Descoperind lucruri noi despre sciere, descopeream ceva despre noi şi despre ceilalţi. Am trecut peste prejudecăţile sau reţinerile pe care le aveam în general despre scrierea la comun şi am încercat, atât cât situaţia ne-a permis, să facem din atelier un loc magic în care nu doar scrisul să fie important, ci el fie pretextul care să faciliteze o apropiere la nivel uman.

 

 
 Share on Facebook Share on Twitter Share on Reddit Share on LinkedIn